🔴 TRINITAS TV LIVE

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei 2024.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române transmite tradiționalul mesaj pastoral la Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, zi în care se rememorează biruința dreptei credințe în fața ereziei iconoclaste. Pastorala din Duminica Ortodoxiei 2024 reamintește istoria și importanța sfintelor icoane în Ortodoxie. „Icoana ne arată că omul poate birui păcatul și poate ajunge la îndumnezeire, cu ajutorul harului Duhului Sfânt și prin viață curată”, este una dintre concluziile mesajului. De asemenea, sinodalii amintesc de colecta pentru Fondul Central Misionar și îndeamnă credincioșii să contribuie pentru susținerea activităților misionar-pastorale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române. Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din Anul Domnului 2024 Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române, Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări! Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Iubiți frați și surori în Domnul, Dumnezeiasca Scriptură ne învață că Sfânta noastră Biserică este „trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 23). Biserica, având cap pe Mân­tuitorul Iisus Hristos (Efeseni 1, 22), continuă în lume, prin prezența Duhului Sfânt, lucrarea mântuitoare a lui Hristos, propovăduind cuvântul Lui, împăr­tășind harul dumnezeiesc, conducând spre Împărăția lui Dumnezeu pe toți cei care cred, se botează în numele Sfintei Treimi și Îi urmează Lui. Dar Lumina lui Hristos, chiar de la începuturile creștinismului, a întâmpinat împotrivire, care, în timp, s-a manifestat prin erezii, schisme, persecuții, diferite tulburări, venite din partea vrăjma­șilor Bisericii. Nu a existat punct din învățătura creștină care să nu fie atacat, tăgăduit sau interpretat greșit de învățăturile dife­riților eretici. Taina Sfintei Treimi, dumnezeirea și omenitatea Mântuitorului, pururea-fecioria Maicii Domnului, Sfintele Taine, Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, toate au fost contestate. Lupta a fost mare și grea, dar, de fiecare dată, s-au ridicat ierarhi și părinți întăriți și luminați de Duhul Sfânt, care, în timpul Sfintelor Sinoade Ecumenice, au combătut învățăturile greșite și au statornicit dreapta credință. Astăzi, în prima duminică a Sfântului și Marele Post, numită și Duminica Ortodoxiei, ne amintim de biruința dreptei credințe în fața ereziei iconoclaste, sărbătorind, totodată, biruința Ortodoxiei în fața tuturor ereziilor. Cu toate că, încă din primele veacuri creștine, Sfintele Icoane au avut un loc aparte în cultul Bisericii și au constituit o componentă importantă a vieții religioase a credincioșilor, au existat voci care le-au respins, devenind luptători aprigi împotriva lor, adică iconoclaști. Cel dintâi împărat bizantin care a emis acte oficiale împotriva cinstirii icoanelor a fost Leon al III-lea Isaurul (717-741). Acesta a promulgat între anii 726 și 729 mai multe decrete iconoclaste. Pentru Biserică a fost o perioadă zbuciumată, în care apărătorii dreptei credințe au avut de suferit: unii au fost torturați, alții, exilați, iar alții au murit ca martiri. Atunci au fost distruse și ­numeroase icoane, adevărate comori ale Bisericii Ortodoxe. Unul dintre cei care s-au ridicat hotărât în apărarea Sfintelor Icoane a fost Sfântul Ioan Damaschin, marele teolog și viețuitor al Mănăstirii „Sfântul Sava” din pustiul Iudeei. Alți părinți care au apărat cu argumente solide cinstirea Sfintelor Icoane au fost Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Decapolitul ș.a. Tulburările provocate de icono­claști au continuat, încât, în anul 787, împărăteasa Irina (†802), în calitate de regentă, cu sprijinul Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică. Sinodul, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, a