Încă din primele veacuri ale creştinismului era obişnuit ca creştinii să se împărtăşească zilnic, însă după predania veche a Bisericii, cu mult înainte de a fi stabilit prin canon (canonul 52 al Sinodului Trulan), exista practica de a nu se oficia nici o liturghie în zilele peste săptămână ale Postului Mare, în afară de sâmbătă şi duminică şi în ziua când cade sărbătoarea Bunei Vestiri, celelalte zile fiind de post aspru, de întristare şi pocăinţă.
În acele timpuri, creştinii fiind mai puţini şi mai serios verificaţi în credinţă, era obiceiul ca în Postul Mare credincioşii după Sfânta Liturghie de duminică să primească părticele din Darurile Sfinte, pentru ca fiecare să se împărtăşească acasă la el, în fiecare zi. Însă odată cu creşterea numărului de credincioşi în Biserică şi transformarea creştinismului în religie de masă, începe a se slăbi intensitatea spirituală şi autorităţile bisericeşti sunt nevoite să aşeze reguli noi pentru împărtăşirea zilnică a credincioşilor în perioada postului. Pentru ca creştinii să nu sufere de lipsa adăpării din izvorul de putere duhovnicească s-a aşezat rânduiala ca să se păstreze în biserică o parte din Sfintele Daruri de la Liturghia de duminică în care să se împărtăşească credincioşii în zilele când nu se săvârşea Sfânta Liturghie, anume după rugăciunile de seară, întreaga zi fiind de post aspru şi de pocăinţă şi mai cu seamă în zilele de amintire în care se pomeneşte vânzarea, şi răstignirea Mântuitorului. Rânduiala împărtăşirii la început era simplă, apoi a fost legată, de Vecernie, cu rugăciuni şi cântări de la Sfânta Liturghie. Astfel s-a născut o nouă Liturghie din contopirea vecerniei cu Liturghia prescurtată. În deplina sa rânduială, precum se săvârşeşte şi în timpurile de astăzi, s-a pus spre întrebuinţare în secolul al Vl-lea de Sf. Marele Grigore, episcopul Romei.
Liturghia Darurilor înainte Sfinţite în plinătatea ei, fiind contopită cu vecernia ne aduce aminte de Liturghia Sf. Vasile cel Mare, care la fel se săvârşeşte împreună cu vecernia, în ajunul sărbăto rilor Naşterii şi a Botezului Domnului, în Joia Mare şi în Sâmbăta Mare şi de Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, săvârşită la sărbătoarea Bunei Vestiri când aceasta cade în zi de post. Aceste mărturii încă odată ne dovedesc despre introducerea în Liturghia Darurilor înainte Sfinţite a rugăciunilor şi a acţiu nilor Sfinţitoare din Liturghia întreagă.
Partea întâi a acestei Liturghii este Vecernia, la care se citeşte din Psaltire catisma 18 care este prevăzută pentru toate zilele săp tămânii din Postul Mare şi ale cărei psalmi, în vechime, la iudei, erau cântaţi pe treptele templului din Ierusalim cu un imn de pregătire pentru întâmpinarea lui Dumnezeu.
„Noaptea ridi caţi mâinile voas tre spre cele sfinte şi binecu vântaţi pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 133, 2-3).
Citirea paremiilor Vecerniei, se face din Testamentul Vechi la care preotul aşează pe Evanghelia de pe Sfânta Masă o lumânare aprinsă, ce preînchipuie pe Hristos ca „Lumina Lumii”, „Lumină din Lumină” şi totodată semnifică faptul că toate profeţiile s-au împlinit în Hristos, care a deschis mintea ucenicilor Săi „pentru ca ei să înţe leagă Scripturile...” După citirea primei paremii, preotul, ţinând în mâini cădelniţa şi lumânarea, din Uşile Împărăteşti ce stau deschise, însemnând spre popor cu Sf. Cruce zice: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. Prin aceste cuvinte, în vechimea acestei taine mari, credincioşii pleacă genunchii şi o cucernică tăcere se lasă în întreaga biserică.
După ducerea Sf. Daruri pe Sf. Masă ne rugăm înaintea lor ca înaintea celor de-acum desăvârşite Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi îndată se rosteşte rugăciunea pentru Darurile mai înainte sfinţite şi pen tru vrednica împărtăşire cu ele. Urmează apoi rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, care este întotdeauna ultimul nostru act de pregătire pentru împărtăşire.
La Sfârşitul Liturghiei rugăci unea amvonului este potrivită cu Postul în care mai înainte se aduce mulţumire lui Dumnezeu Care „ne-a adus pe noi întru aces te preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor”, iar mai apoi ne rugăm, ca să ne dea nouă cu „lupta cea bună să luptăm, calea Postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor bal auri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm, ca fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”. Cu aceasta şi se sfârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fiind o slujbă minunată pentru culti varea evlaviei şi a smereniei, de curăţire a sufletelor şi a trupurilor ca, să ne pregătim cu credinţă şi încredere spre a străbate „calea Postului”.
Bibliografie
1 A. Schmemann, Postul Mare. Asceză şi Liturghie în Biserica Ortodoxă, Iaşi, 1997.
2 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creş tine Ortodoxe, Ed. Bisericii Ortodoxe din Moldova, 1995.
3 Профессор Н. Д. Успенский, Литургия Преждеосвященных Даров, жур нал „Богословские труды”, 15, 1976.
Protoiereu Ioan Lisnic
duminică, 13 martie 2011
PĂCATUL NERESPECTĂRII ZILELOR DE ODIHNĂ ŞI SĂRBĂTORILOR !
De ce nu respectaţi ziua de odihnă ? (Matei 12:1-5)
Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Dumnezeu le-a dat oamenilor, între alte porunci şi pe aceea a muncii şi a odihnei, după cuvântul care spune „Lucrează şase zile... iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeul Tău; să nu faci în ziua aceea nici un lucru. (Ieşire 20:9-10).
Aşadar le-a spus să lucreze şase zile şi în a şaptea să se odihnească. Cu atât mai mult, în ceştinism există aceste zile de odihnă: Duminica şi Sărbătorile însemnate din calendar. Când se respectă aceste zile se produce un echilibru cosmic, biologic, ecologic, psihologic şi mai ales duhovnicesc. Când nu se respectă aceste zile de odihnă vine pedeapsa lui Dumnezeu peste acea familie.
Unii lucrează la câmp, alţii îşi fac casă, altele gospodine îşi fac curăţenie, îşi spală etc. Aceste păcate, odată făcute, iarăşi au efect asupra familiei respective. Vin certuri, necazuri, boli, bătăi, despărţiri, etc. Fără ca oamenii respectivi să-şi dea seama de ce şi de unde vin. Pe acei oameni care nu respectă zilele de odihnă, vin mari necazuri. Ele vin atât peste ei cât şi peste copiii lor.
