Tema I, Monahismul în concepţia, religiilor şi ideologiilor lumii.

1.1 Monahismul budist. Budismul este o religie monahală. Mânăstirile deţin un loc privilegiat în societate: monahii sunt priviţi drept exemple de viaţă şi li se atribuie un character sacru. Numele de “ bonz” provine prin intermediul portughezei din japonezul buzu care înseamnă preot. Totuşi monahii nu sunt legaţi de voturi şi dacă vor, se pot întoarce la viaţă obişnuită. Învăţătura spirituală e bazată pe un principiu fundamental; mântuirea e eliberarea de orice suferinţă. Or, suferinţa se naşte din dorinţă. Câtă vreme e concentrate asupra lui însuşi, omul nu se eliberează de dorinţele sale. Lucrul de care el trebuie să se elibereze este aşadar, “eul” său. Eliberându-se de “eu”, el atinge în mod efectiv nirvana (Idealul monahismului budist diferă de cel pe care şi-l propunea monahismul prebudist, care nu aspira la suprimarea eului, ci mai degrabă la realizarea lui.). Mijlocul propus pentru a atinge nirvana e asceza (care nu este însă extrem de dură, dar mai cu seamă contemplaţia, fiindcă ea ajută la fixarea atenţiei minţii asupra spiritului universal. Metodele psiho-fizice folosite în meditaţie (BHAVANA) ajută la risipirea iluziei “eului” propriu. Mircea Eliade în cartea sa de istorie a credinţelor, descrie următoarele; “ Religia harapiană, adică acea a primei civilizaţii urbane din India, este important şi din alt motiv, şi anume, datorită raporturilor sale cu hinduismul. În pofida scepticismului anumitor autori, viaţa religioasă de la Mohenjo-Daro şi de la Harappa ne este accesibilă, cel puţin în liniile sale mari.” Poate fi observat déjà faptul că învăţătura creaştină despre divino-umanitatea lui Hristos salvează pe om de această “fuziune” menţinând “necontopite” divinul şi umanul, deşi afirmă posibilă îndumnezeirea acestuia din urmă. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) ne spune: monah provine din limba slavonă (monahu), şi că în neogreacă se zice „monahos”, sau Monah-bărbat care, prin legământ duce o viaţă de ascet şi trăieşte într-o mânăstire; călugăr. Deasemeni din slavonă vine cuvântul „monastâri”, adică mânăstire în l.română, Biserică afară din oraş şi din sat înconjurată de case în care trăiesc călugări ori călugăriţele. În Biserica Ortodoxă (monahismul) viaţa ascetică îşi are originea încă din Vechiul Testament. Faptul că idea centrală a revelaţiei biblice este pogorârea (katabasis) şi arătarea harului lui Dumnezeu nu înseamnă deloc că efortul omului de a se înălţa spre Domnul e dispreţuit şi că ascetismul ar fi necunoscut devoţiunii iudaice. Voi nota, aşadar, câteva aspecte care marchează continuitatea existentă în tradiţia iudeo-creştină. Anumite personaje vechi-testamentare au devenit prototipuri ale monahilor. Avraam şi-a părăsit casa şi patria sa pentru a urma glasul lui Dumnezeu. Iacob s-a învrednicit de vederea scării îngerilor din pricina “simplităţii” sale (Facere 25,27). Moise va da exemplul unirii între acţiune şi contemplaţie. Dar potrivit cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare, exemplul şi oglinda prin excelenţă a vieţii monahale avea să fie pentru ascetul creştin mai cu seamă marele iubitor al liniştirii (hesychia) care a fost Ilie. a) Anumite teme duhovniceşti care revin adeseori în Vechiul Testament sunt reluate în literatura monahală, dar autorii duhovniceşti arată că sunt conştienţi de faptul că ele trebuie înţelese într-un sens mai degrabă duhovnicesc decât în însăşi litera textului sacru. Desigur adevăratele modele de urmat au fost Părinţii din Pustiul Tebaidei, cei din Palestina, Siria, din Pont, din Tracia, Asia Mică,etc. Unii dintre ei au străbătut şi ţinuturile Sciţiei Mici, aducând cu ei nu numai experienţa şi modul lor de viaţă monahală, ci şi zestrea credinţei apostolice. De obicei când vorbim despre “călugării Sciţi” se face referinţă expresă doar la vestiţii teologi şi filosofi din timpul lui Dionisie Exiugul (460-545), adică