Citate despre Familie!

"Societatea nu este decat extensia familiei; daca un copil iese corupt din familie, el intra corupt in societate." (Henri Lacordai) "Familiile noastre trebuie sa fie mici bisericute, iar casele noastre mici temple, unde sa-I slujim Domnului cu dragoste."(Piere Dumoulin)

Misiune Ortodoxa in Africa cu ajutorul romanilor.

Sursa Youtube

LANSARE CARTE NOUĂ E-BOOK: "Contribuții: Istoria clerului." Volumul 1

DESCRIERE: Această carte descrie evenimente istorice începând din zona Dobrogei, acolo unde este leagănul creștinismului românesc, acolo unde a propovăduit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a hirotonit episcopi, iar la rândul lor, prin succesiunea apostolică, au transmis, prin punerea mâinilor (hirotonie), cu harul Sfântului Duh, prin succesiune apostolică, până în zilele noastre, ierarhilor de astăzi dreptul de a hirotoni. De asemenea, în carte descoperim evenimente istorice și modul de dezvoltare a comunităților creștine, monahale, precum și episcopiile sau eparhiile de astăzi. Mărturii arheologice din spațiul dobrogean și pruto-nistrean. Perioada iconoclastă este cercetată atât din perspectiva istorico-dogmatică, cât și a dreptului bisericesc, prin canoanele de cinstire a sfintelor icoane. Importanța monahismului în Biserică și stat. Despre istoria și cinstirea cuvenită icoanelor. Este o lucrare de sinteză fundamentală, care îmbină rigoarea documentului istoric cu profunzimea analizei teologice și istorice. Cartea reprezintă încununarea unor ample studii de Teologie și Istorie Contemporană, oferind o perspectivă clară asupra evoluției comunităților creștine și a clerului, monahismului din spațiul danubiano-pontic, precum și dintre Prut și Nistru, cu repere esențiale din Transnistria. Ancorat în dragostea pentru istoria Basarabiei și a poporului ei, volumul își propune să readucă la lumină izvoarele adesea uitate, denaturate sau prezentate tendențios în perioada comunistă. Autorul realizează un arc peste timp, pornind de la originile monahismului primar din Scythia Minor și mănăstirile rupestre basarabene, trecând prin perioada iconoclastă, până la consolidarea monahismului românesc – privit ca o veritabilă elită spirituală a neamului. Miezul cercetării se concentrează asupra veacului al XX-lea, radiografiind impactul devastator al ideologiei bolșevice. Volumul analizează politica antireligioasă a Uniunii Sovietice (URSS), anexarea Basarabiei, activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria și drama clerului de după anul 1944. Într-o epocă în care regimul sovietic eticheta Biserica și clerul ei drept o „societate de reacționari și pribegi”, clerul și monahismul basarabean s-au dovedit a fi un veritabil zid de rezistență și un izvor de viață spirituală, împlinind îndemnul evanghelic: „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14). Fiind lumină și călăuză multora. De ce lucrarea este unică? 1. Este o operă de sinteză: Reunește documente și publicații anterior dispersate într-o viziune unitară. 2. Abordare interdisciplinară: Spre deosebire de studiile exclusiv culturale sau lingvistice, volumul analizează faptele prin prisma teologiei, a istoriei contemporane și a dreptului bisericesc. 3. Privire obiectivă asupra trecutului: Autorul oferă o interpretare personală și istorică echilibrată asupra rolului credincioșilor într-o societate multiculturală, demonstrând că istoria și spiritualitatea sunt cele două fețe ale aceleiași monede. O lectură de istorie a Bisericii, precum și informații prețioase, obligatorii pentru istorici, teologi și oricine dorește să înțeleagă jertfa, prigoana și renașterea spirituală a românilor de dincolo de Prut. Scopul cărții este descoperirea izvorului istoric al creștinismului primar, precum și a perioadelor istorice de dezvoltare a comunităților creștine și a clerului până în zilele noastre. Categorii Lucrări științifice Autor(i) Corneliu Alexei Editura Sfântul Ierarh Nicolae ISBN 978-606-30-7244-4 Anul publicării 2026 Format eBook Comercial MAGAZIN ONLINE EDITURA SFANTUL NICOLAE(TULCEA) LIBRARIA SCRIITORILOR SURSA:https://librariascriitorilor.ro/books/details/871/contributii-istoria-clerului-vol1/3 Sursa:https://restaurare-patrimoniu.blogspot.com/2026/09/lansare-carte-noua-contributii-istoria.html

Despre Pocaință. Preot Daniel Avram

Sursa: Youtube

Cum să ne facem rugăciunea zilnică. Ghid pentru începători Preot Nicolae Dima

Sursa:Youtube

ISTORIA ICOANEI ȘI TEOLOGIA EI, SFÂNTUL TEODOR STUDITUL