hotărât că cinstirea icoanelor este o practică bineplăcută lui Dumnezeu. De asemenea, a precizat că icoanele pot fi pictate și trebuie cinstite, pentru că pe ele sunt zugrăvite chipurile unor persoane sfinte, iar cinstirea nu este adresată materiei icoanei, ci persoanei reprezentate pe icoană. Liniștea, însă, nu s-a așezat în Biserică nici după Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787. Potrivnicii icoanelor au continuat lupta. Pentru a pune capăt controverselor, împărăteasa Teodora a Bizanțului (842-846) împreună cu Patriarhul Metodie au convocat un Sinod la Constantinopol, în martie 843. Sinodul a stabilit învățătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor, pe temeiul Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, și a declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice. Întrucât restabilirea cultului icoanelor a avut loc în ajunul primei duminici din Postul Mare, aceasta a fost numită Duminica Ortodoxiei. De atunci, în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare, care constituie un prim popas în urcușul duhovnicesc spre Înviere, Biserica dreptmăritoare din întreaga lume amintește de biruința asupra iconoclaștilor și aduce un omagiu celor care au luptat pentru dreapta credință. Cuvântul „Ortodoxie” înseamnă „dreaptă credință” sau „dreaptă slăvire”. Ortodoxia înseamnă „a crede drept” nu în ceva, ci în Cineva, în Dumnezeu cel adevărat. Ortodoxia este legătura vie a omului cu Hristos, care ne duce la Dumnezeu Tatăl, la viața veșnică, deoarece spune Mântuitorul Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Cu alte cuvinte, credința în Mântuitorul nostru ­Iisus Hristos este calea adevărată care ne duce la viața veșnică. Duminica Ortodoxiei este și o aducere-aminte de credința stră­moșilor noștri, care este credința Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a martirilor, și de felul cum înaintașii noștri au trăit și au apărat credința adevărată. Duminica Ortodoxiei este un moment de reflecție și de conștientizare a îndatoririlor care ne revin și nouă pentru a păstra tezaurul credinței moștenit de la strămoși și a-l transmite gene­rațiilor viitoare, pentru a ne face datoria față de Dumnezeu și față de înaintașii noștri. Dreptmăritori creștini, Temeiul reprezentării iconografice a Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Sale și a sfinților este Întruparea Celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Și tot Sfântul Ioan Teologul mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă” (1 Ioan 1, 1-2). Astfel, icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne amintește de smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7), pentru a ne face pe noi, oamenii, fiii lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12). Mântuitorul S-a smerit pe Sine, S-a pogorât din cer pe pământ, pentru ca pe oameni să-i ridice de pe pământ la cer. Icoana nu este un idol, cum greșit au interpretat prigonitorii Sfintelor Icoane și interpretează astăzi cei care tăgăduiesc cinstirea acestora. Idolul este zeul inventat, care nu există în realitate, un chip cioplit la care se închinau păgânii, crezând că acesta le ascultă și le împlinește cerințele. Icoana este un chip al unei persoane reale, fie că este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului sau sfinții lui Dumnezeu. Între icoană și persoana zugrăvită pe ea există o legătură duhovnicească, iar noi cinstim nu materia (lemnul sau pânza), ci persoana pictată, stabilindu-se o legătură tainică între prototip și noi. Creștinul ortodox, când se roagă în fața icoanelor, nu zice „icoană, ajută-mă!”, ci „Doamne, miluiește-mă!”, „Maica Domnului sau Preacurată ­Fecioară, ajută-mă!”, „Sfinte ­Ierarhe ­Nicolae sau Sfinte Gheor­ghe, roagă-te pentru noi!”