Biserica şi Familia, un rol important în viaţa tinerei generaţii.

Marele poet român Mihai Eminescu numea Biserica “ mamă spirituală a poporului”. Pe bună dreptate, căci dacă poporul nostru şi-a păstrat nealterată puritatea moralităţii şi integritatea învăţăturii ortodoxe, aceasta se datorează în mare măsură educaţiei religioase, făcute prin biserică. Astăzi rolul bisericii de îndrumătoare şi povăţuitoare a sufletelor pe calea dreptei credinţe şi a trăirii creştineşti, se impune mai mult ca oricând. Trăim într-o lume modernă şi tehnicizată în care luxul, plăcerile eftine, duhul slavei deşarte şi mirajul banului încântă şi atrag în cursă pe toţi oamenii nepăsători şi materialişti, tentaţi să creadă că firul vieţii se sfârşeşte aici pe pământ iar fericirea şi-o agonisesc în satisfacerea gusturilor şi moravurilor uşoare pe care le oferă traiul uşor şi huzurul. Cei mai expuşi pericolului sunt tinerii ieşiţi de sub controlul şi supravegherea părinţilor. Tragedia constă în faptul că locul principalelor instituţii de instruire şi formare a caracterului şi personalităţii creştine ( familia, şcoala şi biserica) i-au luat anturajele obscene şi mediile viciate pe care le frecventează şi le preferă cu ardoare tineretul zilelor noastre ne mai întrebăm cum se explică faptul că unii tineri sunt dezinteres- aţi, necredincioşi sau “ liber cugetători ”? Să fie oare acest antagonism rolul unei libertăţi greşit înţelese? Este şi aceasta un adevăr, însă o bună parte de vină o au părinţii, cei dintâi responsabili de creşterea şi îndrumarea copiilor săi. Ce măsuri trebuie să aplice Biserica cea vie a dreptei credinţe? Să ţâşnească şi să inunde interiorul omului. Acum e timpul să ne apropiem mai mult ca oricând de sufletul tinerilor insuflându-le în inimă duhul dragostei creştine şi frica lui Dumnezeu cea mântuitoare, pentru a pregăti o generaţie de creştini convinşi şi luminaţi. Educarea tineretului în spiritual morale evanghelice şi în scopul formării convingerilor religioase se face nu numai de pe amvon sau în cadrul orelor de cateheză, ci în toate circumstanţele, care prilejuiesc întâlnirea preotului şi anume familia, conferinţele religioase, întrunirileşi manifestanţiile culturale, serbările naţionale, etc. În aceste moment cheie preotul trebuie să arate calea pe care să mergem, adevărul în care să credem şi viaţa în Hristos care se cades ă o trăim, încât cuvântul său ziditor şi convingător să cadă ca o rouă cerească peste sufletele însetate de cunoaştere şi mântuire. Când copilul sau adolescentul îşi va forma convingerea că Dumnezeu vede şi aude totul , nu numai lucrurile descoperite, ci şi cele tăinuite şi sentimentele cele mai ascunse, că este milostiv şi îndurător cu cei ce se pocăiesc şi aşteptă îndelung întoarcerea celor rătăciţi, atunci în sufletul său fraged, nevinovat şi sensibil în tot ceea ce este bun, sfânt şi folositor se va aprinde flacăra credinţei şi dragostea către Dumnezeu “ Care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină .” ( I Timotei II:4). Numai în felul acesta Biserica strămoşescă îşi va îndeplini rolul ei de mamă povăţuitoare şi dătătoare de viaţă duhovnicească a tinerelor vlăstare ale neamului. Biserica în raport cu tineretul este întruparea trecutului spiritual plin de învăţăminte. E bătrânul înţelept gata oricând să împărtăşească cele mai frumoase, mai utile şi mai ziditoare sfaturi, iar tineretul este viitorul, e copilul care primeşte binecuvântarea şi învăţătura. Aici vom aduce aminte de Vasile Militaru care spunea despre educaţia duhovnicească a sufletului în felul următor: „ Frate, fiecare faptă, s-o desăvârşeşti învaţă, Cu pe cel din urmă bine ce mai poţi să faci în viaţă ! ... Fiind astfel toată viaţa sclavul binelui mereu, Îţi vei face singur scară să te urci la Dumnezeu ! ..... Pe ogorul tău din Suflet, fă cât poţi mai mult să plouă, A credinţei întru Domnul, binefăcătoare rouă; Căci sub ea-ţi rodeşte lanul fericire – adevărată, Ce te-nalţă până-n slavă şi nu moare niciodată ! „ ( Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc, Editura „ Lumina Cuvântului” – Chişinău 2015) Primul mod de educare a tineretului este familia care are rolul de a se implica în viaţa copilului sau a tânărului ucenic. Deoarece copii sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în familie creează bucurie. Împăratul David este dintru început exemplu de îndemn pentru fii „ Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndemnurile maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău Şi ca o salbă împrejurul gâtului tău. Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi.” (Pilde I,8-10). Suficient fapt este că,” Fiecare dintre noi aducem în viaţa noastră prin existenţa noastră, aducem în fiinţa noastră pe înaintaşii noştrii. Suntem o prelungire a bunicilor, suntem o prelungire a străbunicilor. Fiecare om poartă în existenţa lui vre-o trei sau patru generaţii şi venind în lumea aceasta el vine cu ce iau dat înaintaşii. ( Arhimandrit Teofil Pârâian, Emisiunea „ Cuvânt pentru suflet”) Este semnificativ, conform cu cele pe care le-am spus mai înainte, căci părinţii trebuie să dezrădăcineze din sine patimile, căci copiii nu vor părinţi pătimaşi, ci modele vii. Existenţa copiilor este fericire pentru părinţi, putem vedea aici una din binefaceri, părinţii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu prin prezenţa copiilor, avem exemple în Sfânta Scriptură patriarhii Avraam,Iacov, arhiereul Zaharia şi alţii, iar binecuvântarea vine atunci când copii sunt crescuţi în armonie şi când primind o bună educaţie, trăiesc o viaţă bună socială şi familială. Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „ Dacă oamenii care fac statui de regi şi zugrăvesc chipuri, primesc o atât de mare preţuire, noi care împodobim icoana domnească( pentru că omul este chip al lui Dumnez eu) nu ne vom desfăta de bunuri nemăsurate din moment ce îl redăm după asemănare? Pentru că acest lucru înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când educăm copii noştri să facă binefaceri, să fie iubitori de oameni, când îi educăm să dispreţuiască cele prezente.” Acest pasaj arată că educaţia copiilor, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi toată tradiţia Bisericii, este creşterea lor după Dumnezeu, este să semene cu Dumnezeu. Să devină după asemănarea lui Dumnezeu. Când scopul acesta al educaţiei este atins, atunci sunt binecuvântaţi şi părinţii. Fireşte această binecuvântare nu porneşte numai de la oameni, ci în principal de la Dumnezeu. Nu este mică cinste să fie învrednicit cineva să treacă pe copii lor în Împărăţia Cerurilor şi săi facă Sfinţi. Şi cunoaştem bine că Sfinţii sunt în plus oameni comunitari. Aceştia constituie ipostaza fiecărui popor şi în general al omenirii. Viaţa unui popor este o legătură a existenţei şi prezenţei sfinţilor, a oamenilor îndumnezeiţi care dobândesc experienţa lui Dumnezeu. Aceştia schimbă şi istoria popoarelor. În principal, sarcina educaţiei copiilor revine părinţilor, dar părinţii, ca să facă mai bună educaţia şi să fie mai eficace şi mai substaţial ajutorul pe care-l vor oferi, trebuie să fie ei înşişi compleţi. Este adevărat că atunci când cineva educă, nu transferă simplu cunoştinţele pe care întâmplător le deţine, ci ceea ce este el însuşi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „ Mai mult noi trebuie să avem educatori şi nu aceia, deoarece greşelile copiilor nu pot să fie mari, în timp ce ale noastre proprii sunt mari.” Astfel părinţii trebuie să îşi educe copiii, cerând ajutor de la Dumnezeu şi implicându-se direct în formarea viitorilor personalităţi, dar şi şcoala are un rol important în formarea copiilor. Culegere: Protoiereu Corneliu Alexei Bibliografie recomandată: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură. 2. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Edit. DEISIS – Sibiu 2000. 3. Irineu Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk, MAMĂ, AI GRIJĂ!, Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Edit. Buna Vestire, Bacău – 2002. 4. Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni, cum să nu greşim prin cuvânt, EDITURA DE SUFLET, EDITURA TABOR, Bucureşti – 2013. 5. Alte izvoare.