Filocalia-Ortodoxa

Înflorirea arhitecturii bisericești bizantine a adus şi dezvoltarea iconografiei în locaşurile de cult. Evlavia a luat o mare amploare iar unele reprezentări au degenerat intr-un cult exagerat al icoanelor făcătoare de minuni şi mai ales al moaştelor şi relicvelor. Ca o reacţie a acestor exagerari, a luat naştere lupta împotriva cultului icoanelor: "iconoclasmul" sau "iconomahia" (eikon icoană; mahé luptă). O explicație ar fi dorința bazileului de a atrage pe monofiziți de partea sa care locuiau în Asia Mică, alții explică prin faptul că unii împărați fiind influiențați de atitudinea evreilor față de icoane şi de reproşurile califilor arabi se arătau reticienți față de ele iar alții socoteau în învățătura lor slabă că închinarea la Sfintele Icoane ar fi împotriva poruncii Decalogului, care cere "să nu-ţi faci chip cioplit" (leş. 20, 4). Cel dintâi împărat iconoclast a fost Leon III Isaurul (714-741). El intenționa să facă o reformă bisericească pentru a purifica vața bisericească de exagerările evlaviei creştine, după cum i se părea lui. Prima măsură în acest sens a avut loc în 726, când a dispus înlăturarea icoanelor din biserici. Dispoziția imperială a întâmpinat opoziția masivă a populaţiei în capitală şi Asia Mică, soldată cu tulburări mari. Împăratului i s- au opus categoric patriarhul Gherman al Constantinopolului şi papa Grigorie III 1 . Pentru a obține o bază de masă în sprijinul politicii sale, în ianuarie 730 împăratul a convocat o adunare a Senatului. Adunarea a aprobat măsurile imperiale. Patriarhul Gherman s-a opus; acuzat de les-majestate, el a fost depus imediat din scaun. În locul lui a fost aşezat Anastasie, ucenicul trădător şi supus linguşitor. Imediat împăratul a dat şi primul edict împotriva iconodulilor (cinstitorii sfintelor icoane), admițând însă cinstirea Sfintei Cruci (douleia cinstire)."2 Hotărârile acestei adunări au devenit obligatorii pentru tot imperiul. O opoziție mare au manifestat călugării dar şi mulţi oameni simpli. Au fost martirizați un mare număr de călugări. Papa s-a opus acestei hotărâri şi a căutat o alianță cu francii. Ca represalii, împăratul Leon al III-lea a anexat Illyricum și Sicilia. După moartea lui Leon al III-lea Isaurul, politica iconoclastă a fost continuată de fiul său, Constantin. V Copronimus (741-775). Mai energic şi mai capabil chiar decât tatăl său, acesta a inaugurat o politică mai sistematică pe toate planurile: a ocupat scaunele episcopale cu iconoclaști, a organizat dispute publice ("silentia"), a promovat literatura iconoclastă şi a acuzat pe iconoduli de trădare, pentru că au sprijinit răscoala rebelului Artabazos. În 754 convoacă sinodul de la Hieria, (palat imperial de pe țărmul asiatic al Bosforului) unde 330 de episcopi au condamnat solemn reprezentarea şi cultul icoanelor. Sinodul a utilizat o argumentație diferită de teologumena (silogistic) care nu i-a convins. Reluând argumentul origenist a lui Eusebie al Cezareii, Sinodul va 1 1Protoiereu Prof. Vladislav Ţâpin, Drept Bisericesc, (Therconoe Pravo).Edit. Bieserica Ortodoxa Rusa, p. 175. vezi si Vasile Munteanu, Iconoclasmul bizantin (sec. VIIIX) în lumina noilor cercetări, în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 8- 10/1984, p.38 2 Ibidem, Idem, p.39 proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind că după Înviere trupul lui Hristos este acum integral (holocleros) divinizat şi ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanți-monofiziți, îndumnezeirea umanității lui Hristos apare înţeleasă ca o spiritualizare totală a corporalității lui Hristos, considerată, a-şi fi pierdut prin Înviere şi Înălțare calitățile materiale care-l fac figurabil, şi în primul rând "circumscrierea" ei. 3 Nu au participat la sinod papa, patriarhii Antiohiei şi Ierusalimului. Cei 330 de sinodali au hotărât în unanimitate condamnarea cultului icoanelor și a moaştelor care urmau să fie strânse şi distruse. Picturile din biserici au fost înlocuite cu scene naturale şi