Duminica şi Sărbătorile cu Cruce Roşie din calendar nu avem voie să facem nici un lucru acasă. Femeile nu au voie să spele, să coasă, să măture, bărbaţii nu au voie să lucreze la câmp sau alt ceva. În acele zile trebuie să mergem la biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, să ne odihnim, să citim cărţi duhovniceşti, să ne rugăm, etc.
Bibliografie: Protos. Ioachim Pârvulescu „Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor” Mânăstirea Lainici-Gorj 2000.
Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Dumnezeu le-a dat oamenilor, între alte porunci şi pe aceea a muncii şi a odihnei, după cuvântul care spune „Lucrează şase zile... iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeul Tău; să nu faci în ziua aceea nici un lucru. (Ieşire 20:9-10).
Aşadar le-a spus să lucreze şase zile şi în a şaptea să se odihnească. Cu atât mai mult, în ceştinism există aceste zile de odihnă: Duminica şi Sărbătorile însemnate din calendar. Când se respectă aceste zile se produce un echilibru cosmic, biologic, ecologic, psihologic şi mai ales duhovnicesc. Când nu se respectă aceste zile de odihnă vine pedeapsa lui Dumnezeu peste acea familie.
Unii lucrează la câmp, alţii îşi fac casă, altele gospodine îşi fac curăţenie, îşi spală etc. Aceste păcate, odată făcute, iarăşi au efect asupra familiei respective. Vin certuri, necazuri, boli, bătăi, despărţiri, etc. Fără ca oamenii respectivi să-şi dea seama de ce şi de unde vin. Pe acei oameni care nu respectă zilele de odihnă, vin mari necazuri. Ele vin atât peste ei cât şi peste copiii lor.
Duminica şi Sărbătorile cu Cruce Roşie din calendar nu avem voie să facem nici un lucru acasă. Femeile nu au voie să spele, să coasă, să măture, bărbaţii nu au voie să lucreze la câmp sau alt ceva. În acele zile trebuie să mergem la biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, să ne odihnim, să citim cărţi duhovniceşti, să ne rugăm, etc.
Bibliografie: Protos. Ioachim Pârvulescu „Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor” Mânăstirea Lainici-Gorj 2000.
luni, 7 martie 2011
Sf. Împărtăşanie este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi Dumnezeu pe pământ.
Sf. Împărtăşanie este una din cele şapte Taine ale Bisericii Ortodoxe care mai poartă denumirea de Sf. Euharistie (din greacă-mulţumire).
Dacă la celelalte taine creştinul primeşte harul divin într-un sens limitat, prin Sf. Împărtăşanie primim însăşi Izvorul harului. Sub înfăţişarea pâinii şi a vinului ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cei ce primesc această sfântă taină trebuie sa fie pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „ Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă, şi bea, nesocotind trupul Domnului.” ( I Cor. 11, 28-29). La fel ne învaţă şi Sf. Părinţi. Sf. Împărtăşanie trebuie primită cu credinţă şi dragoste, căci ne este oferită de către Dumnezeu pentru „vindecarea sufletului şi al trupului”.
Împărtăşindu-ne cu vrednicie ne vindecăm nu numai sufletul, ci şi trupul, întrucât Domnul nostru Iisus Hristos este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Un subiect foarte sensibil pus în discuţie, după părerea unora, este cum ar fi posibilă transmiterea unor infecţii prin linguriţa de la împărtăşanie. Din punct de vedere spiritual „Dumnezeu nu ar îngădui aceasta”. Totuşi unii specialişti , mai cu seamă din Apus, s-au declarat îngrijoraţi de metoda noastră de a distribui sfintele elemente euharistice. Unii sugerează ideea de a oferi împărtăşania în mod individual cu linguriţe de plastic. Altă metodă propusă spre a minimaliza o posibilă „transmitere” a infecţiei este de a cere credincioşilor să deschidă gura pentru ca preotul sa poată introduce fără a atinge saliva, sau ca cei bolnavi de o boală infecţioasă să primească împărtăşania după ceilalţi enoriaşi, la urmă. Asemenea inovaţii ar întâlni rezistenţă din partea unor credincioşi, căzând în necredinţă. În două mii de ani de existenţă a Bisericii nu s-au semnalat cazuri de transmitere a vreunei boli pe această cale.
Chiar şi în perioadele devastatoare de epidemii preoţii s-au diaconii care au consumat Sf. Împărtăşanie n-au fost atinşi de boală într-o proporţie mai mare decât restul populaţiei.
Din punct de vedere al medicinii, specialiştii în domeniu socot „riscul infecţiei după contact oral cu lucruri contaminate prin salivă în cantitate nesemnificativă, ar fi neglijabil”. Iar în revista New-York Times în 1995 a fost publicat un material prin care s-a demonstrat ca făcându-se unele probe ca în cazul Sf. Împărtăşanii, specialiştii au ajuns la concluzia că microbii potenţiali care cauzează boala supravieţuesc numai pentru puţin timp în vin şi n-au putut fi puşi în evidenţă în nici un caz. Adică practic riscul acesta nu există.
„Dumnezeu nu îngăduie aceasta”, dar nu ca răspuns la credinţa celui ce se împărtăşeşte, ci pentru că atât din punct de vedere obiectiv cât şi ontologic, elementele euharistice sunt Trupul şi Sângele Domnului preamărit, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Damaschin:„Pâinea şi vinul nu sunt doar simboluri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, ci Trupul îndumnezeit al Domnului Însuşi”. Iar Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu afirmă că Sf. Împărtăşanie „este leacul nemuririi”.Împărtăşirea cu Sf. Taine pentru cei ce se apropie de Sf. Potir este „spre tămăduirea (vindecarea) sufletului şi al trupului …spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”
Bibliografie:
Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 2000
Pr. Prof. Dr. John Brech, Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001
Dr. George stan, Teologie şi bioetică, Ed. Bisericii Ortodoxe, Alexandria, 2001
Autor: Protoiereu Ioan Lisnic
Dacă la celelalte taine creştinul primeşte harul divin într-un sens limitat, prin Sf. Împărtăşanie primim însăşi Izvorul harului. Sub înfăţişarea pâinii şi a vinului ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cei ce primesc această sfântă taină trebuie sa fie pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „ Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă, şi bea, nesocotind trupul Domnului.” ( I Cor. 11, 28-29). La fel ne învaţă şi Sf. Părinţi. Sf. Împărtăşanie trebuie primită cu credinţă şi dragoste, căci ne este oferită de către Dumnezeu pentru „vindecarea sufletului şi al trupului”.
