Filocalia-Ortodoxa

miercuri, 29 iulie 2026

Intemeietorul Manastirii Studion Sfantul Teodor (759-826)

„Îndreptătorule al Ortodoxiei,învățătorule ale-ale dreptei cinstiri deDumnezeu și al curățirei și luminătorule al Lumii, podoaba călugărilor cea deDumnezeu însuflată, Sfinte TeodoreÎnțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ailuminat. Alăută duhovnicească, roagă-telui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre” (Troparul Sfântului Teodor Studitul) Acest mare apărător al Ortodoxiei și monah înduhovnicit, s-a născut în anul 759, la Constantinopol ca fiu al funcționarului imperial iconodul Photeinos și al Theoctistei. Destinat a urma cariera administrativă a tatălui său, el primește o educație aleasă. Dar influența hotărâtoare asupra destinului său avut-o austera și profund evlavioasa sa mamă, dar mai ales, fratele acesteia, și unchiul lui Teodor, Platon. Retras ca pustnic pe muntele Olymp din Bythinia dar și egumen al chinoviei Symboloi de aici, Platon a sfârșit prin a converti întreaga familie a Theoctistei la monahism. În 781, mama și sora lui Teodor vor intra într-o mănăstire din capitala bizantină, iar tatăl împreună cu cei trei fii ai săi: Teodor, Iosif și Eftimie, vor întemeia sub conducerea lui Platon o mănăstire domestică (Hauskloster) pe proprietatea Sakkoudion din Bythinia a familiei. În 787, puțin timp după Sinodul VII Ecumenic, Teodor este hirotonit preot de patriarhul Tarasios, iar în 797, îmbolnăvindu-se Platon, este ales pe viață egumen al comunității de la Sakkoudion ce număra deja peste o sută de monahi. În 796 izbucnește însă criza „moichiană” sau a „adulterului” imperial, determinată de faptul că în ianuarie 795 tânărul împărat Constantin VI își închide soția, Maria de Paflagonia, într-o mănăstire, pentru ca să se poată căsători cu Teodota Cubicularia, amanta sa și rudă apropiată a lui Platon și Teodor. În august 797 preotul Iosif, iconomul Sfintei Sofii, oficiază această căsătorie. De teama unei nedorite reizbucniri a persecuțiilor iconoclaste, patriarhul Tarasios aplică tacit „iconomia” (dispensa) și acceptă faptul împlinit.(1) Adulterul imperial, tranzacționismul preotului Iosif și slăbiciunea patriarhului scandalizează profund comunitatea monastică de la Sakkoudion care iese ostentativ din comunine cu patriarhul. Eșuând în încercarea de a câștiga bunăvoința monahilor intransigenți în atitudinea lor rigoristă, în septembrie 797 din ordinul împăratului, Platon, Teodor și Iosif, fratele său, sunt arestați; ulterior ultimii doi sunt trimiși în exil la Tesalonic unde ajung în martie 797. Dar în iulie a aceluiași an, împărăteasa Irina dă o lovitură de stat, răstoarnă pe fiul ei Constantin VI (ulterior îl va și orbi pentru a-l scoate definitiv din lupta pentru putere) și devine între 797 – 802 unic suveran al Imperiului. Platon și Teodor reintră în triumf la Sakkoudion iar patriarhul îl depune pe preotul Iosif și se împacă astfel cu Platon. În 797, în urma raidurilor frecvente ale arabilor în Bythinia, împărăteasa Irina instalează comunitatea monastică de la Sakkoudion în Constantinopol, mai precis în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul cunoscută sub numele de Studion. Întemeiată în 463 de un demnitar roman cu numele de Studios, comunitatea devenise celebră prin regula ei specială: organizați în schimburi, monahii oficiau neîntrerupt în biserică 24 de ore din 24 (de unde și supranumele de akoimetoi sau „neadormiți”), dar