În cele trei tratate "Antieretice" împotriva iconomahilor de după 815, Sfântul Teodor Studitul a oferit replica ortodoxă definitivă teologiei imperiale iconoclaste formulate în principiile ei încă cu o jumătate de secol în urmă. Premiza dogmatică fundamentală a reprezentării iconografice a lui Hristos e dată de demonstrarea caracterului "circumscris" și "individual" (en atomo), concret, al umanității Lui. El face dovada realității și consistenței antropologice a acesteia și, datorită lui, Hristos este veșnic în umanitatea Sa "prototip al icoanei Sale"(1). Tranșând filosofic falsa aporie hristologică a lui Constantin V, Sfântul Teodor demonstrează explicit: icoana nu poate fi a unei naturi care are o realitate generică, abstractă, ci doar a unui ipostas, adică a unei realități concrete (4). La baza teologiei iconoclaste stătea în esență "o proastă înțelegere a ipostasului"(5). Ori, așa cum arătase încă de la sfârșitul secolului al IV-lea, într-o epistolă celebră de differentia usiae et hypostaseos, Sfântul Grigorie de Nyssa, însăși definiția ipostasului implică în ea ideea de circumscriere. Ipostasul "circumscrie" realitatea universală, comună, nedeterminată, necircumscrisă, a naturii sau speciei particularizând-o și concretizând-o prin proprietăți sau calități "proprii", care disting individul de ceilalți indivizi ai aceleiași specii. Ipostasul, deci, "trasează" un contur precis (perigraphe) realității imprecise a naturii, o "configurează", îi creează un chip, o figură, o formă perceptibilă (charaktereizei, schematizei) și face aceasta prin o sumă întreagă, proprietăți distinctive, individualizate care o "caracterizează". Ipostasul "de-scrie" portretul atât exterior cât și interior al persoanei, trasează contururile ei fizice și morale proprii și incomunicabile. Cele două noțiuni-cheie aici sunt cele de: (peri)graphē în dublul ei sens de "scriere" și "pictură" și de charaktēr (Evrei 1,3) în dublul ei sens de "portret gravat, efigie" și "caracteristică" și ele vor juca un rol capital-degajat foarte limpede pentru prima dată de părintele Christoph von Schönborn - în discuțiile iconologice. Esențial ele apar pentru prima dată într-un context trinitar și cu un sens clar personalist. "Sfântul Grigorie de Nyssa anticipează astfel răspunsul dat de Sfântul Teodor Studitul aporiei iconoclaștilor"(6) și "nu este deloc exagerat să spunem că acest faimos mic tratat despre ființă și ipostas constituie carta teologiei icoanei"(7). Ca Logos divin etern și Fiu al Tatălui, Hristos e din veci "Icoana Dumnezeului Celui nevăzut" (Coloseni 1,15), "Efigia Ipostasului Tatălui" (Evrei 1,3). El este aceasta prin proprietatea sa ipostatică incomunicabilă de Fiu al Tatălui, proprietate manifestată în ascultarea Lui desăvârșită de Tatăl atât ca Dumnezeu cât și ca om. Hristos este astfel "icoana" nu doar naturală ci și personală a Tatălui (Ioan 14,9; IICor. 4,6). Manifestând prin întrupare ascultarea sa desăvârșită de Tatăl, El revelează nu altceva decât însuși misterul negrăit al comuniunii intradivine a Persoanelor Sfintei Treimi. Mai mult, El "imprimă" trăsăturile modului său divin de existență filiala în umanitatea Sa și în umanitatea tuturor celor ce cred și-I urmează Lui în Biserică (8). Premisa acestei "imprimări" a "caracterului" său divin o constituie întruparea înțeleasă ca unire ipostatică. În baza acestei uniri, Trupul lui Hristos devine în mod real Trupul propriu al Logosului divin însuși: Logosul "s-a făcut" (egéneto) în mod real "trup" (Ioan 1,14). El este trupul său, nu locuiește doar pentru un timp în el, nu se folosește numai de el ca de un adăpost ori instrument exterior și pasiv, cum credeau origeniștii și nestorienii. Sfântul Cyril al Alexandriei (+444) – căruia tradiția coptă îi atribuie, în mod semnificativ, introducerea icoanelor în Biserică – va răsturna complet atât perspectiva spiritualist-platonizantă a lui Origen și a Alexandriei cât și viziunea umanist-moralizantă a lui Nestorie și a Antiohiei, așezând în loc un realism teandric, biblic și sacramental. Omul nu este un suflet întrupat din greșeală ca pentru origeniști, ci un trup însuflețit și destinat unei vieți divine. Iar Logosul nu a venit ca să smulgă sufletele din închisoarea trupurilor și să le ridice, libere de corporalitate, la contemplarea imaterială a Celui Imaterial, ci pentru ca să ridice trupurile căzute la viața, slava și nestricăciunea divină pierdute prin neascultare(9). Refuzată de spiritualismul origenist sau monofizit ca una ce ne-ar ține prizonieri captivi sclaviei trupului de car Logosul ar fi venit să ne elibereze, icoana nu devenea mai posibilă nici în umanismul nestorian: aparent mai preocupat de umanitatea lui Iisus, el o separa însă de Divinitatea Sa care rămânea exterioară acestuia, transformând unirea ipostatică într-o simplă relație morală între două subiecte ipostatice distincte: omul Iisus și Logosul divin. Ori pentru ca Hristos să fie relmente în El însuși "Icoana Dumnezeului Celui nevăzut" sunt necesare două condiții: 1. Identitatea Sa naturală cu Tatăl apărată de Sfântul Atanasie cel Mare (+373) împotriva arienilor și 2. identitatea personală a umanității sau Trupului lui Hristos cu Logosul divin apărată de Sfântul Cyril al Alexandriei contra nestorienilor.