Împărtăşindu-ne cu vrednicie ne vindecăm nu numai sufletul, ci şi trupul, întrucât Domnul nostru Iisus Hristos este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Un subiect foarte sensibil pus în discuţie, după părerea unora, este cum ar fi posibilă transmiterea unor infecţii prin linguriţa de la împărtăşanie. Din punct de vedere spiritual „Dumnezeu nu ar îngădui aceasta”. Totuşi unii specialişti , mai cu seamă din Apus, s-au declarat îngrijoraţi de metoda noastră de a distribui sfintele elemente euharistice. Unii sugerează ideea de a oferi împărtăşania în mod individual cu linguriţe de plastic. Altă metodă propusă spre a minimaliza o posibilă „transmitere” a infecţiei este de a cere credincioşilor să deschidă gura pentru ca preotul sa poată introduce fără a atinge saliva, sau ca cei bolnavi de o boală infecţioasă să primească împărtăşania după ceilalţi enoriaşi, la urmă. Asemenea inovaţii ar întâlni rezistenţă din partea unor credincioşi, căzând în necredinţă. În două mii de ani de existenţă a Bisericii nu s-au semnalat cazuri de transmitere a vreunei boli pe această cale.
Chiar şi în perioadele devastatoare de epidemii preoţii s-au diaconii care au consumat Sf. Împărtăşanie n-au fost atinşi de boală într-o proporţie mai mare decât restul populaţiei.
Din punct de vedere al medicinii, specialiştii în domeniu socot „riscul infecţiei după contact oral cu lucruri contaminate prin salivă în cantitate nesemnificativă, ar fi neglijabil”. Iar în revista New-York Times în 1995 a fost publicat un material prin care s-a demonstrat ca făcându-se unele probe ca în cazul Sf. Împărtăşanii, specialiştii au ajuns la concluzia că microbii potenţiali care cauzează boala supravieţuesc numai pentru puţin timp în vin şi n-au putut fi puşi în evidenţă în nici un caz. Adică practic riscul acesta nu există.
„Dumnezeu nu îngăduie aceasta”, dar nu ca răspuns la credinţa celui ce se împărtăşeşte, ci pentru că atât din punct de vedere obiectiv cât şi ontologic, elementele euharistice sunt Trupul şi Sângele Domnului preamărit, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Damaschin:„Pâinea şi vinul nu sunt doar simboluri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, ci Trupul îndumnezeit al Domnului Însuşi”. Iar Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu afirmă că Sf. Împărtăşanie „este leacul nemuririi”.Împărtăşirea cu Sf. Taine pentru cei ce se apropie de Sf. Potir este „spre tămăduirea (vindecarea) sufletului şi al trupului …spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”
Bibliografie:
Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 2000
Pr. Prof. Dr. John Brech, Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001
Dr. George stan, Teologie şi bioetică, Ed. Bisericii Ortodoxe, Alexandria, 2001
Autor: Protoiereu Ioan Lisnic
miercuri, 2 martie 2011
Pătimirea Sfîntului Mare Mucenic Teodor Tiron 17 februarie/ 2 martie
Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgîni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgîneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpînirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.
Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.
Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.
Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.
Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfîntul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce".
Sfîntul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.
Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".
Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfîntul Teodor a răspuns: "Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfîntul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfîntul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate".
Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfîntul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".
Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: "Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".
Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".
Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor
Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".
A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".
Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: "Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?" Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".
Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"
Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.
Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".
Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.
Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.
Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.
Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?" Atunci i-a grăit sfîntul: "Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor".
Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita".
Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfîntul i-a răspuns: "Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.
Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.
Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)
Sursa:www.paginiortodoxe.tripod.com
Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.
Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.
Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.
Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfîntul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce".
Sfîntul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.
Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".
Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfîntul Teodor a răspuns: "Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfîntul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfîntul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate".
Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfîntul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".
Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: "Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".
Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".
Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor
Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".
A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".
Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: "Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?" Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".
Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"
Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.
Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".
Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.
Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.
Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.
Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?" Atunci i-a grăit sfîntul: "Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor".
Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita".
Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfîntul i-a răspuns: "Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.
Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.
Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)
Sursa:www.paginiortodoxe.tripod.com
joi, 24 februarie 2011
duminică, 20 februarie 2011
vineri, 18 februarie 2011
ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE !
ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE
MOD DE FOLOSIRE AL ACESTUI INDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE
Având în faţă această listă de păcate, ne putem face un amănunţit examen de conştiinţă. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse, pe care le-am făcut şi nu ştiam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim.
Cel mai simplu şi mai sigur este să luaţi ceva de scris şi o hârtie şi, pe măsură ce citiţi păcatele, notaţi pe hârtie pe cele pe care le-aţi făcut. Notaţi-le nu exact cum sunt în listă, ci cum s-au întâmplat în viaţa dumneavoastră. Să nu credeţi că le veţi ţine minte pe toate. Veţi avea neplăcuta surpriză să constataţi că la Spovedanie, sub epitrahilul preotului duhovnic, nu vă veţi mai aminti mare lucru. Dacă veţi avea hârtia cu dumneavoastră la Spovedanie, veţi fi sigur că astfel nu rămâne nimic nemărturisit din cauza uitării. Totuşi nu trebuie prezentate preotului păcatele pe larg cum sunt scrise aici, ci cât mai pe scurt. La acestea foloseşte lista de pacate.
Atenţie! La Spovedanie se mărturisesc păcatele care s-au mai întâmplat de când v-aţi mărturisit ultima dată şi cele care au rămas nemărturisite (fie le-aţi uitat, fie nu aţi ştiut că sunt păcate şi între timp aţi aflat). Păcatele deja mărturisite nu se mai repetă. De asemenea nu se povestesc împrejurările în care s-au petrecut păcatele. Nu au decât foarte rar importanţă şi aceste poveşti nu vor face decât să consume din timpul de mărturisire al altor creştini şi să împovăreze pe preotul duhovnic. Eventualele explicaţii vă vor fi cerute de duhovnic.
De asemenea, dacă nu sunteţi hotărât (hotărâtă) să spuneţi tot din diferite motive, mai bine nu vă mărturisiţi, pentru că nicidecum nu vi se vor ierta cele mărturisite, ci se zice chiar că se vor dubla. De ce ne este ruşine de preot să mărturisim păcatele? Oare nu este şi el om ca şi noi? De ce oare n-am avut această ruşine atunci când am făcut păcatul?
Cele mai importante în privinţa Spovedaniei sunt condiţiile iertării pacatelor mărturisite:
credinţa în Dumnezeu;
părerea de rău pentru păcatele săvârşite;
hotărârea de a nu le mai repeta;
mărturisirea să fie sinceră şi completă;
preotul duhovnic să dea dezlegarea păcatelor;
păstrarea Tainei Spovedaniei;
împlinirea canonului (epitimiei) primit de la duhovnic.