ea avusese mult de suferit în timpul persecuțiilor antimonahale ale lui Constantin V. Sub conducerea egumenului Teodor (și a lui Platon), Studionul, care a ajuns să numere între 700 – 1000 de monahi, a devenit centrul și modelul unei importante reforme a monahismului bizantin, reformă care a iradiat profund în întreaga societate bizantină. Reorganizat pe baza respectării stricte a principiilor vieții comunitare (cenobitice, chinoviale) formulate în sec. IV de Sfinții Pahomie și Vasile cel Mare, monahismul studit se prezenta ca o comunitate liturgică, muncitoare și studioasă profund disciplinată, în care virtutea centrală constituia, alături de rugăciune și muncă, ascultarea necondiționată de egumen și de părintele duhovnicesc. Aparent părea o banală subordonare sau înregimentare, dar ea trebuia înțeleasă ca o imitare personală cât mai deplină a smereniei și ascultării filiale a lui Hristos. Înțelegerea de sine socială a monahismului studit era cea a unei comunități care realizează necondiționat și integral exigențele spirituale și etice ale creștinismului. Monah era sinonim cu creștinul autentic iar monahismul devenea „comunitatea eshatologică care realizează mai deplin și mai desăvârșit ceea ce ar trebui să fie Biserica în întregul ei”. „Studiții au introdus această mărturie eshatologică în inima capitalei Imperiului, în inima «lumii»; ei «practicau și propovăduiau o participare activă la treburile cetății, ca aceasta să se poată conforma, în măsura posibilului, criteriilor religioase ale Împărăției lui Dumnezeu, așa cum și le reprezentau ei»”. De aceea, în calitate de bastion organizat al rigorismului canonic și moral, ca și doctrinar, ei „găseau normal să fie într-un conflict aproape permanent cu lumea și tot ce aceasta reprezenta”(2) și să pretindă inclusiv Imperiului, formal creștin, să aplice fără nici un compromis principiile evanghelice. De aceea, Sfântul Teodor nu putea tolera nicicum adulterul lui Constantin VI despre care scria: “Sau împăratul e dumnezeu, căci numai El nu e supus legii, sau suntem în plină anarhie și revoluție. Cum poate fi cu putință pacea dacă legea nu e aplicată tuturor, dacă împăratul își poate face poftele, poate comite adulter, poate accepta erezia, interzicând supușilor săi să aibă comuniune cu adulterul sau ereticul?(3). Iar în lupta lor împotriva abuzurilor imperiului și a compromisurilor ierarhiei bizantine, studiții au apelat – ca și odinioară Sfântul Atanasie cel Mare, Flavian sau Sfântul Maxim Mărturisitorul – la Roma, orientându-se mai degrabă după papă decât după patriarh. În 802, Irina este răsturnată de logofetul Nichiforos care se proclamă împărat (802 – 811), iar în 806, murind bătrânul Tarasios e ales patriarh al Constantinopolului secretarul imperial Nichiforos (806 – 815). Ostentativ, Studionul se separă de noul patriarh, nu atât din rațiuni personale –evlavia și cultura noului patriarh erau mai presus de orice suspiciune – ci din rațiuni de principiu, protestând împotriva promovării rapide a unui simplu laic direct în funcția de întâi-stătător al tronului Capitalei Imperiului (procedură aplicată atât în cazul lui Tarasios, cât și, ulterior, în cazul patriarhilor Metodios și Fotios). În același an, un sinod local convocat de noul patriarh reabilitează pe preotul Iosif, iar criza “moichiană” reizbucnește. Teodor protestează energic, susținut și de fratele său Iosif, acum arhiereiscop al Tesalonicului. Criza amplificându-se, în