(6) De aceea, "atunci când Sfântul Teodor Studitul va afirma că în icoană vedem ipostasul Logosului, bazele dogmatice ale acestei afirmații fuseseră formulate de Sfântul Cyril al Alexandriei"(10). Așa cum însă în triadologie, Sfântul Grigorie de Nyssa va desăvârși lucrul început de Sfântul Atanasie cel Mare, așa în hristologie opera începută de Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662). Atât Sfântul Grigorie cât și Sfântul Maxim vor insista pe dimensiunea ipostatică a misterului creștin, unde vor aduce ultimele precizări și vor introduce rafinamentul conceptual adecvat. La baza hristologiei sale concentrată în formule definitive de o precizie geometrică și o fină subtilitate, Sfântul Maxim va pune teoria lărgită a "ipostasului compus" inițiată în secolul VI de cei doi Leontie (din Bizanț și din Ierusalim). Această teorie e expusă în Epistolele 15 "ad Cosmam" și 13 "ad Petrum"(11) care vor realiza în hristologie ce a realizat epistola "despre diferența între ființă și ipostas" a Sfântului Grigorie de Nyssa în triadologie. Unirea ipostatică – relevă Sfântul Maxim – instituie între cele două dimensiuni, ale existenței, naturală și personală, o subtilă dialectică încrucișată (în "chiasm") a diferenței și identității, propriului și comunului. "Unirea" naturală a lui Hristos (dubla sa consubstanțialitate) cu Tatăl și cu Fecioara Maria manifestă astfel "diferența" ontologică a celor două naturi unite în Ipostasul Său compus; iar "distincția" sa ipostatică față de Ipostasurile Tatălui, Duhului Sfânt și Mariei manifestă "identitatea" sa personală inconfundabilă. Logosul își păstrează identitatea Sa cu trupul prin proprietățile care-l disting ca Fiu de Tatăl, Duhul și Maria, iar caracteristicile care disting umanitatea Sa de cea a celorlalți oameni îi asigură acesteia identitatea personală cu Logosul. Apare limpede astfel cum caracteristicile particulare, individuale, ale umanității (trupului) lui Hristos, care-l diferențiază de orice alt om, caracterizează de fapt Ipostasul divin al Fiului, sunt însăși caracterele personale ale Fiului veșnic al Tatălui. Înțelegem de ce Sfântul Teodor Studitul va putea afirma că reprezintă ipostasul Fiului(12). Se poate deci spune că, într-un fel, "Sfântul Teodor nu face decât să aplice la chestiunea circumscrierii ceea ce Sfântul Maxim dezvoltase cu privire la «ipostasul compus»" și că "abia cu Sfântul Teodor teologia icoanei atinge nivelul hristologiei Sfântului Maxim"(13). Într-adevăr, Sfântul Teodor Studitul a sesizat limpede punctul "nevralgic", clar formulat de Constantin V, camuflat de teologii din 754, ocolit de teologii ortodocși și abordat imprecis și fugitiv de Nikephor": prin întrupare, Ipostasul divin al Logosului, nu natura Sa divină, se "circumscrie" astfel încât trăsăturile individuale ale Feței lui Hristos reprezentabile iconografic exprimă Ipostasul Fiului veșnic al Tatălui. În inima iconoclasmului Sfântul Teodor descoperă "reducția și chiar refuzul misterului kenozei"(14). În concepția iconomahă, pictarea și circumscrierea ar afecta transcendența divină, ar fi o degradare, o umilire, o micșorare a Divinității. Ori, arată Sfântul Teodor, măreția infinită a Slavei divine se descoperă pe deplin tocmai în umilința și pogorârea ei extremă care dă măsura Iubirii supreme(15). Astfel că Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei divine ca mijloc paradoxal de realizare a theozei umane. Pe lângă aceste clarificări hristologice esențiale, Sfântul Teodor oferă și o viziune limpede asupra naturii "formale" a esenței icoanei și a modului personal-ipostatic de prezență a prototipului în ea. Fiind naturi heterogene, prototipul și imaginea au identitate ipostatică în baza asemănării lor formale. Ipostasul lui Hristos și icoana Lui au același Ipostas (16). Icoana este Hristos dar nu prin unire ipostatică ci relațional, în baza asemănării lor formale (atestată și de inscripția Numelui)(17). Iconologia Sfântului Teodor Studitul relevă cu maximă claritate faptul că lupta decisivă în jurul icoanelor s-a dat pe terenul dificil al hristologiei. Nu atât ca un epilog cu valoare redusă, apendiculară, ci ca un efort de precizare a sensului real și a consecințelor autentice impuse de dogma de la Chalcedon (451). În ultimă instanță, a fost un efort de înțelegere a sensului real al umanității lui Hristos, o contribuție la antropologia hristologică, dar nu numai. Pentru că hristologia nu poate fi înțeleasă adecvat desprinsă nici de triadologie, nici de antropologie. Înțelegerea umanității circumscrise și individuale, deși transfigurate, a Feței lui Hristos implică o anumită viziune atât despre Divinitate cât și despre om în genere(18). Teza iconomahă privitoare la caracterul