Preotul duhovnic la care ne mărturisim se alege. Aşa cum căutăm pentru bolile noastre cel mai iscusit doctor, tot aşa trebuie şi pentru păcatele noastre să căutăm cel mai iscusit duhovnic. Nu trebuie să schimbăm duhovnicul decât pentru motive întemeiate (ne-am mutat noi sau s-a mutat preotul, a murit preotul, este stăpânit de păcate mari etc.). Cu cât el ne cunoaşte mai bine, cu atât ne poate sfătui mai bine.
Trebuie să spunem preotului:
când ne-am spovedit ultima dată;
dacă atunci am spus toate păcatele;
dacă am primit vreun canon şi dacă l-am împlinit;
dacă am primit dezlegare la Sfânta Împărtăşanie.
ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE ( LISTĂ DE PĂCATE )
1. Am deznădăjduit în ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
2. Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătos(păcătoasă) şi tot în iad voi merge.
3. Am zis: dacă vrea Dumnezeu mă mântuieşte, dacă nu, nu.
4. Am zis că nu-mi ajută Dumnezeu, că m-a uitat Dumnezeu.
5. Am crezut sau am zis că nu există Dumnezeu, rai, iad. Am îndoială că există Dumnezeu, rai, iad etc., pentru că nu le-am văzut.
6. Am socotit Sf. Scriptură mincinoasă. Nu cred în anumite minuni, întâmplări povestite în Sf. Scriptură.
7. Nu suport să se vorbească despre Dumnezeu.
8. Am avut prea mare încredere în mila lui Dumnezeu zicând: oricât aş păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun.
9. Am avut gând de sinucidere.
10. Am fumat. M-am drogat (fumatul şi drogurile sunt sinucidere). Am vândut ţigări şi/sau droguri.
11. Am înjurat. Şi de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserică, icoană, candelă, Dumnezeu, Hristos, tămâie, morţi etc.)
12. N-am plătit lucrătorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împăcat cu ei. Nu i-am plătit la timp. Am cumpărat ceva şi n-am plătit.
13. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit.
14. Mi-am dorit moartea la necaz.
15. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri că prea mi-e greu, că de ce am pierdut tocmai eu, că de ce sunt prigonit eu şi păcătoşii trăiesc bine, că nu-i bine, sau că e prea e frig, cald, prea plouă etc., în loc să am răbdare.
17. Am zis zău, să mor eu, să n-am parte de, să chiorăsc, etc.
18. Am fost nemulţumit(ă) cu starea mea (mai bine era aşa decât aşa).
19. Am jurat strâmb. Am jurat că voi face ceva rău.
20. Am blestemat. Şi pe mine însumi (însămi) m-am blestemat.
21. Am fost făţarnic(ă), prefăcut(ă), linguşitor(oare), viclean(ă).
22. Am vorbit cu mai multe înţelesuri.
23. Am purtat vorba de colo-colo.
24. Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu.
25. Am împiedicat pe aproapele meu să dobândească ceva bun, din invidie şi răutate.
26. Am clevetit, discutat, bârfit, ţinut contul altuia. Am clevetit pe părinţi, pe preoţi.
27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l şi discutându-l.
28. N-am înlăturat răul pe care l-am văzut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putinţă.
29. Am împrumutat cu camătă (dobândă) la persoane fizice.
30. Fiind scumpaci, am vândut cu preţ prea mare.
31. Am fost la vrăjitoare, ghicitoare, spiritism. Am făcut farmece cuiva.
32. Ştiu să descânt de rău. Ştiu să fac farmece.
33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morţi, ca să le fie rău. Am „întors lumânările” pentru răul duşmanilor.
34. Am purtat aţă roşie să nu mă deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrăjitoare date „ca să nu se mai prindă farmecele de mine”, am făcut focuri şi am sărit peste ele şi alte obiceiuri drăceşti. Mi-am căutat norocul în zodii, cu papagalul.
35. Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale (reincarnare).
36. Am batjocorit, lovit, bătut pe cineva. Pe părinţi, pe preoţi.
37. Am judecat pe alţii ce fac, ce zic, de ce sunt aşa şi nu altfel etc.
38. Am presupus, bănuit pe alţii.
39. Am fost iscoditor (iscoditoare).
40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia.
41. Am păcălit, înşelat pe cineva. Am vândut marfa rea ca marfă bună.
42. Am nedreptăţit pe cineva.
43. Am împrumutat ceva şi n-am dat înapoi.
44. Am ascuns în casa mea lucruri străine.
45. Am găsit lucruri străine şi, ştiind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi.
46. Am furat ceva. De la stat (averea publică), sau de la om? De la biserică? De la străini sau de la părinţi, de la rude? Păcatul acesta nu se iartă până nu înapoiem lucrurile. Dacă nu mai putem‚ să facem milostenie.
47. Am mutat hotarul ca să iau din terenul vecinului.
48. Am ascuns furtişagul altuia. Am în casă vreun lucru de furat.
49. Am vândut sau am cumpărat lucruri despre care bănuiam sau ştiam că sunt de furat.
50. Am adunat bani cu acte false şi cu vicleşug.
51. N-am întors paguba făcută aproapelui, chiar şi fără voie.
52. Din răutate, am stricat avere străină (semănături, pomi, maşină etc.).
53. Am înşelat statul, depunând declaraţii de venit false.
54. Am moştenit cu bună ştiinţă avere agonisită prin păcate. N-am făcut milostenie multă din ea.
55. Am dat sau am luat şpagă (mită).
56. Am câştigat bani prin metode necinstite.
57. M-am lăcomit la avere, zgârcindu-mă la milostenie.
58. Sunt necumpătat(ă) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.
59. N-am ajutat biserica şi pe săraci după putere.
60. Dacă mi-au venit în gând păcate, m-am îndulcit gândindu-mă la ele, în loc să le alung imediat.
61. Am căutat momentul potrivit pentru a face un păcat (exemplu: hoţul care caută să fure, curvarul care caută femeie, etc.).
62. Am pârât pe cineva cu scopul de a-i face rău.
63. Am minţit împotriva cuiva cu scopul de a-i face rău (mărturie mincinoasă împotriva aproapelui).
64. Am mâniat sau am scârbit pe cineva cu vorbe sau fapte urâte. L-am făcut să mă urască.
65. Port ură pe cineva. Ţin minte răul. Aş vrea să mă răzbun. M-am bucurat de răul altuia.
66. Doresc răul cuiva. Doresc altora boală, necazuri, moarte, etc.
67. În timpul rugăciunii m-am gândit la altceva.
68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am mişcat de colo-colo prin biserică.