ultimele zile ale anului 808 Studionul este ocupat militar iar Teodor și Platon sunt arestați. În ianuarie 809 patriarhul și împăratul prezidează un mare sinod (“sinodul moichian”) condamnând pe toți cei ce nu acceptă aplicarea principiului “iconomiei” (dispensei) în cazul preotului Iosif. Refuzând să se supună, Teodor și Iosif sunt exilați în insulele Prinkipo (Marea Marmara) unde sunt ținuți într-o detenție severă. Cu toate acestea, Teodor reușește să scrie și să difuzeze o serie de scrisori îndemnând la rezistență. Cele mai importante sunt Epistolele I, XXXII și XXXIV adresate papei Leon III în care i se cere acestuia convocarea la Roma a unui sinod antimoichian și în care Teodor nu-și ascunde amărăciunea față de papă și dificultățile politice care paralizeau curia romană. În iulie 811, împăratul moare într-o zdrobitoare înfrângere militară a bizantinilor administrată de kaganul bulgar Krum. Sub Mihail I (811 – 813), Teodor revine la Studion și în urma intervenției papei Leon III se împacă cu patriarhul Nichiforos, economul Iosif fiind definitiv condamnat (depus din treapta de cleric și redus la starea de laic) caterisit. În 813, însă, devine basileu Leon V Armeanul care-i înfrânge pe bulgari, dar relansează iconoclasmul. În toamna lui 814 are loc la Constantinopol o conferință în contradictoriu între iconomahi(luptatori impotriva icoanelor) și iconoduli(cinstitori a sfintelor icoane) prezidată de însuși Leon V, alături de patriarhul Nichiforos și mitropolitul Euthymios al Sardelor. Teodor Studitul apără deciziile Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787) contestând deschis competența disciplinară și dogmatică a împăratului. Leon V e nevoit să suspende ședința. La liturghia de Bobotează (Epifania) lui 815, el refuză ostentativ să sărute icoanele și dă ordin să fie dată jos din nou icoana lui Hristos reinstalată în 787 deasupra Porții de bronz a Palatului imperial.(4) Persecuțiile iconodulilor reîncep cu violență sporită. În martie, la începutul Postului Mare, patriarhul Nikephoros e trimis în exil și e înlocuit cu funcționarul imperial docil Teodot Melissenos. De Florii, Teodor organizează la Studion o mare procesiune cu icoane. Dar de Paști, sinodul convocat de Leon V la Sfânta Sofia condamnă Sinodul VII Ecumenic și restabilește deciziile sinodului iconoclast din 754. Se organizează distrugerea mecanică a icoanelor mergând până la razii și percheziții în casele particulare, iar opozanții sunt maltratați și dispersați. Comunitatea de la Studion e desființată, iar Teodor e internat mai întâi în fortul Metopa, după care e trimis în exil în Asia Mică (între 816 – 819 la Bonita, iar din 819 la Smyrna). Deși este deținut în condiții severe tocmai cu scopul de a fi împiedicat să comunice cu cineva, izbutește să scrie multe scrisori de încurajare și consolare a celor persecutați, de apărare a teologiei icoanelor. Astfel, apelează din nou la Roma,(5) scriind papei Pascal III (Epistolele XI,„În lupta sa pentru independența față de lume”, de stat, contra statului și a ierarhiei bizantine, Teodor a găsit cel mai bun sprijin al credinței în Roma, exprimându-și opiniile și speranțele sale într-un stil superlativ, de cea mai bună tradiție bizantină”. Aceste pasaje au fost cu pioșenie colecționate de apologeții moderni ai papalității care au vorbit despre el ca despre „ultimul catolic al bizanțului” (Apud L'abbe Marin, Saint Theodore (Laude funebre), Paris, 1906, p.102). XII