. Icoanele ne pun în față scene din Sfânta Scriptură sau chipuri de persoane cu viață bineplăcută lui Dumnezeu, care s-au învrednicit de fericirea vieții veșnice în Împărăția cerurilor, amintindu-ne că omul este chemat la sfințenie. Icoanele sunt ferestre spre veșnicie, prin care sufletul nostru, privind spre cele sfinte, se înalță, crește duhovnicește. Este greu să ne imaginăm o casă de creștin dreptmăritor sau o biserică în care să nu fie nici o icoană. Un asemenea spațiu ar fi ca un deșert, un loc pustiu, fără Dumnezeu. Icoana înlesnește comunicarea cu persoana zugrăvită pe ea, către care noi îndreptăm rugăciunea noastră. În fața icoanei, rugăciunea este tainică, mai smerită, mai intensă. Icoana ne ajută să ne adunăm gândurile, să ne concentrăm atenția la rugăciune. Pre­zența harică a persoanei zugrăvite pe icoană devine un învățător care ne amintește că toți suntem chemați să ne facem părtași fericirii veșnice și că putem dobândi și noi, prin faptele credinței, Împărăția lui Dumnezeu. Icoana ne arată că omul poate birui păcatul și poate ajunge la îndumnezeire, cu ajutorul harului Duhului Sfânt și prin viață curată. Iubiții noștri fii duhovnicești, Biserica Ortodoxă Română, în calitate de „mamă spirituală a poporului român” (Mihai Eminescu), a avut grijă tot timpul de fiii săi, indiferent unde s-au aflat aceștia, în țară sau în afara granițelor. Prin diferite programe de asis­tență social-filantropică au fost construite cantine pentru oamenii cu venituri modeste, au fost ridicate case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi, cămine pentru copii ș.a. Această activitate caritabilă a fost posibilă prin contribuția fiecărui membru al Bisericii, care a donat cu dărnicie din puținul său. Una dintre poruncile Mântuitorului este să fim milostivi: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Milostenia este manifestarea virtuții bunătății. Creștinul ortodox știe că, atunci când este milostiv, se aseamănă cu Dumnezeu, iar „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7). Să nu uităm de semenul nostru care este în lipsuri, de cel flămând, de cel gol, de cel însetat, de cel bolnav, de cel din închisoare, de cel străin și pribeag, de cel în suferință, de cel întristat și înstrăinat, de cel care a rămas pe drumuri, fără adăpost, înțelegând că în fiecare dintre acești confrați ai noștri suferă tainic Însuși Hristos, Mântuitorul nostru (cf. Matei 25, 35-36). Pentru susținerea activităților misionar-pastorale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost instituit Fondul Central Misionar, în care sunt depuse donațiile de la fiecare parohie sau mănăstire a Bisericii Ortodoxe Române. Fondul Central Misionar este o expresie a solidarității ortodocșilor români, dar și o mărturie a unității de neam. De susținerea acestui fond beneficiază, în fiecare an, comu­nități parohiale, biserici, mănăstiri și așezăminte sociale din țară și din diaspora, care contribuie, astfel, prin activitățile misionare, sociale, educaționale și caritative, la păstrarea identității noastre românești. Și în acest an ne adresăm, așadar, preoților și credincioșilor Sfintei noastre Biserici, cu îndemnul de a participa la colecta pentru Fondul Central Misionar și de a contribui fiecare după puterea și inima lui, din dragoste față de Dumnezeu și față de semeni, având conștiința că, ajutând Biserica neamului, ne ajutăm pe noi înșine ca popor dreptcredincios. Având nădejdea că îndemnul nostru va fi auzit și că veți răspunde cu dărnicie creștină, vă mulțumim pentru generozitate și ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc spre slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos! Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! (2 Corinteni 13, 13). Textul este semnat de Patriarhul Daniel împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. SURSA; https://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-la-duminica-ortodoxiei-2024-text-integral/ (23.03.2024)

