Protosinghelul Nicodim Măndiță – preot misionar și iscusit apărător al Ortodoxiei.

Arhimandritul Ioanichie Bălan. Mai întâi a întors la Ortodoxie pe toţi cei dezbinaţi. Apoi a combătut cu multă putere imoralitatea, beţia şi certurile în familie, desfiinţând cârciumile şi întărind unitatea, buna-credinţă şi omenia între toţi. Şi pe acestea toate le-a săvârşit prin trei căi: printr-o viaţă personală exemplară, prin slujbe frumoase la biserică şi prin predicarea vie şi permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. Protosinghelul Nicodim Măndiţă, de la Mănăstirea Agapia (1889-1975) Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest preacuvios părinte s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, din părinţi credincioşi. Între anii 1916-1918, a luat parte la primul război mondial, iar în anul 1920 a intrat în nevoinţa monahală la Schitul Măgura (Bacău). În vara aceluiaşi an s-a învrednicit de darul preoţiei. Între anii 1921-1923 a fost preot misionar în satul Schitul Frumoasa (Bacău). Apoi, încă doi ani a fost duhovnic la Mănăstirea de maici Giurgeni (Roman). Între anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar în Transilvania, în satele Pâclişa (Alba), Hărmaşul Ciceului şi Leurda Gârboului (Cluj). Între anii 1935-1945 a fost duhovnic la Mănăstirea Agapia, apoi încă 17 ani, duhovnic la Mănăstirea Văratec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia în linişte şi rugăciune, săvârşindu-se cu pace în vârstă de 86 ani. Acest cuvios părinte avea de mic o aleasă trăire duhovnicească, iubind cel mai mult rugăciunea, postul şi citirea sfintelor cărţi. Pentru aceea, toţi se foloseau de înţelepciunea lui. Când a intrat în Schitul Măgura (Târgu-Ocna), stareţul, văzând ascultarea lui, îndată l-a făcut călugăr. Apoi, văzându-l blând şi priceput în Sfânta Scriptură, l-a făcut preot şi păstor de suflete. Şi învăţa aşa de frumos pe credincioşi, încât veneau de departe să-l vadă şi să primească de la el cuvânt de mângâiere. Satul Schitu Frumoasa (Moineşti) era un sat mic, lipsit de preoţi şi dezbinat de secte. Timp de trei ani, cât a fost paroh aici, părintele Nicodim a schimbat profund viaţa duhovnicească a credincioşilor. Mai întâi, a întors la Ortodoxie pe toţi cei dezbinaţi. Apoi, a combătut cu multă putere imoralitatea, beţia şi certurile în familie, desfiinţând cârciumile şi întărind unitatea, buna credinţă şi omenia între toţi. Şi pe acestea toate le-a săvârşit prin trei căi: printr-o viaţă personală exemplară, prin slujbe frumoase la biserică şi prin predicarea vie şi permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. (Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 651-652) Sursa: Accesat 05.07.2023 https://doxologia.ro/protosinghelul-nicodim-mandita-preot-misionar-iscusit-aparator-al-ortodoxiei

Puterea celor fără de putere.