69. Nu mi-a fost gândul la slujbă. M-am uitat ce fac alţii, cu ce sunt îmbrăcaţi.
70. Am mâncat, am băut ceva pe ascuns.
71. M-am lăcomit la mâncare. Am mâncat cu nesaţ.
72. M-am ameţit la cap cu băuturi alcoolice. M-am îmbătat. Am şi vărsat după aceea.
73. Am vrut să fiu deasupra tuturor cu ceva anume dacă nu cu totul.
74. Am făcut din sărăcia sau din bogăţia mea un motiv de laudă.
75. M-am mândrit, m-am fălit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am îngâmfat, m-am înfumurat. M-am mândrit cu copiii mei.
76. M-am lăudat. Am o părere bună despre mine. Mă cred a fi cineva în comparaţie cu alţii. Nu mai e nimeni ca mine.
77. Îmi place să mă laude alţii. Când fac o faptă bună, aştept laude de la alţii şi nu plată de la Dumnezeu.
78. Am încredere mare în mine, în loc să am în Dumnezeu.
79. M-am crezut mai bun(ă), mai credincios(oasă) ca alţii, socotindu-i pe ei mai răi, proşti, necredincioşi, etc.
80. Am râs de păcatele şi defectele altora. Şi de faptele lor bune am râs.
81. Am lăudat păcatele altora.
82. M-am lenevit a face rugăciune în fiecare dimineaţă, seară, la fiecare masă.
83. Am mâncat de dulce în vreo zi de miercuri sau vineri.
84. N-am ţinut cele 4 posturi de peste an.
85. Am ţinut post negru sâmbăta şi duminica.
86. Am zis: mai păcat este să pofteşti mâncarea de dulce, decât să o mănânci.
87. Am postit când Biserica dezlega, exemplu miercuri şi vineri când era harţi sau sâmbătă şi duminică când se mânca peşte, socotind că nu sunt bune aceste rânduieli.
88. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia): miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, luni; în cele 4 posturi de peste an; în timpul sarcinii şi al ciclului lunar; 40 de zile după naştere.
89. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia) cu acordul lui (ei), ci fără, încât putea să cadă în păcatul preacurviei.
90. Am luat pastile anticoncepţionale, am folosit spermicide, ca să nu fac copii.
91. Am făcut păcatul onaniei ca să nu fac copii, adică: am folosit prezervativ sau am vărsat sămânţa afară ca bărbat, iar ca femeie am folosit diafragmă.
92. Am făcut avort. Ca bărbat, am dat voie soţiei să facă avort.
93. Am folosit sterilet ca să nu fac copii (steriletul provoacă avort).
94. M-am împreunat cu soţul (soţia) de mai multe ori în 24 de ore.
95. M-am împreunat cu soţul (soţia) în diferite poziţii,ca animalele.
96. M-am împreunat cu soţul (soţia) în văzul sau auzul copiilor mei, crezând că sunt mici şi nu ştiu.
97. Am curvit. Am preacurvit.
98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de acelaşi sex. Când îmi vin aceste gânduri, nu le depărtez, ci mă îndulcesc cu ele, deşi n-aş vrea să fac păcatul.
99. Am preacurvit cu rudă, fin, naş, văr, frate, fiu, fiică, nepot.
100. Am gândit să preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasă, călugăr, călugăriţă.
101. Am pipăit alt trup pentru a simţi şi provoca plăceri de desfrâu.
102. Am trăit necununat(ă), adică în concubinaj.
103. M-am căsătorit cu altă femeie, nefiind divorţat de prima.
104. M-am culcat cu femeia mea după ce am divorţat de ea.
105. M-am căsătorit cu rudenie de sânge, de cuscrie (nu se poate decât de la gradul al 8-lea în sus, altfel e păcatul amestecării de sânge).
106. Ca naş (naşă), m-am căsătorit cu fina (finul) sau am dat voie copiilor mei să se căsătorească cu copiii finilor mei.
107. Mi s-au făcut mai mult de trei cununii în biserică( cununia a 4-a este păcat).
108. Am făcut păcatul malahiei singur(ă) (adică atunci când o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul.
109. Am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii.
110. Am făcut păcatul sodomiei (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie).
111. Am făcut păcatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral).
112. Am preacurvit cu animale, păsări (zoofilie), cu copii (pedofilie)
113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casă poze, statui cu prostii.
114. Am vorbit prostii.
115. Am privit cu plăcere cum se împreunau animalele.
116. Am fost invidios (invidioasă). Mi-a părut rău de binele altuia. Îmi pare rău că altul are şi eu nu. Invidia este aceeaşi cu zavistia şi pizma.
117. M-am lăcomit la muncă. Am muncit peste puteri, încât poate chiar m-am şi îmbolnăvit.
118. Am minţit. Am obiceiul să mint mereu.
119. Îmi place să „înfloresc” lucrurile şi poveştile.
120. Am drăcuit. Am dat naibii. Şi pe mine însumi m-am dat dracului. Am zis: „să fiu al naibii”, „să mă ia”.
121. Am muncit în duminici şi sărbători.
122. Am lipsit de la biserică în duminici şi sărbători. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri deşarte, am fost la târg etc.
123. Dacă am fost la biserică, n-am dat pomelnic şi n-am aprins lumânări.
124. Am stat în faţa la toţi în biserică. I-am dat la o parte pe alţii, zicându-le că stau pe locul meu.
125. Am adus daruri, jertfe şi donaţii la biserică din ce era mai rău.
126. Am ucis animal, pasăre. Le-am chinuit, batjocorit, le-am împovărat peste puteri, le-am lăsat să moară deşi puteam să le salvez.
127. Am mâncat eu sau am pus altora în mâncare spurcăciune (animal netăiat, carne de om, jertfe sataniceşti, necurăţie etc.)
128. Am sfătuit şi învăţat pe alţii să facă păcate.
129. Am fost la petreceri destrăbălate. În posturi, miercurea, vinerea, în duminici şi sărbători.
130. Cred în superstiţii: căldare goală, să nu mă întorc că-mi merge rău, dacă întâlnesc preot îmi merge rău etc.
131. N-am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.
132. Am făcut glume, bancuri cu şi despre cele sfinte.
133. M-am machiat, rujat, vopsit la păr, am dat unghiile cu ojă etc. Am purtat cercei, mărgele, inele, coliere, brăţări, pantofi cu toc. Mi-am făcut părul.
134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fustă scurtă, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca să atrag bărbaţii.
135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împărtăşit.
136. M-am mâniat şi nu mi-a trecut îndată, ci am ţinut mânie.
137. Am ambiţie, încăpăţânare, obrăznicie, neruşinare, iubire de sine.
138. Am făgăduit ceva şi n-am împlinit. N-am ţinut învoiala, promisiunea.
139. N-am tămâiat şi stropit casa cu agheasmă cel puţin o dată pe lună.
140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.