RUGACIUNE PENTRU DARUL EVLAVIEI.

Doamne, Dumnezeul meu, Tu ești tot binele meu și cine sunt eu ca indraznesc a vorbi către tine ? Cel mai ticălos din slugile Tale sunt eu; un vierme al pământului, mult mai ticălos și mai vrednic de lepadat, decât mintea poate gândi și limba a spune. Cu toate acestea, adu-Ti aminte, Doamne, ca nimic sunt, nimic am, nimic pot. Tu singur ești bun, drept și sfant. Tu poți toate, Tu dai toate, Tu implinesti toate, și pe păcătos nu îl lași neajutat. „Adu-Ti aminte de milele Tale” și umple inima de darul Tău, Tu care nu voiesti ca să fie desarte lucrurile Tale. Cum voi putea eu purta, în viața aceasta ticaloasa, greutatea mea, de nu ma va intari mila și darul Tău? Nu întoarce fata Ta de la mine, nu întârzia a ma cerceta, nu retrage de la mine mangaierea Ta, ca sa „nu fie sufletul meu ca un pământ fără de apa” (Ps. 142,6)! Învață-mă sa fac voia Ta: învață-mă sa umblu în smerenie și cuviinta înaintea fetei Tale, Ca-ci Tu ești înțelepciunea mea. Tu ma cunoști, în adevăr și mai cunoscut înainte de a fi fost născut. Amin. / ( Cartea: „Urmarea lui HRISTOS.”)

99 de ani de la promulgarea legii pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Ro...

„Viața ca o jertfă” a Mitropolitului Visarion Puiu

Despre cei care nu postesc niciodata, despre Catadrala Neamului - editia...

SURSA:YOUTUBE

Protosinghelul Nicodim Măndiță – preot misionar și iscusit apărător al Ortodoxiei.

Arhimandritul Ioanichie Bălan. Mai întâi a întors la Ortodoxie pe toţi cei dezbinaţi. Apoi a combătut cu multă putere imoralitatea, beţia şi certurile în familie, desfiinţând cârciumile şi întărind unitatea, buna-credinţă şi omenia între toţi. Şi pe acestea toate le-a săvârşit prin trei căi: printr-o viaţă personală exemplară, prin slujbe frumoase la biserică şi prin predicarea vie şi permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. Protosinghelul Nicodim Măndiţă, de la Mănăstirea Agapia (1889-1975) Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest preacuvios părinte s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, din părinţi credincioşi. Între anii 1916-1918, a luat parte la primul război mondial, iar în anul 1920 a intrat în nevoinţa monahală la Schitul Măgura (Bacău). În vara aceluiaşi an s-a învrednicit de darul preoţiei. Între anii 1921-1923 a fost preot misionar în satul Schitul Frumoasa (Bacău). Apoi, încă doi ani a fost duhovnic la Mănăstirea de maici Giurgeni (Roman). Între anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar în Transilvania, în satele Pâclişa (Alba), Hărmaşul Ciceului şi Leurda Gârboului (Cluj). Între anii 1935-1945 a fost duhovnic la Mănăstirea Agapia, apoi încă 17 ani, duhovnic la Mănăstirea Văratec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia în linişte şi rugăciune, săvârşindu-se cu pace în vârstă de 86 ani. Acest cuvios părinte avea de mic o aleasă trăire duhovnicească, iubind cel mai mult rugăciunea, postul şi citirea sfintelor cărţi. Pentru aceea, toţi se foloseau de înţelepciunea lui. Când a intrat în Schitul Măgura (Târgu-Ocna), stareţul, văzând ascultarea lui, îndată l-a făcut călugăr. Apoi, văzându-l blând şi priceput în Sfânta Scriptură, l-a făcut preot şi păstor de suflete. Şi învăţa aşa de frumos pe credincioşi, încât veneau de departe să-l vadă şi să primească de la el cuvânt de mângâiere. Satul Schitu Frumoasa (Moineşti) era un sat mic, lipsit de preoţi şi dezbinat de secte. Timp de trei ani, cât a fost paroh aici, părintele Nicodim a schimbat profund viaţa duhovnicească a credincioşilor. Mai întâi, a întors la Ortodoxie pe toţi cei dezbinaţi. Apoi, a combătut cu multă putere imoralitatea, beţia şi certurile în familie, desfiinţând cârciumile şi întărind unitatea, buna credinţă şi omenia între toţi. Şi pe acestea toate le-a săvârşit prin trei căi: printr-o viaţă personală exemplară, prin slujbe frumoase la biserică şi prin predicarea vie şi permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. (Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 651-652) Sursa: Accesat 05.07.2023 https://doxologia.ro/protosinghelul-nicodim-mandita-preot-misionar-iscusit-aparator-al-ortodoxiei

Puterea celor fără de putere.