la Ioan Maxenţiu, Leonţiu, zis de Bizanţ, Petre Diaconul, etc. În această sintagmă de „călugări sciţi” trebuie să încorporăm nu numai pe cei menţionaţi sub acest apelativ de izvoarele istorice cât şi a cancelariei papale dar şi bizantine, din acea vreme, ci pe toţi sihaştrii şi nevoitorii vieţii cenobîtice din Schythia Minor, din secolele IV-VI, în care au excelat atât prin viaţa lor ascetico-monahală, de „rodire duhovnicească”, cât şi prin imensa lor contribuţie, teologică şi culturală, la afirmarea unităţii ecumenice şi la dezvoltarea culturii umanist creştine, europene, de care beneficiază până astăzi întreaga omenire. Istoria monahismului românesc urcă în secolele III-IV, fiindcă în Dacia Pontică, prezenţa pustnicilor sau eremiţilor (isihaştrilor) a fost o realitate încă din aceste secole. Într-adevăr, pe vremea Sfântului Antonie (251-356) şi a Sf.Pahomie (256-349), părinţii monahismului, în Scythia Minor exista deja o viaţă monastică de sorginte orientală (Palestina,Siria,Egipt, Asia Mică) . Un alt părinte şi monah înduhovnicit al anului 759-826 este Sfântul Teodor Studitul, care este model de viaţă şi mare apărător a Ortodoxiei Răsăritene. Schit- Mânăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras; slavonă skitu. Mânăstire mică izolată, pustietate, locuinţă de pustnic. Iar viaţa anterioară a cuiva, chir dacă a fost păcătoasă, nu este piedică pentru intrarea în monahism, conform Canonului 43 a Sinodului al VI – lea Ecumenic. În acest mod s-a început procesul de formare a sihăstriilor. În sihăstriile (râmeţiile) autohtone daco-romane, din Scythia Minor, ridicate prin păduri şi locuri tăinuite pentru a fi ferite din calea năvălitorilor, au rezidat şi ierarhi tomitani în ceasuri de bejenie, aşa încât aceste „râmeţii” (sihăstrii) au fost şi sedii episcopale sau „piscupii” cum le aflăm menţionate în Niculiţel. Cert este faptul că, în spaţiul românesc”sihăstriile” au servit ca sedii episcopale şi în al doilea mileniu. În această privinţă, un caz paradigmatic rămâne şi mânăstirea Râmeţ(jud.Alba), unde şi-a găsit liniştea şi arhiepiscopul Transilvaniei Ghelasie (sec.XIV), care fusese mai întâi un „râmeţ” (sihastru) în această râmeţie (sihăstrie) de pe Valea Geaagiului. 1.4 Mărturii istorice arhiologice şi documentare. În anul 1971, la Niculiţel (jud.Tulcea) – veche aşezare românească pe teritoriul vechii cetăţi Noviodun- um cercetările arhiologice au dat la iveală o criptă-martyrion sub altarul unei bazilici, înălţată la sfârşit- ul secolului al IV-lea d.Hr., în vecinătatea unui mormânt martiric mai vechi. În sicriul din criptă s-au descoperit moaştele a patru „Martiri a lui Hristos”, Zotikos, Attalos, Kamsis, şi Philippos, aşa după cum se menţionează în cele două inscripţii, în limba greacă. S-a estimat că aceştia sunt „cei mai vechi martiri” din Scythia Minor, martirizaţi pe timpul domniei lui Decius (250-251) în cetatea Noviodunum. Nu este exclus că aceşti sfinţi martiri să fi cunoscut şi viaţa anahoretică. Nu demult pământul Dobrogei a dat la iveală osemintele monahului Astion, care a primit cununa mucenicească pentru Hristos în anul 303, la Halmyris (jud.Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici, construită după anul 324. Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul şi Astion, a fost posibilă datorită unei inscripţii în limba greacă, zugrăvită pe unul dintre pereţii criptei descoperită în vechea cetate Halmyris situată în nord-estul Dobrogei, la aproximativ 2,5 km de satul Marighiol(jud.Tulcea). Arhiologii ne asigură că „monahismul scythic pomenit în izvoarele literare poate fi probat acum şi pe plan arhiologic prin descoperirea complexului monahal de la Slava Rusă(Ibida) ... „, care a fost, construit în mai multe faze”. Bazilica acestui complex monastic paleocreştin datează din secolul al IV-lea. Aceeaşi arhiologi afirmă că la „Slava-Rusă”(a II-a jumătate a sec.IV) acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii. Al