“Un bătrân oarecare avea un ucenic iscusit și foarte înțelept. Iar odată, mâniindu-se pe el, l-a gonit de la sine. Acela, fiind gonit și ieșind bătrânul afară, răbdând bărbătește. După aceea, ieșind bătrânul afară din chilie și văzândul pe dânsul șezând și plângând, sa umilit cu inima și sa bucurat foarte de acesta, căci el socotea că dacă la gonit șii părea foarte rău de el. Iar dacă l-a văzut, de bucurie I s-a închinat până la pământ, zicând: - O slugă bună și ucenice al lui Hristos, iată smerenia și răbdarea ta a biruit mânia, iuțimea și neputința mea! Mergi frate, în chilie și de acum înainte, tu să-mi fii mie bătrân și eu voi fi ție ucenic, de vreme ce tu cu smerenia și răbdarea ta ai întrecut bătrânețile mele.”( “Cuvinte folositoare ale sfinților Bătrâni cei fără nume”) Nu prin putere se ajunge la cunoașterea adevărată, ci prin umilință și smerenie. Pentru a deveni oameni în adevăratul sens al cuvântului trebuie să fugim cât mai mult de putere întrucât aceasta corupe și pervertește. Ar fi greșit să credem că puterea este terenul exclusiv de joacă a lui Hitler, Stalin sau a altor dictatori sau că practica ei se limitează la războaie, revoluții sau politică. Puterea asemenea apei care se infiltrează în orice fisură și pe nesimțite schimbă totul. Să nu uităm că puterea a reușit să găsească o fisură până și în “piatra”pe care Hristos șia așezat Biserica. A neglija sau a încerca mascarea unei asemenea fisuri nu duce decât la pervertirea autorității și la distrugerea relației dintre părinți și fii duhovnicești. Singura șansă e demascarea și scoaterea fisurilor la suprafață, așa cum a făcut Însuși Hristos atunci când l-a mustrat pe Petru: “Mergi înapoia Mea, satano ! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” ( Matei 16,23). O Biserică, în care puterea a reușit să-i corupă și pervertească pe conducători, nu mai poate fi salvată decât prin mustrarea și umilirea acestora iar uneori, așa cum putem vedea din fila de Pateric, doar prin smerenia și răbdarea celor mici și neluați în seamă fii ai săi. Aceste virtuți nu doar biruie o autoritate pervertită și abuzivă, ci și o vindecă. Dacă credința mută munții, răbdarea și smerenia îi preface în “văi”. Ascunderea sub preșul bisericii sau în locurile ei cele mai înalte și inaccesibile a păcatelor și a patimilor slujitorilor ei, sub pretextul salvării “valorilor spirituale”, sau al “nesimțirii celor mici “ , nu constituie o soluție. O Biserică nu trebuie să alimenteze credința fiilor săi în “infailibilitatea” bătrânilor, preoților sau episcopilor, întrucât, după cum vedem din istorioara de mai sus, nici creștinii primelor veacuri nu au făcut-o. De această infailibilitate nu fac mare caz decât cei care consideră că viața creștină trebuie să fie o încadrare mecanică în tiparele unui spirit de turmă care ne infantilizează și depersonalizează. Faptul că umilința este singura cale prin care omul reușește să iasă din jocul diabolic al puterii pentru a nu deveni o marionetă în mâna acesteia l-au înțeles până și necereștinii. În cartea sa “A muri pentru o idee”, filozoful Costică Brădățan ne spune că Mahatma Gandhi (1869 – 1948), inspirat de obiceiul celtic ( numit Troscadh sau Cealachan) de a rușina un dușman înfometându-te pe pragul casei lui pentru a protesta împotriva vreunei nedreptăți, a reușit să schimbe în India modul de a face politică. Prin viața sa, Ghandhi a arătat că umilința poate deveni o armă deosebit de puternică pentru cei aflați într-o poziție de evidentă inferioritate și că atunci când nu ai cu ce să lupți, te poți folosi de tine, te poți “jertfi” pe tine însuți. Că poți slăbi și înfrânge un adversar nefăcându-i absolut nimic lui, ci doar ție însuți. Cu cât comportamentul este mai pasiv, cu atât lovitura este mai puternică. Acest mod în care Gandhi a înțeles să obordeze politica și societatea avea să fie numit mai târziu “puterea celor fără de putere” și “postirea întru moarte”. Dacă prin smerenie și răbdare ucenicul și-a îndreptat bătrânul iar prin umilință și postire, Gandhi a determinat autoritățile britanice să-și recunoască greșeala și să-și schimbe atitudinea față de el și de poporul său, să fim convinși că doar prin aceste mijloace de “luptă” și noi cei de azi vom putea birui tote duhurile pervertitoare și dezbinătoare, infilrtate în Biserică prin fisurile apărute dealungul timpului în trupul ei. Autor: preot Gheorghe Manole. (15.04.2023)