“Un bătrân oarecare avea un ucenic iscusit și foarte înțelept. Iar odată, mâniindu-se pe el, l-a gonit de la sine. Acela, fiind gonit și ieșind bătrânul afară, răbdând bărbătește. După aceea, ieșind bătrânul afară din chilie și văzândul pe dânsul șezând și plângând, sa umilit cu inima și sa bucurat foarte de acesta, căci el socotea că dacă la gonit șii părea foarte rău de el. Iar dacă l-a văzut, de bucurie I s-a închinat până la pământ, zicând: - O slugă bună și ucenice al lui Hristos, iată smerenia și răbdarea ta a biruit mânia, iuțimea și neputința mea! Mergi frate, în chilie și de acum înainte, tu să-mi fii mie bătrân și eu voi fi ție ucenic, de vreme ce tu cu smerenia și răbdarea ta ai întrecut bătrânețile mele.”( “Cuvinte folositoare ale sfinților Bătrâni cei fără nume”) Nu prin putere se ajunge la cunoașterea adevărată, ci prin umilință și smerenie. Pentru a deveni oameni în adevăratul sens al cuvântului trebuie să fugim cât mai mult de putere întrucât aceasta corupe și pervertește. Ar fi greșit să credem că puterea este terenul exclusiv de joacă a lui Hitler, Stalin sau a altor dictatori sau că practica ei se limitează la războaie, revoluții sau politică. Puterea asemenea apei care se infiltrează în orice fisură și pe nesimțite schimbă totul. Să nu uităm că puterea a reușit să găsească o fisură până și în “piatra”pe care Hristos șia așezat Biserica. A neglija sau a încerca mascarea unei asemenea fisuri nu duce decât la pervertirea autorității și la distrugerea relației dintre părinți și fii duhovnicești. Singura șansă e demascarea și scoaterea fisurilor la suprafață, așa cum a făcut Însuși Hristos atunci când l-a mustrat pe Petru: “Mergi înapoia Mea, satano ! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” ( Matei 16,23). O Biserică, în care puterea a reușit să-i corupă și pervertească pe conducători, nu mai poate fi salvată decât prin mustrarea și umilirea acestora iar uneori, așa cum putem vedea din fila de Pateric, doar prin smerenia și răbdarea celor mici și neluați în seamă fii ai săi. Aceste virtuți nu doar biruie o autoritate pervertită și abuzivă, ci și o vindecă. Dacă credința mută munții, răbdarea și smerenia îi preface în “văi”. Ascunderea sub preșul bisericii sau în locurile ei cele mai înalte și inaccesibile a păcatelor și a patimilor slujitorilor ei, sub pretextul salvării “valorilor spirituale”, sau al “nesimțirii celor mici “ , nu constituie o soluție. O Biserică nu trebuie să alimenteze credința fiilor săi în “infailibilitatea” bătrânilor, preoților sau episcopilor, întrucât, după cum vedem din istorioara de mai sus, nici creștinii primelor veacuri nu au făcut-o. De această infailibilitate nu fac mare caz decât cei care consideră că viața creștină trebuie să fie o încadrare mecanică în tiparele unui spirit de turmă care ne infantilizează și depersonalizează. Faptul că umilința este singura cale prin care omul reușește să iasă din jocul diabolic al puterii pentru a nu deveni o marionetă în mâna acesteia l-au înțeles până și necereștinii. În cartea sa “A muri pentru o idee”, filozoful Costică Brădățan ne spune că Mahatma Gandhi (1869 – 1948), inspirat de obiceiul celtic ( numit Troscadh sau Cealachan) de a rușina un dușman înfometându-te pe pragul casei lui pentru a protesta împotriva vreunei nedreptăți, a reușit să schimbe în India modul de a face politică. Prin viața sa, Ghandhi a arătat că umilința poate deveni o armă deosebit de puternică pentru cei aflați într-o poziție de evidentă inferioritate și că atunci când nu ai cu ce să lupți, te poți folosi de tine, te poți “jertfi” pe tine însuți. Că poți slăbi și înfrânge un adversar nefăcându-i absolut nimic lui, ci doar ție însuți. Cu cât comportamentul este mai pasiv, cu atât lovitura este mai puternică. Acest mod în care Gandhi a înțeles să obordeze politica și societatea avea să fie numit mai târziu “puterea celor fără de putere” și “postirea întru moarte”. Dacă prin smerenie și răbdare ucenicul și-a îndreptat bătrânul iar prin umilință și postire, Gandhi a determinat autoritățile britanice să-și recunoască greșeala și să-și schimbe atitudinea față de el și de poporul său, să fim convinși că doar prin aceste mijloace de “luptă” și noi cei de azi vom putea birui tote duhurile pervertitoare și dezbinătoare, infilrtate în Biserică prin fisurile apărute dealungul timpului în trupul ei. Autor: preot Gheorghe Manole. (15.04.2023)