141. Nu mi-am cerut iertare pentru a depărta orice vrajbă, chiar dacă n-am fost vinovat(ă).
142. N-am aprins candela la rugăciune, în duminici şi sărbători.
143. N-am făcut semnul crucii cum trebuie, drept.
144. N-am făcut cruce când am trecut pe lângă biserică.
145. Am mers la mai mulţi preoţi şi am zis la unul unele păcate, la altul altele.
146. Din pricina ruşinii sau a altor motive, am ascuns cu bună ştiinţă la Spovedanie unele păcate. M-am şi împărtăşit după aceea.
147. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul.
148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserică, atunci când am avut ciclu.
149. Am venit târziu la biserică. Am plecat înainte de sfârşitul slujbei fără motive întemeiate. Am făcut din acestea o regulă.
150. N-am crescut copiii şi finii în frica de Dumnezeu. Nu i-am învăţat poruncile lui Dumnezeu. I-am învăţat la rău, contribuind la uciderea lor sufletească.
151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am văzut că persistă în greşeli.
152. Nu am ascultat de părinţi atunci când m-au învăţat de bine.
153. Nu mi-am iubit la fel toţi copiii. Am fost părtinitor (părtinitoare) cu unul sau mai mulţi din copiii mei.
154. Am amânat Spovedania. Am zis să păcătuiesc, că mai e timp să fac pocăinţă şi să mă spovedesc.
155. N-am făcut canonul pe care l-am primit după Spovedanie.
156. M-am împărtăşit după ce am avut necurăţie în vis.
157. Ca femeie, m-am împărtăşit când aveam ciclu.
158. Ca femeie, n-am făcut molitfele la o zi, 8 zile şi 40 de zile după naştere. Am intrat în biserică înainte de a trece 40 zile. Am citit molitfa înainte de a trece cele 40 de zile.
159. Am pierdut sarcina fără voia mea. Dacă mi s-a întâmplat aşa, n-am venit la preot să-mi citească rugăciunea specială.
160. Am înăbuşit copilul lângă mine, botezat sau nebotezat.
161. Din neglijenţa mea, mi-au murit copiii.
162. Am lăsat să-mi moară copilul nebotezat.
163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, în orfelinate.
164. Am mustrat prea aspru. Am cicălit. Am stat cu gura şi am fost prea băgăcios (băgăcioasă) pe altcineva.
165. Am lăsat nefăcută sfeştanie în casă mai mult de un an de zile.
166. Am făcut jocuri şi râsete la priveghiurile de morţi.
167. Nu mi-am făcut datoria faţă de rudele moarte. Nu le-am făcut tot ce trebuia.
168. N-am îngrijit mormintele. M-am zgârcit să plătesc sărindare, slujbe pentru sufletele celor adormiţi.
169. Am jelit morţii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau în mână. Am dat lucruri peste groapa lor. Am spart ceva când a fost scos mortul din casă.
170. Am în casă, am citit cărţi sectare. Am fost la adunări de sectanţi, i-am primit în casă.
171. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
172. M-am căsătorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.
173. Am dat anaforă pe jos.
174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în funcţie de cele ce visez.
175. Am cântat şi am ascultat cântece lumeşti şi sectare.
176. Am jucat şi am mers la discoteci şi alte petreceri anormale.
177. Am făcut nunţi şi petreceri cu mâncare de dulce şi cu muzică în post.
178. Am smintit şi l-am făcut să păcătuiască pe aproapele meu când a auzit ce zic şi a văzut ce fac (astfel sunt răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru păcatul aproapelui meu).
179. M-am mascat.
180. N-am plătit contribuţia la Sfânta Biserică.
181. Am ascultat discuţiile altora, deşi nu-mi folosea şi îi deranjam
182. Am intrat în Sfântul Altar.
183. Am moştenire şi n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o.
184. Nu mi-am căutat sănătatea după datorie.
185. Am luat anaforă şi agheasmă, deşi mâncasem sau băusem apă după miezul nopţii.
186. Am râvnă nesocotită, habotnicie( post mult încât poate m-am şi îmbolnăvit, milostenie fără socoteală încât suferă cei din casă etc.).
187. Nu m-am rugat totdeauna cu faţa către răsărit.
188. Am dat importanţă mai mare celor trupeşti decât celor sufleteşti.
189. În loc de a mă împăca cu aproapele, l-am tras la judecată.
190. Nu mi-am iubit soţul(soţia) ca pe mine însumi. Din pricina mea a făcut păcate.
191. Am făcut diferite pariuri diavoleşti, prin care mulţi şi-au pierdut sănătatea şi viaţa.
192. N-am sfătuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învăţat pe cel nepriceput.
193. Am dat de pomană mâncare de dulce în zile de post.
DUMNEZEU SĂ VĂ IERTE DE TOATE PĂCATELE ŞI SĂ VĂ BINECUVINTEZE !
Autor: protosinghel Nicodim Măndiţă
MOD DE FOLOSIRE AL ACESTUI INDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE
Având în faţă această listă de păcate, ne putem face un amănunţit examen de conştiinţă. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse, pe care le-am făcut şi nu ştiam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim.
Cel mai simplu şi mai sigur este să luaţi ceva de scris şi o hârtie şi, pe măsură ce citiţi păcatele, notaţi pe hârtie pe cele pe care le-aţi făcut. Notaţi-le nu exact cum sunt în listă, ci cum s-au întâmplat în viaţa dumneavoastră. Să nu credeţi că le veţi ţine minte pe toate. Veţi avea neplăcuta surpriză să constataţi că la Spovedanie, sub epitrahilul preotului duhovnic, nu vă veţi mai aminti mare lucru. Dacă veţi avea hârtia cu dumneavoastră la Spovedanie, veţi fi sigur că astfel nu rămâne nimic nemărturisit din cauza uitării. Totuşi nu trebuie prezentate preotului păcatele pe larg cum sunt scrise aici, ci cât mai pe scurt. La acestea foloseşte lista de pacate.
Atenţie! La Spovedanie se mărturisesc păcatele care s-au mai întâmplat de când v-aţi mărturisit ultima dată şi cele care au rămas nemărturisite (fie le-aţi uitat, fie nu aţi ştiut că sunt păcate şi între timp aţi aflat). Păcatele deja mărturisite nu se mai repetă. De asemenea nu se povestesc împrejurările în care s-au petrecut păcatele. Nu au decât foarte rar importanţă şi aceste poveşti nu vor face decât să consume din timpul de mărturisire al altor creştini şi să împovăreze pe preotul duhovnic. Eventualele explicaţii vă vor fi cerute de duhovnic.
De asemenea, dacă nu sunteţi hotărât (hotărâtă) să spuneţi tot din diferite motive, mai bine nu vă mărturisiţi, pentru că nicidecum nu vi se vor ierta cele mărturisite, ci se zice chiar că se vor dubla. De ce ne este ruşine de preot să mărturisim păcatele? Oare nu este şi el om ca şi noi? De ce oare n-am avut această ruşine atunci când am făcut păcatul?