universal și necircumscris al umanității Lui, refuzul feței Lui, ca și al corporalității umanității Lui, însemna în esență două lucruri: 1. Un "dispreț" spiritualist "față de trup și umanul concret", "o neîncredere că acest uman poate fi un transparent al Divinului, al infinității lui", și 2. O "menținere a Divinității rigid închisă în ea însăși, în limitele infinității și necircumscrierii"(19). Fața personală a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, devine dovada cea mai limpede a existenței personale atât a lui Dumnezeu cât și a omului. "În cinstea icoanei – scrie părintele D. Stăniloae – se manifestă caracterul profund personalist al creștinismului răsăritean. Doctrina ortodoxă despre icoane implică excluderea panteismului în sânul Dumnezeirii"(20), cum înseamnă, în același timp, refuzul unei viziuni esențialiste despre om, care pune generalul și abstractul deasupra concretului particular și privilegiază substanța nu relația, masa nu dialogul. Icoana lui Hristos ne arată Fața lui umană ca Față, Chip al lui Dumnezeu. Posibilitatea acestei manifestări reciproce e dată prin crearea omului "după chipul și asemănarea lui Dumnezeu" (Facere 1,26), ca și "icoană" a lui Dumnezeu ce trebuie să realizeze o tot mai mare "asemănare" cu El. În Hristos însă, se văd unite într-un singur Ipostas atât "chipul (icoana)" omenească creată cât și însuși "Prototipul" divin necreat. Fața lui Hristos din icoană ne arată, deci, două lucruri: 1. că "Dumnezeu are și El un chip, o formă de manifestare după care e creată fața omenească"(21) – acesta e Ipostasul-Icoană al Fiului - și 2. că *"fața omenească în general are capacitatea de a se face chip vizibil al lui Dumnezeu"*(22). Mai mult, în Hristos ea devine Asemănare desăvârșită a lui Dumnezeu. În viziunea filocalică, "arta artelor" este nu în primul rând iconografia, ci asceza și rugăciunea, sfințenia. Înainte de a fi pictate pe lemn, icoanele lui Hristos sunt "pictate" de Sfinți în propria lor existență (23). Victoria a fost a Bisericii și a Icoanelor care prin martiriul au îngenunchiat literalmente Imperiul: respectiv pe împărat, în fața Împăratului Hristos. Restaurarea solemnă și finală a icoanelor din 11 martie 843 – gest a cărui amintire e comemorată anual de Biserica Ortodoxă ca Triumf al Ortodoxiei în fiecare primă duminică din Postul Mare (24) – va aduce imortalizată într-un faimos mozaic de la Sfânta Sofia plasat deasupra principalei porți de acces în prima catedrală a Imperiului(25). El reprezintă o imagine unică: un basileu (probabil Leon VI, 886-912) în proschineză, prosternat, în genunchi, cu fața la pământ, el adoră pe Hristos așezat pe tron, cu o mână binecuvântând iar cu cealaltă prezentând Evanghelia deschisă la cuvintele: "Pace vouă. Eu sunt Lumina lumii". E vorba de o reprezentare ideală a ritului proschinezei căruia împărații trebuiau să I se supună înainte de a trece pe sub "poarta împărătească" deasupra căreia se găsește mozaicul reprezentând pe Hristos, Domnul suprem al basileului adorant. Schimbarea de atitudine în cadrul teocrației bizantine este incontestabilă și ea aparține imperiului, nu Bisericii: departe de orice cezaropapism, Imperiul se pune de acum înainte de serviciul Ortodoxiei, arta nu mai glorifică victoria împăratului cu ajutorul simbolurilor religiei creștine, ci evlavia și loialitatea acestuia față de Împăratul universului, Hristos, reprezentat personal în imaginea Sa(26). Fără arme și violență, forțele creștinismului autentic reprezentate de monahismul studit au reușit să biruie pentru moment asupra teocrației imperiale iconoclaste, adepta unei politici eretice, seculariste și naționaliste. Ele au înfrânt erezia dogmatică, cezaro-papismul imperial și grecismul eclesiastic, reafirmând alături de Adevărul dogmatic hristologic-iconologic, și libertatea și catolicitatea Bisericii celei una și universale cuprinzând atât Orientul cât și Occidentul. După 850 va începe prima fază a schismei care va conduce în 1054 la regretabila ruptură dintre Bisericile Romei și Constantinopolului, ruptură ce se va dovedi plină de grave consecințe atât în Estul cât și în Vestul creștinătății. În orice caz, a nu vedea în icoană "manifestul" ei "personalist" (nici individualist, nici colectivist) sau cel puțin expresia unei căutări spirituale și individuale, a citi în ea doar "logica" ("analitica" și "critica") societății desigur totalitare în care a apărut, dar căreia i s-a și opus în felul ei o "orbire" vinovată, sau, în orice caz, nu inocentă. Și nu este deloc întâmplător faptul că, după terifiantele experiențe ale distrugerii industriale în KZ-uri și GULAG-uri a "icoanelor" vii ale lui Dumnezeu care suntem toți, în secolul nostru filosofia însăși reînvață să descifreze mesajul etic și spiritual înscris în "misterul feței" – revelație a unei transcendențe ireductibile și sfârșit al tuturor ontologiilor totalității. Mesaj tăcut pe care de secole îl comunică și umilele icoane ortodoxe bizantine – care au biruit și supraviețuiesc, iată, imperiilor – bineînțeles doar celor ce mai au ochiul interior curățat, luminat, să le vadă(27). NOTE DE SUBSOL: 1. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale..., antireticul II, 2-9, p.97-100 vezi si Ditionarul Teologilor romani, de pr. dr. Mircea Pacurariu, Editia Univers Enciclopedic, Bucuresti 1996 2. Ibidem, antireticul I, 1, p.85; antireticul III, 2,op.cit. p.96, vezi si Pr.Prof.D. Staniloae, Hristologie si iconologie in diputa din sec. VIII-IX, in Studii Teologice, XXXI, 1979, nr.1-4. 3. Ibidem, antireticul III, 1,34, p.129, 140-141 4. Christoph von Schönborn, Icoana lui Hristos...,op.cit. p.223 5. Christoph von Schönborn, Icoana lui Hristos...,op.cit. p.34 6. Ibidem, p.42 7. S. Maximus Confessor,Opuscula theologica et polemica 3; P.G. 91, p.173, col.48C; 20, col.241, BC și Epistula 44, col.644 C (trad. rom. pr. D. Stăniloae, P. S. B. 81, 1990, p.210, 173) 8. Pr. prof. D. Stăniloae, Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei, în "Studii Teologice" VII, 1957, nr.7-8, p.427-428 9. Christoph von Schönborn, Icoana lui Hristos..., op.cit. p.99 10. Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic al cultului icoanei la Sfântul Teodor Studitul, în "Studii Teologice" 29, 1997, p.298-300 11. Pr. prof. D. Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1991, p.63 12. Christoph von Schönborn, Icoana lui Hristos..op.cit.., p.113 13. Ibidem, p.221- 222 14. Ibidem, p.232 15. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale..., antiereticul I, 7, p.74 16. Ibidem, antireticul III, 3, 1, p.153 17. Christoph von Schönborn, Icoana lui Hristos..op.cit.., p.226 18. Pr. prof. D. Stăniloae, Hristologie și iconologie în disputa din sec. VIII-IX, în "Studii Teologice", XXXI, 1979, nr.1-4, p.46 19. Ibidem, p.52 20. Ibidem, p.46 21. prof.pr.D.Staniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, București, 1978, p.341-342 22. Grigore și Petre Moga, Arta icoanei, Ed.Meridiane, București, 1992, p.180 23. Sfântul Diadoh episcopul Foticeii Epirului, 100 de Capete gnostice nr.89, Filocalia I, trad. pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1947, p.379-380 24. Ioan Ică I. jr, Synodiconul Ortodoxiei, Mitropolia Ardealului (XXX) 1985, nr. 7-8, p.440-445: Synodiconul originar al Icoanelor. Nu e întâmplător faptul că Icoana a devenit un sinonim al Ortodoxiei. "Icoana l-a apărat pe credincioșii ortodocși de varietatea arbitrară a înțelegerii lui Hristos cum nu i-a apărat pe alți creștini citirea asiduă a Scripturii" (D. Stăniloae, nota 96, III, p.344) 25. André Grabar, Iconoclasmul bizantin..., ilustrația 111, p.478 și comentariul p.418 26. Alexander Schmemann, Teocrația bizantină și Biserica Ortodoxă, nota 23, p.94 27. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale..., p.52 BIBLIOGRAFIE: 1. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, trad. de diacon I.Ica junior, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994., 2. André Grabar, Iconoclasmul bizantin..., ilustrația 111, 3.Alexander Schmemann, Teocrația bizantină și Biserica Ortodoxă, nota 23 4. Pr. prof. D. Stăniloae, Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei, în "Studii Teologice" VII, 1957, nr.7-8, p.427-428 5. Christoph von Schönborn, Icoana lui Hristos.trad. V. Raduca, Editura Anastasia, 1996. 6.Dictionarul Teologilor romani, de pr. dr. Mircea Pacurariu, Editia Univers Enciclopedic, Bucuresti 1996 7. Pr. prof. D. Stăniloae, Hristologie și iconologie în disputa din sec. VIII-IX, în "Studii Teologice", XXXI, 1979, nr.1-4, 8.Pr.prof,D.Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, București, 1978, p.341-342 9.Grigore și Petre Moga, Arta icoanei, Ed.Meridiane, București, 1992, 10.Sfântul Diadoh episcopul Foticeii Epirului, 100 de Capete gnostice nr.89, Filocalia I, trad. pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1947

Întemeietorul Mânăstirii Studion Sfântul Teodor (759-826)

„Îndreptătorule al Ortodoxiei,învățătorule ale dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curățirei și luminătorule al Lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu însuflată, Sfinte Teodore Înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre” (Troparul Sfântului Teodor Studitul) Acest mare apărător al Ortodoxiei și monah înduhovnicit, s-a născut în anul 759, la Constantinopol ca fiu al funcționarului imperial iconodul Photeinos și al Theoctistei. Destinat a urma cariera administrativă a tatălui său, el primește o educație aleasă. Dar influența hotărâtoare asupra destinului său avut-o austera și profund evlavioasa sa mamă, dar mai ales, fratele acesteia, și unchiul lui Teodor, Platon. Retras ca