Explicarea Vecerniei.

Ieșirea preotului din Sfântul Altar și așezarea în fața Ușilor Împărătești pentru a citi în taină rugăciunile luminilor, simbolul izgonirii lui Adam din Rai. Iar psalmul 103 ne amintește de actul creației lumii când toată făptura ieșise bună din mîinile Ziditorului, „ Și a văzut Dumnezeu ... „. De aceea și psalmistul David exclamă „ Cât sau mărit lucrurile tale Doamne toate cu înțelepciune le ai făcut ... „ acest psalm ne zugrăvește și purtarea de grijă a lui Dumnezeu . - Catisma care se citește după Ectenia mare, cuprinde profețiile psalmistului referitoare la timpurile mesianice . - Psalmul „ Doamne strigatam .... „ este strigătul omului din Vechiul Testament după paradisul pierdut, și dorul lui însetat pentru dobândirea mântuirii. - La vecernia de sâmbătă punem stihirile p.10 pentru că această slujbă o săvârșește în al zecilea ceas din zi. - La sfinți și praznice împărătești punem stihirile p. 8 pentru că această cifră simbolizează împărăția veșnică a lui Dumnezeu și misterul zilei a 8-a. - Când se pun stihurile p.6 semnifică faptul că sfinții au dus o viață mai presus de cele cinci simțuri dobândind al 6-lea simț, credința. - Deschizând Ușile Împărătești înseamnă deschiderea porților cerești, iar vohodul mic cu cadelnița pe care îl face preotul simbolizând pogorârea Fiului lui Dumnezeu. Iar aplecarea capului de către preot este smerenia. - Prochimenul înseamnă înainte vestire. Rugăciunea „ Acum slobozește .... „ ne amintește de momentul copleșitor de emoție a bătrânului Simeon care la primit în brațe pe Domnul . Această rugăciune anunță venirea lui Hristos în lume și începutul mântuirii. Imnul „Lumină lină ... „ este închinat Sfintei Treimi în special Fiului lui Dumnezeu care a răsărit ca o lumină din Tatăl. Această lumină sa arătat spre seară, adică la sfârșitul erei omenirii. - „ Învrednicește-ne Doamne ... „ cere ca Mântuitorul Hristos să ne îndrepteze pașii pe calea mântuirii. Tropar = vine de la cuvântul steag, El descrie importanța și semnificația evenimentului sau profilul real al Sfântului. Apoi urmează otpustul.

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim.

Intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viața Sa pământească. Astfel, din această zi începe Săptămâna Patimilor. În toate bisericile se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii sunt chemați să-L însoțească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea și Învierea Sa. Mântuitorul intra în Ierusalim călare pe mânzul asinei, înconjurat de cei 12 Apostoli. Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus lui Hristos asina și mânzul: Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele (Matei 21, 7), în vreme ce Sfântul Evanghelist Luca vorbește despre faptul că Hristos S-a așezat pe mânz, nu pe asinâ (Luca 19,35). Între Evangheliști nu există contradicție. Hristos a intrat în Ierusalim șezând pe mânzul asinei. Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar împreună cu mânzul au adus și asina. Iar atunci când Matei spune că s-a așezat peste ele, nu a vrut să spună că Hristos S-a așezat în același timp și pe asină și pe mânz. Aceste cuvinte pot fi interpretate în doua chipuri diferite. În primul rând, a șezut peste ele se referă la hainele pe care ucenicii le-au așezat pe mânz, iar în al doilea rând se poate interpreta că Hristos a șezut mai întâi pe asină și mai apoi pe mânz, ceea ce simbolizează că mai întâi s-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri. Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Ioan 12,13). Erau strigăte de biruință și de slava, pentru ca cei mai multi credeau ca a venit Mesia care avea să îi elibereze din robia lor față de romani. Vedeau în El un stăpân lumesc care urma să le dăruiască eliberare națională. Arhiereii, cărturarii și fariseii simțeau că prezența lui Iisus constituia o amenințare pentru poziția și autoritatea lor. De aceea, nu pierd timpul. Încep de îndată să pună la cale planurile fărădelegii. Și își fac bine treaba pentru că ovațiilor mulțimii din ziua duminicii, "Osana", le vor lua locul peste puține zile strigătele „Ia-L! Ia-L! Rastignește-L!”… Din Scriptură reținem că mulțimea își arunca hainele înaintea lui Hristos. Menționăm că după căderea în păcat, omul primește hainele de piele și pierde Raiul. Gestul acesta de a le pune înaintea lui Hristos, denotă că nu mai avem nevoie de ele, ca prin unirea cu Cel care a biruit moartea, devenim moștenitori ai Raiului. 1 Sărbătoarea Intrării în Ierusalim, în primele secole creștine. Pelerina Egeria, prezenta în orașul sfânt în jurul anului 392, spune că sărbătoarea începea la ora 13.00 și se termina seara, la ora 17.00. Se citea episodul din evanghelie, în care era istorisit evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim, apoi, imediat după terminarea lecturii, episcopul se ridică împreună cu toți și coborau de pe muntele Măslinilor. Cei prezenți mergeau înaintea episcopului cântând imne, antifoane și răspunzând mereu cu "Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului". Copiii, împreună cu toata lumea, țineau ramuri de palmier sau măslin în mâini și astfel întâmpinau episcopul pe același drum și "în același fel în care Domnul a fost întâmpinat în ziua aceea". Duminica Floriilor - Duminica aspiranților Duminica Floriilor mai era numită și "Duminica aspiranților" sau a "candidaților la botez", deoarece în aceasta zi, catehumenii mergeau la episcop și îi cereau permisiunea de a fi admisi la botez, iar cei acceptați primeau de la acesta "Simbolul credinței" spre învățătură. Duminica Floriilor a fost numită și "Duminica grațierilor", pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri. Ramurile de salcie. De Florii sunt aduse în biserici ramuri de salcie pentru a fi binecuvântate de preot. Acestea simbolizează biruința lui Hristos asupra morții. Ele sunt puse la icoanele din casele credincioșilor. Cum sunt socotite cele trei zile după răstignirea Domnului. Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la învierea Sa din morți de după trei zile, spunând: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înalțarea căruia a fost nevoie de patruzeci și șase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său. Chiar și ucenicii au înțeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2,19-22). Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fără ascunzișuri despre Învierea Sa cea de-a treia zi: Şi a început sa-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Atât de mult se răspândise această învățătură, încât cei care se aflau pe Golgota în ceasul jertfei de pe Cruce, Îl huleau spunând: Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuti (Matei 27, 40). De asemenea, arhiereii și fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazească mormântul, pentru că si-au adus aminte că, atunci când trăia, Hristos spusese: După trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).