și XIII) care intervine împreună cu regele Ludovic cel Pios în favoarea sa pe lângă împărat, dar fără succes. De Crăciunul anului 820 Leon V este asasinat și în locul lui devine împărat Mihail II (820 – 829). Acesta pune capăt persecuțiilor iconodulilor; deținuții sunt eliberați, iar exilații rechemați. Teodor și fratele său Iosif al Tesalonicului, revin la Constantinopol unde prezintă împăratului o apologie în favoarea restaurării cultului icoanelor sperând că Mihail II va repeta gestul Irinei din 787. Dar s-au înșelat în așteptările lor, căci acesta și-a declarat intenția de a convoca un sinod în care iconomahii și iconodulii să discute pe picior de egalitate. Teodor a refuzat însă să asiste la aceasta declarând intransigent că de fapt chestiunea a fost deja tranșată la Niceea în 787 și, personal, îi este imposibil să participe la o adunare în care figurează eretici deja condamnați de Biserică. În schimb, el se angajează acum teologic în dispută spre a dovedi erezia iconomahilor, în această perioadă încadrându-se probabil redactarea tratatelor și opusculelor sale antiiconoclaste. Comunitatea studită se reconstituie, însă nu la Studion, ci la Crescent, în golful Nicomediei, apoi – după revolta lui Toma Slavul (825 – 827) – pe insulele Prinkipo. Aici, în semiexil, Sfântul Teodor se stinge din viață la 11 noiembrie 826, lăsând însă în urma sa o operă teologică bizantină și viața ortodoxă în genere. După biruința Ortodoxiei și restaurarea Icoanelor din 843, la 26 ianuarie 844 moaștele Sfântului Teodor sunt aduse în triumf la Studion retrocedat comunității studite. Note de subsol: 1. Sfantul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale...p.29-30. vezi si " Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii de arhid.prof.Dr. Ioan Floca, editiile Sibiu, 1993,2006, vezi si Canoanele Bisericii Ortodoxe,(ale Sfintilor Apostoli, ale Sinoadelor ecumenice si locale si ale Sfintilor Parinti), in l.rusa vol. I-II comentate, editia a II-a Pelerinul, Moskva 2000. 2. John Meyendorff,Teologia Bizantina, trad. de Alex. Stan, Edit. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996, p77-78. vezi si Drd. Nicolae Streza, Aspectul Dogmatic al cultului icoanei la Sfantul Teodor Studitul, in Studii Teologice, 29/1997 3. John Meyendorff, Teologia Bizantina,op.cit. p79. vezi si Mitropolitul Veniamin, Canon catre Presfanta Nascatoare de Dumnezeu, alcatuit de Sfantul Teodor Studitul, Iasi 1938, vezi si protoiereu Florovskii Gheorghii, Caile teologiei ruse. Editia a 2-a, Paris 1988. 4. Sfantul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale...p.34 vezi si Christoph von Sconbor, Icoana lui Hristos, trad de V. Raduca, Edit. Anastasia, 1996. 5. „În lupta sa pentru independența față de lume”, de stat, contra statului și a ierarhiei bizantine, Teodor a găsit cel mai bun sprijin al credinței în Roma, exprimându-și opiniile și speranțele sale într-un stil superlativ, de cea mai bună tradiție bizantină” (John Meyendorff, Teologia bizantină..., p.80). Aceste pasaje au fost cu pioșenie colecționate de apologeții moderni ai papalității care au vorbit despre el ca despre „ultimul catolic al bizanțului” (Apud L'abbe Marin, Saint Theodore (Laude funebre), Paris, 1906, p.102). În nici un caz, însă, Sfântul Teodor nu poate fi invocat ca mărturie pentru doctrina despre primatul și infailibilitatea papală așa cum au fost ele definite de Conciliul Vatican I (1870). vezi si