pustnic pe muntele Olymp din Bythinia dar și egumen al chinoviei Symboloi de aici, Platon a sfârșit prin a converti întreaga familie a Theoctistei la monahism. În 781, mama și sora lui Teodor vor intra într-o mănăstire din capitala bizantină, iar tatăl împreună cu cei trei fii ai săi: Teodor, Iosif și Eftimie, vor întemeia sub conducerea lui Platon o mănăstire domestică (Hauskloster) pe proprietatea Sakkoudion din Bythinia a familiei. În 787, puțin timp după Sinodul VII Ecumenic, Teodor este hirotonit preot de patriarhul Tarasios, iar în 797, îmbolnăvindu-se Platon, este ales pe viață egumen al comunității de la Sakkoudion ce număra deja peste o sută de monahi. În 796 izbucnește însă criza „moichiană” sau a „adulterului” imperial, determinată de faptul că în ianuarie 795 tânărul împărat Constantin VI își închide soția, Maria de Paflagonia, într-o mănăstire, pentru ca să se poată căsători cu Teodota Cubicularia, amanta sa și rudă apropiată a lui Platon și Teodor. În august 797 preotul Iosif, iconomul Sfintei Sofii, oficiază această căsătorie. De teama unei nedorite reizbucniri a persecuțiilor iconoclaste, patriarhul Tarasios aplică tacit „iconomia” (dispensa) și acceptă faptul împlinit.(1) Adulterul imperial, tranzacționismul preotului Iosif și slăbiciunea patriarhului scandalizează profund comunitatea monastică de la Sakkoudion care iese ostentativ din comunine cu patriarhul. Eșuând în încercarea de a câștiga bunăvoința monahilor intransigenți în atitudinea lor rigoristă, în septembrie 797 din ordinul împăratului, Platon, Teodor și Iosif, fratele său, sunt arestați; ulterior ultimii doi sunt trimiși în exil la Tesalonic unde ajung în martie 797. Dar în iulie a aceluiași an, împărăteasa Irina dă o lovitură de stat, răstoarnă pe fiul ei Constantin VI (ulterior îl va și orbi pentru a-l scoate definitiv din lupta pentru putere) și devine între 797 – 802 unic suveran al Imperiului. Platon și Teodor reintră în triumf la Sakkoudion iar patriarhul îl depune pe preotul Iosif și se împacă astfel cu Platon. În 797, în urma raidurilor frecvente ale arabilor în Bythinia, împărăteasa Irina instalează comunitatea monastică de la Sakkoudion în Constantinopol, mai precis în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul cunoscută sub numele de Studion. Întemeiată în 463 de un demnitar roman cu numele de Studios, comunitatea devenise celebră prin regula ei specială: organizați în schimburi, monahii oficiau neîntrerupt în biserică 24 de ore din 24 (de unde și supranumele de akoimetoi sau „neadormiți”), dar ea avusese mult de suferit în timpul persecuțiilor antimonahale ale lui Constantin V. Sub conducerea egumenului Teodor (și a lui Platon), Studionul, care a ajuns să numere între 700 – 1000 de monahi, a devenit centrul și modelul unei importante reforme a monahismului bizantin, reformă care a iradiat profund în întreaga societate bizantină. Reorganizat pe baza respectării stricte a principiilor vieții comunitare (cenobitice, chinoviale) formulate în sec. IV de Sfinții Pahomie și Vasile cel Mare, monahismul studit se prezenta ca o comunitate liturgică, muncitoare și studioasă profund disciplinată, în care virtutea centrală constituia, alături de rugăciune și muncă, ascultarea necondiționată de egumen și de părintele duhovnicesc. Aparent părea o banală subordonare sau înregimentare, dar ea trebuia înțeleasă ca o imitare personală cât mai deplină a smereniei și ascultării filiale a lui Hristos. Înțelegerea de sine socială a monahismului studit era cea a unei comunități care realizează necondiționat și integral exigențele spirituale și etice ale creștinismului. Monah era sinonim cu creștinul autentic iar monahismul devenea „comunitatea eshatologică care realizează mai deplin și mai desăvârșit ceea ce ar trebui să fie Biserica în întregul ei”. „Studiții au introdus această mărturie eshatologică în inima capitalei Imperiului, în inima «lumii»; ei «practicau și propovăduiau o participare activă la treburile cetății, ca aceasta să se poată conforma, în măsura posibilului, criteriilor religioase ale Împărăției lui Dumnezeu, așa cum și le reprezentau ei»”. De aceea, în calitate de bastion organizat al rigorismului canonic și moral, ca și doctrinar, ei „găseau normal să fie într-un conflict aproape permanent cu lumea și tot ce aceasta reprezenta”(2) și să pretindă inclusiv Imperiului, formal creștin, să aplice fără nici un compromis principiile evanghelice. De aceea, Sfântul Teodor nu putea tolera nicicum adulterul lui Constantin VI despre care scria: “Sau împăratul e dumnezeu, căci numai El nu e supus legii, sau suntem în plină anarhie și revoluție. Cum poate fi cu putință pacea dacă legea nu e aplicată tuturor, dacă împăratul își poate face poftele, poate comite adulter, poate accepta erezia, interzicând supușilor săi să aibă comuniune cu adulterul sau ereticul?