Cele mai importante în privinţa Spovedaniei sunt condiţiile iertării pacatelor mărturisite:
credinţa în Dumnezeu;
părerea de rău pentru păcatele săvârşite;
hotărârea de a nu le mai repeta;
mărturisirea să fie sinceră şi completă;
preotul duhovnic să dea dezlegarea păcatelor;
păstrarea Tainei Spovedaniei;
împlinirea canonului (epitimiei) primit de la duhovnic.
Preotul duhovnic la care ne mărturisim se alege. Aşa cum căutăm pentru bolile noastre cel mai iscusit doctor, tot aşa trebuie şi pentru păcatele noastre să căutăm cel mai iscusit duhovnic. Nu trebuie să schimbăm duhovnicul decât pentru motive întemeiate (ne-am mutat noi sau s-a mutat preotul, a murit preotul, este stăpânit de păcate mari etc.). Cu cât el ne cunoaşte mai bine, cu atât ne poate sfătui mai bine.
Trebuie să spunem preotului:
când ne-am spovedit ultima dată;
dacă atunci am spus toate păcatele;
dacă am primit vreun canon şi dacă l-am împlinit;
dacă am primit dezlegare la Sfânta Împărtăşanie.
ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE ( LISTĂ DE PĂCATE )
1. Am deznădăjduit în ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
2. Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătos(păcătoasă) şi tot în iad voi merge.
3. Am zis: dacă vrea Dumnezeu mă mântuieşte, dacă nu, nu.
4. Am zis că nu-mi ajută Dumnezeu, că m-a uitat Dumnezeu.
5. Am crezut sau am zis că nu există Dumnezeu, rai, iad. Am îndoială că există Dumnezeu, rai, iad etc., pentru că nu le-am văzut.
6. Am socotit Sf. Scriptură mincinoasă. Nu cred în anumite minuni, întâmplări povestite în Sf. Scriptură.
7. Nu suport să se vorbească despre Dumnezeu.
8. Am avut prea mare încredere în mila lui Dumnezeu zicând: oricât aş păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun.
9. Am avut gând de sinucidere.
10. Am fumat. M-am drogat (fumatul şi drogurile sunt sinucidere). Am vândut ţigări şi/sau droguri.
11. Am înjurat. Şi de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserică, icoană, candelă, Dumnezeu, Hristos, tămâie, morţi etc.)
12. N-am plătit lucrătorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împăcat cu ei. Nu i-am plătit la timp. Am cumpărat ceva şi n-am plătit.
13. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit.
14. Mi-am dorit moartea la necaz.
15. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri că prea mi-e greu, că de ce am pierdut tocmai eu, că de ce sunt prigonit eu şi păcătoşii trăiesc bine, că nu-i bine, sau că e prea e frig, cald, prea plouă etc., în loc să am răbdare.
17. Am zis zău, să mor eu, să n-am parte de, să chiorăsc, etc.
18. Am fost nemulţumit(ă) cu starea mea (mai bine era aşa decât aşa).
19. Am jurat strâmb. Am jurat că voi face ceva rău.
20. Am blestemat. Şi pe mine însumi (însămi) m-am blestemat.
21. Am fost făţarnic(ă), prefăcut(ă), linguşitor(oare), viclean(ă).
22. Am vorbit cu mai multe înţelesuri.
23. Am purtat vorba de colo-colo.
24. Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu.
25. Am împiedicat pe aproapele meu să dobândească ceva bun, din invidie şi răutate.
26. Am clevetit, discutat, bârfit, ţinut contul altuia. Am clevetit pe părinţi, pe preoţi.
27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l şi discutându-l.
28. N-am înlăturat răul pe care l-am văzut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putinţă.
29. Am împrumutat cu camătă (dobândă) la persoane fizice.
30. Fiind scumpaci, am vândut cu preţ prea mare.
31. Am fost la vrăjitoare, ghicitoare, spiritism. Am făcut farmece cuiva.
32. Ştiu să descânt de rău. Ştiu să fac farmece.
33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morţi, ca să le fie rău. Am „întors lumânările” pentru răul duşmanilor.
34. Am purtat aţă roşie să nu mă deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrăjitoare date „ca să nu se mai prindă farmecele de mine”, am făcut focuri şi am sărit peste ele şi alte obiceiuri drăceşti. Mi-am căutat norocul în zodii, cu papagalul.
35. Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale (reincarnare).
36. Am batjocorit, lovit, bătut pe cineva. Pe părinţi, pe preoţi.
37. Am judecat pe alţii ce fac, ce zic, de ce sunt aşa şi nu altfel etc.
38. Am presupus, bănuit pe alţii.
39. Am fost iscoditor (iscoditoare).
40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia.
41. Am păcălit, înşelat pe cineva. Am vândut marfa rea ca marfă bună.
42. Am nedreptăţit pe cineva.
43. Am împrumutat ceva şi n-am dat înapoi.
44. Am ascuns în casa mea lucruri străine.
45. Am găsit lucruri străine şi, ştiind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi.
46. Am furat ceva. De la stat (averea publică), sau de la om? De la biserică? De la străini sau de la părinţi, de la rude? Păcatul acesta nu se iartă până nu înapoiem lucrurile. Dacă nu mai putem‚ să facem milostenie.
47. Am mutat hotarul ca să iau din terenul vecinului.
48. Am ascuns furtişagul altuia. Am în casă vreun lucru de furat.
49. Am vândut sau am cumpărat lucruri despre care bănuiam sau ştiam că sunt de furat.
50. Am adunat bani cu acte false şi cu vicleşug.
51. N-am întors paguba făcută aproapelui, chiar şi fără voie.
52. Din răutate, am stricat avere străină (semănături, pomi, maşină etc.).
53. Am înşelat statul, depunând declaraţii de venit false.
54. Am moştenit cu bună ştiinţă avere agonisită prin păcate. N-am făcut milostenie multă din ea.
55. Am dat sau am luat şpagă (mită).
56. Am câştigat bani prin metode necinstite.
57. M-am lăcomit la avere, zgârcindu-mă la milostenie.
58. Sunt necumpătat(ă) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.
59. N-am ajutat biserica şi pe săraci după putere.
60. Dacă mi-au venit în gând păcate, m-am îndulcit gândindu-mă la ele, în loc să le alung imediat.
61. Am căutat momentul potrivit pentru a face un păcat (exemplu: hoţul care caută să fure, curvarul care caută femeie, etc.).