Pr.D. Fecioru, Bibliografia traducerilor romanesti din literatura patristica,Vol.I Bucuresti 1937. vezi si Vasile Muntean, Iconoclasmul bizantin( sec.VII-IX) in lumina noilor cercetari, in Biserica Ortodoxa Romana, nr.8-10/1984. BIBLIOGRAFIE: 1. Sfantul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, trad. de Diac. Ioan I.Ica jr. Editura Deisis, Alba Iulia, 1994 2. " Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii de arhid.prof.Dr. Ioan Floca, editiile Sibiu, 1993,2006, vezi si Canoanele Bisericii Ortodoxe,(ale Sfintilor Apostoli, ale Sinoadelor ecumenice si locale si ale Sfintilor Parinti), in l.rusa vol. I-II comentate, editia a II-a Pelerinul, Moskva 2000. 3. Drd.Matei Coruga, Sfantul Teodor Studitul ;i opara sa in vechea literatura romaneasca, in Studii Teologice, Bucuresti 8-10/1972 4. pr. Dr. Ioan Dura, Monahii al III-lea element constitutiv al Bisericii, in Biserica Ortodoxa Romana, LXXXIX(1971), nr.5-6. 5. John Meyendorff,Teologia Bizantina, trad. de Alex. Stan, Edit. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996, 6. protoiereu Florovskii Gheorghii, Caile teologiei ruse. Editia a 2-a, Paris 1988. 7.Pr.D. Fecioru, Bibliografia traducerilor romanesti din literatura patristica,Vol.I Bucuresti 1937. 8.Vasile Muntean, Iconoclasmul bizantin( sec.VII-IX) in lumina noilor cercetari, in Biserica Ortodoxa Romana, nr.8-10/1984. 9.Christoph von Sconbor, Icoana lui Hristos, trad deV. Raduca, Edit. Anastasia, 1996. 10.Drd. Nicolae Streza, Aspectul Dogmatic al cultului icoanei la Sfantul Teodor Studitul, in Studii Teologice, 29/1997

luni, 27 iulie 2026

PERIOADA ICONOCLASTA SI INFLUENTA MONAHISMULUI IN VIATA BISERICII SI A STATULUI

I Înflorirea arhitecturii bisericești bizantine a adus şi dezvoltarea iconografiei în locaşurile de cult. Evlavia a luat o mare amploare iar unele reprezentări au degenerat intr-un cult exagerat al icoanelor făcătoare de minuni şi mai ales al moaştelor şi relicvelor. Ca o reacţie a acestor exagerari, a luat naştere lupta împotriva cultului icoanelor: "iconoclasmul" sau "iconomahia" (eikon icoană; mahé luptă). O explicație ar fi dorința bazileului de a atrage pe monofiziți de partea sa care locuiau în Asia Mică, alții explică prin faptul că unii împărați fiind influiențați de atitudinea evreilor față de icoane şi de reproşurile califilor arabi se arătau reticienți față de ele iar alții socoteau în învățătura lor slabă că închinarea la Sfintele Icoane ar fi împotriva poruncii Decalogului, care cere "să nu-ţi faci chip cioplit" (leş. 20, 4). Cel dintâi împărat iconoclast a fost Leon III Isaurul (714-741). El intenționa să facă o reformă bisericească pentru a purifica vața bisericească de exagerările evlaviei creştine, după cum i se părea lui. Prima măsură în acest sens a avut loc în 726, când a dispus înlăturarea icoanelor din biserici. Dispoziția imperială a întâmpinat opoziția masivă a populaţiei în capitală şi Asia Mică, soldată cu tulburări mari. Împăratului i s-au opus categoric patriarhul Gherman al Constantinopolului şi papa Grigorie III.(1) Pentru a obține o bază de masă în sprijinul politicii sale, în ianuarie 730 împăratul a convocat o adunare a Senatului. Adunarea a aprobat măsurile imperiale. Patriarhul Gherman s-a opus; acuzat de les-majestate, el a fost depus imediat din scaun. În locul lui a fost aşezat Anastasie, ucenicul trădător şi supus linguşitor. Imediat împăratul a dat şi primul edict împotriva iconodulilor (cinstitorii sfintelor icoane), admițând însă cinstirea Sfintei Cruci (douleia adica cinstire)."