(3). Iar în lupta lor împotriva abuzurilor imperiului și a compromisurilor ierarhiei bizantine, studiții au apelat – ca și odinioară Sfântul Atanasie cel Mare, Flavian sau Sfântul Maxim Mărturisitorul – la Roma, orientându-se mai degrabă după papă decât după patriarh. În 802, Irina este răsturnată de logofetul Nichiforos care se proclamă împărat (802 – 811), iar în 806, murind bătrânul Tarasios e ales patriarh al Constantinopolului secretarul imperial Nichiforos (806 – 815). Ostentativ, Studionul se separă de noul patriarh, nu atât din rațiuni personale –evlavia și cultura noului patriarh erau mai presus de orice suspiciune – ci din rațiuni de principiu, protestând împotriva promovării rapide a unui simplu laic direct în funcția de întâi-stătător al tronului Capitalei Imperiului (procedură aplicată atât în cazul lui Tarasios, cât și, ulterior, în cazul patriarhilor Metodios și Fotios). În același an, un sinod local convocat de noul patriarh reabilitează pe preotul Iosif, iar criza “moichiană” reizbucnește. Teodor protestează energic, susținut și de fratele său Iosif, acum arhiereiscop al Tesalonicului. Criza amplificându-se, în ultimele zile ale anului 808 Studionul este ocupat militar iar Teodor și Platon sunt arestați. În ianuarie 809 patriarhul și împăratul prezidează un mare sinod (“sinodul moichian”) condamnând pe toți cei ce nu acceptă aplicarea principiului “iconomiei” (dispensei) în cazul preotului Iosif. Refuzând să se supună, Teodor și Iosif sunt exilați în insulele Prinkipo (Marea Marmara) unde sunt ținuți într-o detenție severă. Cu toate acestea, Teodor reușește să scrie și să difuzeze o serie de scrisori îndemnând la rezistență. Cele mai importante sunt Epistolele I, XXXII și XXXIV adresate papei Leon III în care i se cere acestuia convocarea la Roma a unui sinod antimoichian și în care Teodor nu-și ascunde amărăciunea față de papă și dificultățile politice care paralizeau curia romană. În iulie 811, împăratul moare într-o zdrobitoare înfrângere militară a bizantinilor administrată de kaganul bulgar Krum. Sub Mihail I (811 – 813), Teodor revine la Studion și în urma intervenției papei Leon III se împacă cu patriarhul Nichiforos, economul Iosif fiind definitiv condamnat (depus din treapta de cleric și redus la starea de laic) caterisit. În 813, însă, devine basileu Leon V Armeanul care-i înfrânge pe bulgari, dar relansează iconoclasmul. În toamna lui 814 are loc la Constantinopol o conferință în contradictoriu între iconomahi(luptatori impotriva icoanelor) și iconoduli(cinstitori a sfintelor icoane) prezidată de însuși Leon V, alături de patriarhul Nichiforos și mitropolitul Euthymios al Sardelor. Teodor Studitul apără deciziile Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787) contestând deschis competența disciplinară și dogmatică a împăratului. Leon V e nevoit să suspende ședința. La liturghia de Bobotează (Epifania) lui 815, el refuză ostentativ să sărute icoanele și dă ordin să fie dată jos din nou icoana lui Hristos reinstalată în 787 deasupra Porții de bronz a Palatului imperial.(4) Persecuțiile iconodulilor reîncep cu violență sporită. În martie, la începutul Postului Mare, patriarhul Nikephoros e trimis în exil și e înlocuit cu funcționarul imperial docil Teodot Melissenos. De Florii, Teodor organizează la Studion o mare procesiune cu icoane. Dar de Paști, sinodul convocat de Leon V la Sfânta Sofia condamnă Sinodul VII Ecumenic și restabilește deciziile sinodului iconoclast din 754. Se organizează distrugerea mecanică a icoanelor mergând până la razii și percheziții în casele particulare, iar opozanții sunt maltratați și dispersați. Comunitatea de la Studion e desființată, iar Teodor e internat mai întâi în fortul Metopa, după care e trimis în exil în Asia Mică (între 816 – 819 la Bonita, iar din 819 la Smyrna). Deși este deținut în condiții severe tocmai cu scopul de a fi împiedicat să comunice cu cineva, izbutește să scrie multe scrisori de încurajare și consolare a celor persecutați, de apărare a teologiei icoanelor. Astfel, apelează din nou la Roma,(5) scriind papei Pascal III (Epistolele XI,„În lupta sa pentru independența față de lume”, de stat, contra statului și a ierarhiei bizantine, Teodor a găsit cel mai bun sprijin al credinței în Roma, exprimându-și opiniile și speranțele sale într-un stil superlativ, de cea mai bună tradiție bizantină”. Aceste pasaje au fost cu pioșenie colecționate de apologeții moderni ai papalității care au vorbit despre el ca despre „ultimul catolic al bizanțului” (Apud L'abbe Marin, Saint Theodore (Laude funebre), Paris, 1906, p.102). XII și XIII) care intervine împreună cu regele Ludovic cel Pios în favoarea sa pe lângă împărat, dar fără succes. De Crăciunul anului 820 Leon V este asasinat și în locul lui devine împărat