căre-i dependenţă canonică a provinciei eclesiastice Scythia Minor şi a lui Paternus, episcop de Tomis.” Primele centre monahale din Scythia Minor, par a se fi organizat pe lângă bazilicile cimitiriale (martyri-on) unul fiind Slava Rusă. Pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului a V-lea mitropolitul Teotim al Tomisului adresa o scrisoare”eremiţilor”(singuraticilor) şi „cenobiţilor”(celor care trăiau viaţa de obşte, mânăstiri) din Scythia Minor. Această epistolă este una dintre mărturii care vorbeşte despre existenţa eremiţilor (sihaştrilor) în spaţiul geografic românesc, înaintea folosirii termenilor de călugări, monahi, mânăstire, proveniţi mai întâi din limba greacă şi apoi trecuţi prin filieră slavă în limba română, iar altele din limba latină. Astfel în urma acestor transformări de durată poporul român apare în istoria Europei ca unul romanic şi creştin. Ca şi pretutindeni în lumea romană monahismul a urmat întotdeauna dezvoltarea creştinismului; acolo unde acesta prindea rădăcini apăreau şi primii călugări sihaştrii, precum şi primele comunităţi de tip monastic. Pe aceeaşi cale şi-au făcut apariţia în spaţiul istoric românesc, inclusiv la est de Prut; promovând şi propovăduind religia creştină, primii monahi, apoi primele mânăstiri. La început aceste aşezări erau puternic marcate de un caracter arhaic, eremitic sau semi-eremitic. Printre cele spuse anterior aducem aminte şi de vechile aşezări monahale din nordul Dunării, complexul de chilii şi sihăstrii de tip rupestru de la Nicu-Aluniş din munţii Buzăului, unde sunt atestate masivele „Crucea Spătarului”, „Martirie”, chiliile de la marginea satelor; Moigrad, Jac,Creaca şi Brebi (jud.Sălaj Transilvania), peştera „Gura Ghindinei” (Banat) datate cu sec. XI ansamblul de chilii şi biserica rupestră „Corbii de Piatră”(jud.Argeş sec.XII-XIII), chilii din apropierea satului Vărădia (Banat), mânăstirea Nămăieşti (Câmpulung) ş.a. Aceste aşezări monahale sunt puţin cercetate, dar asemenea sihăstrii şi chilii rupestre cum ar fi cele de la curbura Carpaţilor se consideră a avea începuturile din sec.IV, şi au avut legături cu centrele monastice din Asia Mică, regiune în care sihăstriile rupestre erau deosebit de răspândite şi de unde aveau legături cu călugării din aceste zone. Personalităţi monahi de vază au dat naştere (râmeţiile) din Dobrogea, printre care îi aflăm pe următorii monahi; Sfântul Teotim, menţionat pe la anul 392 de Fericitul Ieronim cu titulatura de „Scythiae Tomorum Episcopus”, a fost deci şi un filosof. Filosofia pe care a cultivat-o n-a fost aşadar numai „monastica philosofia”, ci şi filosofia lui Platon,Plotin,Seneca. Ideile sale filosofice, despre grija faţă de cele materiale adeveresc cu prisosinţă şi această realitate. „ În mintea tulburată şi plină de griji-scria ierarhul filosof al Tomisului – nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.(Matei VII:28-29). Fireşte, numai un teolog ca Teotim, cu o solidă formaţie literară şi filosofică, clasică, poate fi în stare să ia atitudine făţişă şi împotriva celor care întinau memoria lui Origen, „adică memoria lui Origen-declara Sfântul Teotim. Un alt călugăr scit(daco-roman), Sfântul Ioan Casian (369/365-435), este consiferat a fi „primul mare creator de gândire teologică şi morală din” părţile noastre”. Prin opera sa „Despre întrupare”, Cassian făcut cunoscută atât hristologia ortodoxă a Răsăritului în Apus, cât şi crezul eterodox al unor eretici, precum ebioniţii, sabelienii, arienii, eunomienii, macedonienii, fotinienii şi apolinariştii. Totodată,el a făcut cunoscută Răsăritului erezia pelagienilor, şi indirect doctrina Fericitului Augustin despre har. Ioan Cassian, care şi-a făcut „ o cultură frumoasă în şcolile de pe litoralul Pontului Euxiu...”, avea să trăiască ani de-a rândul prin marile lavre monahale din Palestina(Betleem) şi Egipt, împreună cu fratele său de cin şi de neam Gherman. După 20 de ani petrecuţi în Egipt, Sfântul Ioan Cassian avea să se stabilească la Constantinopol (399/400), unde este hirotonit diacon, de Sfântul Ioan Gură de Aur. În anul 404, îl aflăm la Roma, unde intervine pe lângă papa Inocenţiu I în favoarea arhiepiscopului Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur exilat pentru a doua oară din ordinul împăratului. După 10 ani petrecuţi la Roma, el ajunge în Galia(415), unde înfiinţează două mânăstiri (de bărbaţi şi de femei) lângă Marsilia.