(2) Hotărârile acestei adunări au devenit obligatorii pentru tot imperiul. O opoziție mare au manifestat călugării dar şi mulţi oameni simpli. Au fost martirizați un mare număr de călugări. Papa s-a opus acestei hotărâri şi a căutat o alianță cu francii. Ca represalii, împăratul Leon al III-lea a anexat Illyricum și Sicilia. După moartea lui Leon al III-lea Isaurul, politica iconoclastă a fost continuată de fiul său, Constantin- V -lea Copronimus (741-775). Mai energic şi mai capabil chiar decât tatăl său, acesta a inaugurat o politică mai sistematică pe toate planurile: a ocupat scaunele episcopale cu iconoclaști, a organizat dispute publice ("silentia"), a promovat literatura iconoclastă şi a acuzat pe iconoduli de trădare, pentru că au sprijinit răscoala rebelului Artabazos. În 754 convoacă sinodul de la Hieria, (palat imperial de pe țărmul asiatic al Bosforului) unde 330 de episcopi au condamnat solemn reprezentarea şi cultul icoanelor. Sinodul a utilizat o argumentație diferită de teologumena (silogistic) care nu i-a convins. Reluând argumentul origenist a lui Eusebie al Cezareii, 1)Protoiereu Prof. Vladislav Ţâpin, Drept Bisericesc, (Thercovnoe Pravo). Edit. Bieserica Ortodoxa Rusa, p. 175. vezi si Vasile Munteanu, Iconoclasmul bizantin (sec. VII) în lumina noilor cercetări, în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 8- 10/1984, p.38 2) Vasile Munteanu, Iconoclasmul bizantin (sec.VII) op.cit. p.39 II Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind că după Înviere trupul lui Hristos este acum integral (holocleros) divinizat şi ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanți-monofiziți, îndumnezeirea umanității lui Hristos apare înţeleasă ca o spiritualizare totală a corporalității lui Hristos, considerată, a-şi fi pierdut prin Înviere şi Înălțare calitățile materiale care-l fac figurabil, şi în primul rând "circumscrierea" ei.(3) Nu au participat la sinod papa, patriarhii Antiohiei şi Ierusalimului. Cei 330 de sinodali au hotărât în unanimitate condamnarea cultului icoanelor și a moaştelor care urmau să fie strânse şi distruse. Picturile din biserici au fost înlocuite cu scene naturale şi portetul împăratului. Sinodul a mai anatematiza memoria principalilor apărători ai icoanelor din această primă fază a iconoclasmului bizantin (care au fost reabilitați și aclamați de Sinodul VII Ecumenic din 787): patriarhul ecumenic Gherman (725-730;+733), monahul Gheorghe Cipriotul (mijlocul sec. VIII) şi "nelegiuitul Mansur" (numele arab al monahului Ioan Damaschin, +749). Pentru toți aceştia, două lucruri erau clare cu evidență axiomatică: 1. împăratului nu-i este îngăduit să se amestece în definirea credinței Bisericii, prerogativă ce rămâne privilegiul magisteriului eclesial autorizat; şi 2. icoana este făcută cu putinţă de Intruparea Cuvântului și confirmă, la rândul ei, acest act divin fundamental, astfel încât refuzul icoanei echivalează cu negarea Intrupării si odată co-Intrupării.(4) Spre deosebire de Vechiul Testament unde Dumnezeu era nevazut și numai auzit, in Hristos, Dumnezeu s-a văzut în trup, a dobândit o figură vizibilă şi deci,reprezentabilă iconografic. Dacă iconoclastii respingeau icoana ca idol referindu-se îndeosebi la "materialitatea ei. iconodulii o acceptau insistând în primul rând pe "formalitatea" ei: pe figura reprezentată.(5) Primul mare teolog răsăritean care a încercat o sinteză teologică în apararea icoanelor a fost Sf. Ioan Damaschin (+749). El vietuia ca monah si activa teologic la Lavra Sf. Sava de lângă lerusalim. In jurul anului 730, el redacteaza 3 "tratate contra celor ce defaima Sfintele Icoane” In aceste tratate "Icoana" este definită ca o "asemănare", ca o "imprimare" a unui prototip, "diferită" însă de aceasta. Imaginea, este o noțiune analogică, aplicată de Scriptură în sensuri şi contexte extrem de variate, spre a exprima: 1. relația Fiului cu Tatăl (icoană naturală, consubstanțială); 2.relația dintre realitățile create, cosmice şi modelele (paradigmele) lor divine (icoana exemplară, ideală); 3. relația dintre Dumnezeu şi om creat "după icoana şi realitățile vizibile (sensibile) şi cele invizibile (inteligibile) (icoana asemănarea lui Dumnezeu" (icoana antropologică); 4. relația dintre cosmologică); 5. relația realităților prezente - icoană tipologică a realităților viitoare (icoana istorică); şi, în fine, 6. fixarea memorială ("spre aducere aminte") a faptelor trecute prin cuvinte (cărți) și imagini (tablouri) (icoana artistică).(6) 3 Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, trad. de diac. Ioan 1. Ică Jr., Editura Deisis, Sf. Mânăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 20 4 Christofor von Schonborn, Icoana lui Hrstos, trad. De V. Raduca, Editura Anastasia 1996, p.181 5 Christofor von Schonborn, Icoana lui Hrstos, op.cit. p.182 6 Christofor von Schonborn, Icoana lui Hrstos, op.cit.p. 190. III Dintre toți autorii iconoduli, el afirmă cel mai mult un fel de sfinţenie quasi-sacramentală a icoanei, favorizând, astfel, "aspectul cultului icoanei cel mai dificil abordabil creştinului occidental" dar, această teologie a iconoclasmului oficial nu-şi găseşte pe moment o replică ortodoxă pe măsură (ea va veni ulterior, abia după 60 ani). Pentru a face dreptate monahilor și a rezolva tulburarea iconoclastă, împărăteasa Irina a convocat un sinod pentru 30 iunie 786, la Constantinopol. Sinodul a început sălucreze, condamnând sinodul din 754 de la Hiéria şi afirmând linia iconodulă. În toiul lucrărilor, din motive străine, politice, trupele din Constantinopol alcătuite din fidelii lui Constantin V şi Constantin VI s-au revoltat, astfel că împărăteasa Irina a fost nevoită să închidă sinodul. Imediat după aceea, ea a îndepărtat aceste trupe în Asia Mică, sub pretextul pazei hotarelor din Asia şi a adus trupe iconodule din Tracia, deschizând un alt sinod. Sinodului VII ecumenic a avut loc între 24 septembrie 13 octombrie 787 la Niceea. Papa Adrian 1 a fost reprezentat prin doi delegați, arhipresbiterul Petru şi starețul Petru al mănăstirii Sfântul Sava (Palestina) iar patriarhii Alexandriei şi Antiohiei au fost reprezentați de călugării loan şi Toma. Preşedintele sinodului a fost patriarhul Tarasie al Constantinopolului, fidel împărătesei. Au participat 367 episcopi și 130 călugări (arhimandriți, stareți, monahi). Sinodul a combătut toate hotărârile pseudosinodului de la Hiéria, contestându-i calitatea de sinod ecumenic, din cauză că nu au fost reprezentați acolo nici episcopul Romei, nici patriarhii din Răsărit. În acest interval de timp apare doar definiția dogmatică a Sinodului VII Ecumenic.