Mihail II (820 – 829). Acesta pune capăt persecuțiilor iconodulilor; deținuții sunt eliberați, iar exilații rechemați. Teodor și fratele său Iosif al Tesalonicului, revin la Constantinopol unde prezintă împăratului o apologie în favoarea restaurării cultului icoanelor sperând că Mihail II va repeta gestul Irinei din 787. Dar s-au înșelat în așteptările lor, căci acesta și-a declarat intenția de a convoca un sinod în care iconomahii și iconodulii să discute pe picior de egalitate. Teodor a refuzat însă să asiste la aceasta declarând intransigent că de fapt chestiunea a fost deja tranșată la Niceea în 787 și, personal, îi este imposibil să participe la o adunare în care figurează eretici deja condamnați de Biserică. În schimb, el se angajează acum teologic în dispută spre a dovedi erezia iconomahilor, în această perioadă încadrându-se probabil redactarea tratatelor și opusculelor sale antiiconoclaste. Comunitatea studită se reconstituie, însă nu la Studion, ci la Crescent, în golful Nicomediei, apoi – după revolta lui Toma Slavul (825 – 827) – pe insulele Prinkipo. Aici, în semiexil, Sfântul Teodor se stinge din viață la 11 noiembrie 826, lăsând însă în urma sa o operă teologică bizantină și viața ortodoxă în genere. După biruința Ortodoxiei și restaurarea Icoanelor din 843, la 26 ianuarie 844 moaștele Sfântului Teodor sunt aduse în triumf la Studion retrocedat comunității studite. Note de subsol: 1. Sfantul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale...p.29-30. vezi si " Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii de arhid.prof.Dr. Ioan Floca, editiile Sibiu, 1993,2006, vezi si Canoanele Bisericii Ortodoxe,(ale Sfintilor Apostoli, ale Sinoadelor ecumenice si locale si ale Sfintilor Parinti), in l.rusa vol. I-II comentate, editia a II-a Pelerinul, Moskva 2000. 2. John Meyendorff,Teologia Bizantina, trad. de Alex. Stan, Edit. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996, p77-78. vezi si Drd. Nicolae Streza, Aspectul Dogmatic al cultului icoanei la Sfantul Teodor Studitul, in Studii Teologice, 29/1997 3. John Meyendorff, Teologia Bizantina,op.cit. p79. vezi si Mitropolitul Veniamin, Canon catre Presfanta Nascatoare de Dumnezeu, alcatuit de Sfantul Teodor Studitul, Iasi 1938, vezi si protoiereu Florovskii Gheorghii, Caile teologiei ruse. Editia a 2-a, Paris 1988. 4. Sfantul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale...p.34 vezi si Christoph von Sconbor, Icoana lui Hristos, trad de V. Raduca, Edit. Anastasia, 1996. 5. „În lupta sa pentru independența față de lume”, de stat, contra statului și a ierarhiei bizantine, Teodor a găsit cel mai bun sprijin al credinței în Roma, exprimându-și opiniile și speranțele sale într-un stil superlativ, de cea mai bună tradiție bizantină” (John Meyendorff, Teologia bizantină..., p.80). Aceste pasaje au fost cu pioșenie colecționate de apologeții moderni ai papalității care au vorbit despre el ca despre „ultimul catolic al bizanțului” (Apud L'abbe Marin, Saint Theodore (Laude funebre), Paris, 1906, p.102). În nici un caz, însă, Sfântul Teodor nu poate fi invocat ca mărturie pentru doctrina despre primatul și infailibilitatea papală așa cum au fost ele definite de Conciliul Vatican I (1870). vezi si Pr.D. Fecioru, Bibliografia traducerilor romanesti din literatura patristica,Vol.I Bucuresti 1937. vezi si Vasile Muntean, Iconoclasmul bizantin( sec.VII-IX) in lumina noilor cercetari, in Biserica Ortodoxa Romana, nr.8-10/1984. BIBLIOGRAFIE: 1. Sfantul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, trad. de Diac. Ioan I.Ica jr. Editura Deisis, Alba Iulia, 1994 2. " Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii de arhid.prof.Dr. Ioan Floca, editiile Sibiu, 1993,2006, vezi si Canoanele Bisericii Ortodoxe,(ale Sfintilor Apostoli, ale Sinoadelor ecumenice si locale si ale Sfintilor Parinti), in l.rusa vol. I-II comentate, editia a II-a Pelerinul, Moskva 2000. 3. Drd.Matei Coruga, Sfantul Teodor Studitul ;i opara sa in vechea literatura romaneasca, in Studii Teologice, Bucuresti 8-10/1972 4. pr. Dr. Ioan Dura, Monahii al III-lea element constitutiv al Bisericii, in Biserica Ortodoxa Romana, LXXXIX(1971), nr.5-6. 5. John Meyendorff,Teologia Bizantina, trad. de Alex. Stan, Edit. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996, 6. protoiereu Florovskii Gheorghii, Caile teologiei ruse. Editia a 2-a, Paris 1988. 7.Pr.D. Fecioru, Bibliografia traducerilor romanesti din literatura patristica,Vol.I Bucuresti 1937. 8.Vasile Muntean, Iconoclasmul bizantin( sec.VII-IX) in lumina noilor cercetari, in Biserica Ortodoxa Romana, nr.8-10/1984. 9.Christoph von Sconbor, Icoana lui Hristos, trad deV. Raduca, Edit. Anastasia, 1996. 10.Drd. Nicolae Streza, Aspectul Dogmatic al cultului icoanei la Sfantul Teodor Studitul, in Studii Teologice, 29/1997