Într-adevăr, la la Marsilia, Sfântul Ioan Cassian, a întemeiat două mânăstiri una la sud de oraş, de cealaltă parte a portului, mânăstire de călugări care aveau să devină celebra abaţie Saint-Victor, cealaltă, chiar în, oraş mânăstire de călugăriţe, cunoscută mai târziu sub numele de Saint-Sauveur. În Galia (Franţa), Cassian rămâne până la Sfârşitul viaţii sale, adică, până în anul 435, fiind unul dintre ctitorii monahismului Apusean. În jurul anului 500 a ajuns la Roma un călugăr din părţile Dobrogei, Dionisie Exiguul (cel Mic), care a trăit într-o mânăstire de acolo în jurul anului 545. Canonistul Dionosie , s-a spus că „a fost cel mai opuscul”Libellus fidel”- prin care lua poziţia oficială faţă de Biserica Romei-au fost aprobate până şi de papa Kormisdas însuşi, care le-a găsit conforme cu doctrina formulată de Sinoadele Ecumenice(III-IV). Dionisie Exiguul, părintele dreptului canonic Apusean, a rămas celebru în Istoria Bisericii Universale şi prin faptul că el este autorul unui nou sistem de numărătoare a anilor de la Hristos. El este care a întrodus era creştină sau era noastră Anul I este considerat anul 754 de la fondarea Romei, în loc de 749 ab.U.condită, când a avut de fapt naşterea trupească a lui Iisus Hristos. CONCLUZII: Există mărturii clare despre existenţa a diverse forme de monahism, iar toate acestea sunt mărturii istorice, teologice, religioase şi biblice precum şi arhiologice, despre care ne mărturisesc aceste izvoare. Din cele expuse anterior deasemenea rezultă că în părţile Dunării, atât în Nordul cât şi în Sudul ei, unde locuia pe atunci o populaţie daco-romană, creştinismul şi viaţa monahală era binecunoscută. Iar din simpla înşirare a acestor mărturii arhiologice se poate desprinde constatarea că în secolele creştinismului primar cât şi în secolele IV-VI, creştinismul şi monahismul creştin, prinsese rădăcini adânci în Dacia şi în Scithya Minor, având legături strânse cu Răsăritul creştin. Din cele expuse, se constată că în teritoriile sud-dunărene exista o organizare bisericească temeinică, cu numeroase centre episcopale şi mânăstiri. De asemenea, de aici s-au ridicat o serie de călugări cărturari de primă importanţă în acele vremuri, ca Sfântul Ioan Cassian şi Cuviosul Dionisie Exiguul şi alte personalităţi ale istoriei. Toate acestea dovedesc continuitatea populaţiei daco-romane de pe teritoriul ţării noastre, care era atât de viguroasă, încât a putut să asimileze pe slavii aşezaţi aici, - dar şi continuitatea vieţii creştine. Prin primirea „ritului bizantino-slav” la noi, am rămas şi pe mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine şi limbă romanică de rit ortodox. Deci toate aceste mărturii vin să ne confirme şi despre apariţia monahismului primar care pentru început sa dezvoltat pe lângă centrele eparhiale dar şi în afara lor... . Am tratat despre monahismul primar pentru că în perioada bolşevică erau răspândite aceleaşi concepţii şi idei: - monahismul provenient din perioada precolumbiană, - monahismul provenea de la secta eseniană din Qumran, - raţionaliştii demonstrau că monahismul nu ar avea legătură cu spiritul evanghelic, - ateismul - comunist era de concepţia că provenienţa monahismului era din budism sau alte religii, precum şi rolul şi existenţa ascezei monahale, etc. Diferenţa era că în perioada sovietică nu numai monahismul trebuia să dispară, ci şi orice organizare religioasă, sufletul omului trebuia să rămână doar o coală goală pe care să fie scrisă noua