(7) A fost aprobat de sinod tratatul Sfântului Ioan Damaschin, "Expunere exactă a credinței ortodoxe" ("Ékdosis akrivís tes orthodoxou pisteos"). fiind declarat ca normativ în Biserica Ortodoxă. Sinodul a dat şi 22 de canoane. De asemenea, delegații papali au anunțat acceptarea de către papa Adrian I a sinodului Quinisext. Ultima şedinţă a sinodului din 13 octombrie 787 s-a desfăşurat în prezența împăratului Constantin VI şi a împărătesei Irina, când s-au semnat hotărârile sinodului. Biserica Apusului a primit hotărârile sinodului prin delegații papali, însă împăratul Carol cel Mare a primit actele sinodului într-o traducere greşită; de aceea, teologii franci ai lui Carol cel Mare au combătut hotărârile Sinodului VII ecumenic, cât şi cele de la Hiéria din 754. Politica iconodulă a împărătesei Irina a fost continuată de împărații Nichifor I (802-811) şi Mihail V (811-813) dar a fost întreruptă prin - reânvierea iconoclasmului de către împărații Leon V Armeanul (813-820) şi Teofil (829-842). Împăratul Leon V a convocat în 815 un sinod ținut la Sfânta Sofia de Paştele aceluiaşi an prin care condamna Sinodul VII ecumenic şi reabilita sinodul de la Hiéria ca sinod ecumenic şi îl exilează pe urmaşul bătrânului Tarasios, fost secretar imperial ca şi acesta. 7Charles Diehl, Figuri bizantine (1907-1908), trad. De Ileana Zara, Editura literatură (Biblioteca pentru toți 513-514), vol.1, Bucureşti, 1969, p.234 - IV În acest moment critic intră în luptă teologică şi politică împotriva iconomahilor antul patriarh Nichifor şi Sfântul Teodor Studitul, cărora le revine meritul a fi elaborat sinteza iconologică definitivă a teologiei bizantine. Ca un semn al opoziției față de împăratul Teofil, în 836 la Ierusalim, un sinod al iarhilor Răsăritului a recunoscut solemn valabilitatea Sinodului VII de la Niceea. Murind împăratul Teofil, soția sa imparateasa Teodora impreuna cu Patriarhul Metodie al Constantinopolui au convocat un sinod la Constantinopol in martie 843, care a restabilit definitiv hotărârea sinodului VII ecumenic si cultul Sfintelor icoane. și a anatematizat pe iconoclaști. În hotarirea finala. Sinodul a anamatizat pe toti ereticii de la inceputul crestinizmului. Întrucât acest sinod a avut loc în ajunul primei duminici, din Postul Mare, s-a hotărât ca de atunci prima duminică din Postul Mare să fie numită "Duminica Ortodoxiei", ca un simbol al triumfului învățăturii ortodoxe asupra ereziilor.(8) 8 Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă Bucureşti, 1991, p.73. BIBLIOGRAFIE: 1.Emilian Birdas, Originea istorica a voturilor monahale, in “Glasul Bisericii”, 9-10/1954. 2. Charles Diehl, Figuri bizantine (1907-1908), trad. De Ileana Zara, Editura literatură (Biblioteca pentru toți 513-514), vol.1, Bucureşti, 1969, 3. Arhim. Athanasie Dinca, Viata activitatea si opera Sfantului Teodor Studitul, Bucuresti 1940. 4. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, trad. de diac. Ioan 1. Ică Jr., Editura Deisis, Sf. Mânăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, 5. Pr. Dumitru Fecioru, Bibliografia traducerilor romanesti din literarura patristica, vol I, Bucuresti 1937. 6. Protoiereu Prof. Vladislav Ţâpin, Drept bisericesc, ( Thercovnoe Pravo),Editura Biserica ortodoxa rusa, Moscova 7.Christofor von Schonborn, Icoana lui Hristos, trad. De V. Raduca, Editura Anastasia 1996, 8. Nicodim, episcop al Dalmatiei, Drept bisericesc Ortodox, SanktPetersurg, 1897 (l.rusa) 9. Drd. Nicolae Streza, Aspectul Dogmatic al cultului icoanei la Sfantul Teodor Studitul, in Studii Teologice 29/1997 10. Preot prof. D Staniloae, Studii de Teologie, Dogmatica Ortodoxa, Craiova 1991. 5