portetul împăratului. Sinodul a mai anatematiza memoria principalilor apărători ai icoanelor din această primă fază a iconoclasmului bizantin (care au fost reabilitați și aclamați de Sinodul VII Ecumenic din 787): patriarhul ecumenic Gherman (725-730; +733), monahul Gheorghe Cipriotul (mijlocul sec. VIII) şi "nelegiuitul Mansur" (numele arab al monahului Ioan Damaschin, +749). Pentru toți aceştia, două lucruri erau clare cu evidență axiomatică: 1. împăratului nu-i este îngăduit să se amestece în definirea credinței Bisericii, prerogativă ce rămâne privilegiul magisteriului eclesial autorizat; şi 2. icoana este făcută cu putinţă de Intruparea Cuvântului și confirmă, la rândul ei, acest act divin fundamental, astfel încât refuzul icoanei echivalează cu negarea Intrupării si odată co Intrupării.4 Spre deosebire de Vechiul Testament unde Dumnezeu era nevazut și numai auzit, in Hristos, Dumnezeu s-a văzut în trup, a dobândit o figură vizibilă şi deci, reprezentabilă iconografic. Dacă iconoclastii respingeau icoana ca idol referindu-se îndeosebi la "materialitatea ei. iconodulii o acceptau insistând în primul rând pe "formalitatea" ei: pe figura reprezentată.5 Primul mare teolog răsăritean care a încercat o sinteză teologică în apararea icoanelor a fost Sf. Ioan Damaschin (+749). El vietuia ca monah si activa teologic la Lavra Sf. Sava de lângă lerusalim. In jurul anului 730, el redacteaza 3 "tratate contra celor ce defaima Sfintele Icoane” In aceste tratate "Icoana" este definită ca o "asemănare", ca o "imprimare" a unui prototip, "diferită" însă de aceasta. Imaginea, este o noțiune analogică, aplicată de Scriptură în sensuri şi contexte extrem de variate, spre a exprima: 1. relația Fiului cu Tatăl (icoană naturală, consubstanțială); 2. relația dintre realitățile create, cosmice şi modelele (paradigmele) lor divine (icoana exemplară, ideală); 3. relația dintre Dumnezeu şi om creat "după icoana şi realitățile vizibile (sensibile) şi cele invizibile (inteligibile) (icoana asemănarea lui Dumnezeu" (icoana antropologică); 4. relația dintre cosmologică); 5. relația realităților prezente - icoană tipologică a realităților viitoare (icoana istorică); şi, în fine, 6. fixarea memorială ("spre aducere aminte") a faptelor trecute prin cuvinte (cărți) și imagini (tablouri) (icoana artistică). 6 2 3 Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, trad. de diac. Ioan 1. Ică Jr., Editura Deisis, Sf. Mânăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 20 4 Christofor von Schonborn, Icoana lui Hrstos, trad. De V. Raduca, Editura Anastasia 1996, p.181 5 Ibidem, Idem p.182 6 Ibidem, Idem p. 190. Dintre toți autorii iconoduli, el afirmă cel mai mult un fel de sfinţenie quasi- sacramentală a icoanei, favorizând, astfel, "aspectul cultului icoanei cel mai dificil abordabil creştinului occidental" dar, această teologie a iconoclasmului oficial nu-şi găseşte pe moment o replică ortodoxă pe măsură (ea va veni ulterior, abia după 60 ani). Pentru a face dreptate monahilor și a rezolva tulburarea iconoclastă, împărăteasa Irina a convocat un sinod pentru 30 iunie 786, la Constantinopol. Sinodul a început să lucreze, condamnând sinodul din 754 de la Hiéria şi afirmând linia iconodulă. În toiul lucrărilor, din motive străine, politice, trupele din Constantinopol alcătuite din fidelii lui Constantin V şi Constantin VI s-au revoltat, astfel că împărăteasa Irina a fost nevoită să închidă sinodul. Imediat după aceea, ea a îndepărtat aceste trupe în Asia Mică, sub pretextul pazei hotarelor din Asia şi a adus trupe iconodule din Tracia, deschizând un alt sinod. Sinodului VII ecumenic a avut loc între 24 septembrie 13 octombrie 787 la Niceea. Papa Adrian 1 a fost reprezentat prin doi delegați, arhipresbiterul Petru şi starețul Petru al mănăstirii Sfântul Sava (Palestina) iar patriarhii Alexandriei şi Antiohiei au fost reprezentați de călugării loan şi Toma. Preşedintele sinodului a fost patriarhul Tarasie al Constantinopolului, fidel împărătesei. Au participat 367 episcopi și 130 călugări (arhimandriți, stareți, monahi). Sinodul a combătut toate hotărârile pseudosinodului de la Hiéria, contestându-i calitatea de sinod ecumenic, din cauză că nu au fost reprezentați acolo nici episcopul Romei, nici patriarhii din Răsărit. În acest interval de timp apare doar definiția dogmatică a Sinodului VII Ecumenic.7 A fost aprobat de sinod tratatul Sfântului Ioan Damaschin, "Expunere exactă a credinței ortodoxe" ("Ékdosis akrivís tes orthodoxou pisteos"). fiind declarat ca normativ în Biserica Ortodoxă. Sinodul a dat şi 22 de canoane. De asemenea, delegații papali au anunțat acceptarea de către papa Adrian I a sinodului Quinisext. Ultima şedinţă a sinodului din 13 octombrie 787 s-a desfăşurat în prezența împăratului Constantin VI şi a împărătesei Irina, când s-au semnat hotărârile sinodului. Biserica Apusului a primit hotărârile sinodului prin delegații papali, însă împăratul Carol cel Mare a primit actele sinodului într-o traducere greşită; de aceea, teologii franci ai lui Carol cel Mare au combătut hotărârile Sinodului VII ecumenic, cât şi cele de la Hiéria din 754. Politica iconodulă a împărătesei Irina a fost continuată de împărații Nichifor I (802- 811) şi Mihail V (811-813) dar a fost întreruptă prin - reânvierea iconoclasmului de către împărații Leon V Armeanul (813-820) şi Teofil (829-842). Împăratul Leon V a convocat în 815 un sinod ținut la Sfânta Sofia de Paştele aceluiaşi an prin care condamna Sinodul VII ecumenic şi reabilita sinodul de la Hiéria ca sinod ecumenic şi îl exilează pe urmaşul bătrânului Tarasios, fost secretar imperial ca şi acesta. 3 7Charles Diehl, Figuri bizantine (1907-1908), trad. De Ileana Zara, Editura literatură (Biblioteca pentru toți 513-514), vol.1, Bucureşti, 1969, p.234 - În acest moment critic intră în luptă teologică şi politică împotriva iconomahilor antul patriarh Nichifor şi Sfântul Teodor Studitul, cărora le revine meritul a fi elaborat sinteza iconologică definitivă a teologiei bizantine. Ca un semn al opoziției față de împăratul Teofil, în 836 la Ierusalim, un sinod al iarhilor Răsăritului a recunoscut solemn valabilitatea Sinodului VII de la Niceea. Murind împăratul Teofil, soția sa imparateasa Teodora impreuna cu Patriarhul Metodie al Constantinopolui au convocat un sinod la Constantinopol in martie 843, care a restabilit definitiv hotărârea sinodului VII ecumenic si cultul Sfintelor icoane. și a anatematizat pe iconoclaști. În hotarirea finala. Sinodul a anamatizat pe toti ereticii de la inceputul crestinizmului. Întrucât acest sinod a avut loc în ajunul primei duminici, din Postul Mare, s-a hotărât ca de atunci prima duminică din Postul Mare să fie numită "Duminica Ortodoxiei", ca un simbol al triumfului învățăturii ortodoxe asupra ereziilor.8 4 8Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă Bucureşti, 1991, p.73. BIBLIOGRAFIE: 1.Emilian Birdas, Originea istorica a voturilor monahale, in “Glasul Bisericii”, 9-10/1954. 2. Charles Diehl, Figuri bizantine (1907-1908), trad. De Ileana Zara, Editura literatură (Biblioteca pentru toți 513-514), vol.1, Bucureşti, 1969, 3. Arhim. Athanasie Dinca, Viata activitatea si opera Sfantului Teodor Studitul, Bucuresti 1940. 4. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, trad. de diac. Ioan 1. Ică Jr., Editura Deisis, Sf. Mânăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, 5. Pr. Dumitru Fecioru, Bibliografia traducerilor romanesti din literarura patristica, vol I, Bucuresti 1937. 6. Protoiereu Prof. Vladislav Ţâpin, Drept bisericesc, ( Thercovnoe Pravo),Editura Biserica ortodoxa rusa, Moscova 7.Christofor von Schonborn, Icoana lui Hristos, trad. De V. Raduca, Editura Anastasia 1996, 8. Nicodim, episcop al Dalmatiei, Drept bisericesc Ortodox, SanktPetersurg, 1897 (l.rusa) 9. Drd. Nicolae Streza, Aspectul Dogmatic al cultului icoanei la Sfantul Teodor Studitul, in Studii Teologice 29/1997 10. Preot prof. D Staniloae, Studii de Teologie, Dogmatica Ortodoxa, Craiova 1991. 5