ideologie comunistă, se lovea în toate valorile care erau dobândite înainte de perioada bolşevică, se voia un „om nou” iar acest om nou trebuia educat în spiritul concepţiilor marxist - leniniste. Am demonstrat despre dezvoltarea şi importanţa istorică a monahismului de asemeni am adus la lumină, apariţia, dezvoltarea şi continuitatea lui, de la origini, apoi rezistenţa şi importanţa monahismului în istoria şi cultura poporului român precum şi a vieţii ecclesiale din acest spaţiu dacic. Bibliografie: 1.Prof.Univ.Dr.Nicolae V.Dură, Scythia Minor(Dobrogea) şi Biserica ei Apostolică, Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV). Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2006. 2.Pr.Dr.Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1995. 3. Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol III, Monahismul, trad.diacon Ioan Ică Jr.Sibiu- 2000. 4.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Trad. De Cezar Baltag, Edit.Univers Enciclopedic, Bucureşti-2000, p.88. vezi şi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău 1992. 5.Ioan.V.Dură, Românii şi Athosul, Edit.Cuget românesc, Bârda, 2002. 6.Pr.conf.dr. George Remete. Contribuţii la Studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Vol.I, Edit.Reântregirea, Alba Iulia-2001. 7. Masterand Alexei Corneliu, Monahismul din Basarabia,(1940-1953), (Disertatie sustinuta la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de istorie, Iasi-2023)(Bibliografie actualizata 26.07.2024)

SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ.

Sărbători în Săptămâna Lumnată sunt:Învierea Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Duminica Învierii (Sfintele Paşti) este cea mai veche şi cea mai mare sărbătoare în creştinism, ziua în care Mântuitorul, după patima şi îngroparea Sa, a săvârşit cununa minunilor Sale, înviind din morţi. Sărbătoarea Învierii Domnului se mai numeşte şi “Sărbătoarea Sfintelor Paşti”. Această numire a fost împrumutată de la Sărbătoatea Paştilordin Vechiul Testament, instituită de Moise în amintirea ieşirii evreilor din Egipt. Sărbătoarea ţinea la evrei 7 zile, începând cu ziua de 14 Nissan, dată care cădea odată cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Această sărbătoare a ales-o şi Mântuitorul pentru a săvârşi în timpul ei jertfa Sa pentru mântuirea oamenilor, pătimind pe cruce şi înviind a treia zi, precum scrie în Sfânta Evanghelie (Matei XXVIII, 1-10; Marcu XVI,11-16; Luca XXIV,1 şi Ioan XX,1) Sărbătoarea Învierii ţine trei zile la rând începând cu ziua duminicii. Această “sărbătoare a sărbătorilor “ a fost ţinută cu multă strălucire încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi dea lungul veacurilor până astăzi. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că “ ea se înalţă ca soarele ănaintea stelelor “. (Omilia XIX). Până la Înălţare, în biserici nu se îngenunchea, iar în Săptămâna Luminată uşile Împărăteşti stăteau deschise, întrucât prin Învierea lui Hristos sa deschis calea noastră spre cer. Izvorul Tămăduirii. În fiecare an, în prima vineri după Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului. Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlneşte un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon va caută în apropiere un izvor, dar nu va găsi. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi". Leon va face ascultare şi astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Îi va spăla faţa cu această apă, iar orbul va începe să vadă. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a baut apă din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserica şi mai mare. Această biserică a fost distrusa de turci în anul 1453. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există până astăzi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut. De sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, se sfinţesc apele. Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică.