Dincolo de harta - 8 decembrie 2010 © TVR2 from Silviu Cluci on Vimeo.
joi, 27 ianuarie 2011
Dincolo de Harta ! Parintele Pantelemon .
Lavra Poceaev -Ucraina ,partea 1
marți, 18 ianuarie 2011
Predica la Botezul Domnului Sf. Ioan Maximovici !

Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelorCuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el »
Predica la Botezul Domnului
Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine.” „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea.”
Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui. Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.
Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise. „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.
Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.
Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.
Bitolia (Serbia), 1928
Această înregistrare a fost postată pe ianuarie 6, 2009 la 6:11 pm şi este pusă în categoria Botezul Domnului, Predici cu etichete Botezul Domnului, Predici, Sf. Ioan Maximovici. poţi urmări orice răspunsuri la acest material prin feed-ul lui RSS 2.0 You can leave a response, or trackback from your own site.
joi, 13 ianuarie 2011
Foto-Minasatirea Curchi !
Mănăstirea Curchi !
Mănăstirea Curchi Mănăstirea Curchi, cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", se află la sud-vestul Orheiului, la 14 km de oraş. Situată pe fundul văii Vatici, inconjurată de un bogat cadru natural, mănăstirea are un trecut cultural şi religios de două secole. Această mănăstire se consideră a fi "cea mai frumoasă şi mai vestită mănăstire din Basarabia". Până în 2003, mulţi dintre turiştii care vizitau mănăstirea ştiau că aici e spital de psihiatrie. Astăzi, spre mănăstirea Curchi, care se află în restaurare, ţin calea tot mai mulţi turişti dornici de a afla trecutul acestui lăcaş sacru. Mănăstirea Curchi este inclusă în ruta turistica vitivinicolă "Orheiul Vechi".
Cronologic, istoria mănăstirii începe în 1773-1775, ajungând la mijlocul sec. XIX drept una din cele mai bogate, mai frumoase şi mai mari mănăstiri din Moldova. Mănăstirea a avut şase biserici: biserica de lemn "Sf. Dumitru", ridicată în 1775 de monahul Ioan Curchi şi demolată dupa 1820; biserica de piatră "Naşterea Maicii Domnului", ctitorită în 1810 şi demolată prin anii '60 ai sec. XIX; biserica de iarnă "Sf. Dumitru", zidită în 1844; biserica de vară "Naşterea Maicii Domnului", ridicată în 1872, considerată clădirea de căpetenie a mănăstirii, redeschisă şi sfinţită la 21 septembrie 1993; biserica cimitirului, cu hramul "Toţi Sfinţii", biserica de iarnă "Sf. Nicolae", ridicată în anii 1936-1939 (nefinisată).
Clopotniţa
Viaţa monahală a fost lichidată aici în 1958, mănăstirea fiind închisă. Din 2002 Complexul Monastic Curchi a fost transmis în gestiunea Bisericii Ortodoxe din Moldova. Biserica principală a mănăstirii, catedrala cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost construită intre 1862-1872, dupa un proiect al arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli. Executată în stil baroc, este cea mai inaltă catedrală din Moldova - cupola de mijloc având 57 m, geamănă cu Soborul "Sf. Andrei cel întâi Chemat" de la Kiev. În timpul celui de-al doilea război mondial a avut loc un incendiu, care s-a soldat cu arderea completă a picturii dinăuntru şi a catapetesmei poleite cu aur. După un puternic bombardament, din cele patru clopotniţe ale catedralei s-au păstrat doar două. Catapeteasma actuală, fără icoane, datează din 2000, fiind realizată de nişte meşteri din România. Pictura catedralei s-a făcut în 1943. Următoarele lucrări de reparaţie au fost efectuate abia în 1993.
La 15 februarie 2006, Compania "Teleradio-Moldova" a organizat radiomaratonul "Mănăstirea Curchi: "Din ruine spre înălţare". Acesta a fost un act de sensibilizare a opiniei publice, un indemn pentru creştini de a contribui financiar la renaşterea acestui important monument de cultură şi spiritualitate. Cheltuielile necesare pentru restaurarea întregului complex monastic se estimează la cel puţin cinci milioane de dolari.

joi, 30 decembrie 2010
UN MARTURISITOR DIN ZILELE NOASTRE..Pr IUSTIN PARVU
vineri, 24 decembrie 2010
Ce este rugaciunea ? Parintele Arsenie Papacioc !
Manastirea Diveevo - Galerie !
joi, 23 decembrie 2010
Dumbraveni - biserica pazita de vulturi.
Dumbraveni - biserica pazita de vulturi !
Am intrat in cel de-al treilea mileniu cu sentimentul ca timpul se comprima, ca tropaim ametitor spre un cetos „nu stiu ce“, indemnati parca de un scormonitor neastampar, orgoliosi si neglijenti. Tragem de colturile zilelor ca de niste piei de vite puse la argasit, usuratici si apatici, si numai uneori, uitandu-ne mai cu atentie in jur, descoperim cat de tristi si de straini am ajuns. Si-n toata aceasta buimaca alergare, cate un semn din veacurile trecute ne pune pe ganduri, ne tulbura, aducandu-ne aminte ce inseamna eternitatea si cat de trecatori suntem. Un asemenea sentiment am trait in fata complexului rupestru de la Dumbraveni, asezare milenara, putin cunoscuta specialistilor si total necunoscuta publicului larg. O prezentam aici cu bucuria regasirii unui trecut glorios, de care ar trebui sa fim mai interesati si mai grijulii, caci el reprezinta buletinul nostru de identitate in istorie.
„Canaraua Fetei“
Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara, „stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si-au constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru, asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc...
Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri. Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.
Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din strafunduri, interpretat de mii si mii de insecte invizibile.
Bisericuta de la etaj
Din incaperile de jos zarim partea superioara a monumentului, in care distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi: pronaosul, naosul si altarul.Improvizam o scara dintr-o ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari, urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati. Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca, avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35 de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m, plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.
Galeria cu sfinti
In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere mica, unde a fost sapata o absida orientata spre vest (contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3 dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu cenusa.
Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra sfaramata marunt (provenind fie de la excavarea galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la ultima groapa, spre est, galeria se infunda.
Scrieri nedescifrate si pietre fasonate
Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m, pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit sfarsitul in urma unui violent incendiu.
Un sistem zonal de comunitati monahale
Specialistii spun ca intre complexul de la Dumbraveni si cel de la Basarabi exista numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia ca ele ar fi contemporane, opera unor comunitati crestine din a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10). Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud. Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme) bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul asa-numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof. Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10, cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a cultului crestin.
Marturiile memoriei colective
Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva despre acele vremuri. Ajungem astfel in curtea lui Vasile Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra, din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi. Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...
Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici marturie.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)