62. Am pârât pe cineva cu scopul de a-i face rău.
63. Am minţit împotriva cuiva cu scopul de a-i face rău (mărturie mincinoasă împotriva aproapelui).
64. Am mâniat sau am scârbit pe cineva cu vorbe sau fapte urâte. L-am făcut să mă urască.
65. Port ură pe cineva. Ţin minte răul. Aş vrea să mă răzbun. M-am bucurat de răul altuia.
66. Doresc răul cuiva. Doresc altora boală, necazuri, moarte, etc.
67. În timpul rugăciunii m-am gândit la altceva.
68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am mişcat de colo-colo prin biserică.
69. Nu mi-a fost gândul la slujbă. M-am uitat ce fac alţii, cu ce sunt îmbrăcaţi.
70. Am mâncat, am băut ceva pe ascuns.
71. M-am lăcomit la mâncare. Am mâncat cu nesaţ.
72. M-am ameţit la cap cu băuturi alcoolice. M-am îmbătat. Am şi vărsat după aceea.
73. Am vrut să fiu deasupra tuturor cu ceva anume dacă nu cu totul.
74. Am făcut din sărăcia sau din bogăţia mea un motiv de laudă.
75. M-am mândrit, m-am fălit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am îngâmfat, m-am înfumurat. M-am mândrit cu copiii mei.
76. M-am lăudat. Am o părere bună despre mine. Mă cred a fi cineva în comparaţie cu alţii. Nu mai e nimeni ca mine.
77. Îmi place să mă laude alţii. Când fac o faptă bună, aştept laude de la alţii şi nu plată de la Dumnezeu.
78. Am încredere mare în mine, în loc să am în Dumnezeu.
79. M-am crezut mai bun(ă), mai credincios(oasă) ca alţii, socotindu-i pe ei mai răi, proşti, necredincioşi, etc.
80. Am râs de păcatele şi defectele altora. Şi de faptele lor bune am râs.
81. Am lăudat păcatele altora.
82. M-am lenevit a face rugăciune în fiecare dimineaţă, seară, la fiecare masă.
83. Am mâncat de dulce în vreo zi de miercuri sau vineri.
84. N-am ţinut cele 4 posturi de peste an.
85. Am ţinut post negru sâmbăta şi duminica.
86. Am zis: mai păcat este să pofteşti mâncarea de dulce, decât să o mănânci.
87. Am postit când Biserica dezlega, exemplu miercuri şi vineri când era harţi sau sâmbătă şi duminică când se mânca peşte, socotind că nu sunt bune aceste rânduieli.
88. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia): miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, luni; în cele 4 posturi de peste an; în timpul sarcinii şi al ciclului lunar; 40 de zile după naştere.
89. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia) cu acordul lui (ei), ci fără, încât putea să cadă în păcatul preacurviei.
90. Am luat pastile anticoncepţionale, am folosit spermicide, ca să nu fac copii.
91. Am făcut păcatul onaniei ca să nu fac copii, adică: am folosit prezervativ sau am vărsat sămânţa afară ca bărbat, iar ca femeie am folosit diafragmă.
92. Am făcut avort. Ca bărbat, am dat voie soţiei să facă avort.
93. Am folosit sterilet ca să nu fac copii (steriletul provoacă avort).
94. M-am împreunat cu soţul (soţia) de mai multe ori în 24 de ore.
95. M-am împreunat cu soţul (soţia) în diferite poziţii,ca animalele.
96. M-am împreunat cu soţul (soţia) în văzul sau auzul copiilor mei, crezând că sunt mici şi nu ştiu.
97. Am curvit. Am preacurvit.
98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de acelaşi sex. Când îmi vin aceste gânduri, nu le depărtez, ci mă îndulcesc cu ele, deşi n-aş vrea să fac păcatul.
99. Am preacurvit cu rudă, fin, naş, văr, frate, fiu, fiică, nepot.
100. Am gândit să preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasă, călugăr, călugăriţă.
101. Am pipăit alt trup pentru a simţi şi provoca plăceri de desfrâu.
102. Am trăit necununat(ă), adică în concubinaj.
103. M-am căsătorit cu altă femeie, nefiind divorţat de prima.
104. M-am culcat cu femeia mea după ce am divorţat de ea.
105. M-am căsătorit cu rudenie de sânge, de cuscrie (nu se poate decât de la gradul al 8-lea în sus, altfel e păcatul amestecării de sânge).
106. Ca naş (naşă), m-am căsătorit cu fina (finul) sau am dat voie copiilor mei să se căsătorească cu copiii finilor mei.
107. Mi s-au făcut mai mult de trei cununii în biserică( cununia a 4-a este păcat).
108. Am făcut păcatul malahiei singur(ă) (adică atunci când o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul.
109. Am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii.
110. Am făcut păcatul sodomiei (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie).
111. Am făcut păcatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral).
112. Am preacurvit cu animale, păsări (zoofilie), cu copii (pedofilie)
113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casă poze, statui cu prostii.
114. Am vorbit prostii.
115. Am privit cu plăcere cum se împreunau animalele.
116. Am fost invidios (invidioasă). Mi-a părut rău de binele altuia. Îmi pare rău că altul are şi eu nu. Invidia este aceeaşi cu zavistia şi pizma.
117. M-am lăcomit la muncă. Am muncit peste puteri, încât poate chiar m-am şi îmbolnăvit.
118. Am minţit. Am obiceiul să mint mereu.
119. Îmi place să „înfloresc” lucrurile şi poveştile.
120. Am drăcuit. Am dat naibii. Şi pe mine însumi m-am dat dracului. Am zis: „să fiu al naibii”, „să mă ia”.
121. Am muncit în duminici şi sărbători.
122. Am lipsit de la biserică în duminici şi sărbători. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri deşarte, am fost la târg etc.
123. Dacă am fost la biserică, n-am dat pomelnic şi n-am aprins lumânări.
124. Am stat în faţa la toţi în biserică. I-am dat la o parte pe alţii, zicându-le că stau pe locul meu.
125. Am adus daruri, jertfe şi donaţii la biserică din ce era mai rău.
126. Am ucis animal, pasăre. Le-am chinuit, batjocorit, le-am împovărat peste puteri, le-am lăsat să moară deşi puteam să le salvez.
127. Am mâncat eu sau am pus altora în mâncare spurcăciune (animal netăiat, carne de om, jertfe sataniceşti, necurăţie etc.)
128. Am sfătuit şi învăţat pe alţii să facă păcate.
129. Am fost la petreceri destrăbălate. În posturi, miercurea, vinerea, în duminici şi sărbători.
130. Cred în superstiţii: căldare goală, să nu mă întorc că-mi merge rău, dacă întâlnesc preot îmi merge rău etc.
131. N-am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.
132. Am făcut glume, bancuri cu şi despre cele sfinte.
133. M-am machiat, rujat, vopsit la păr, am dat unghiile cu ojă etc. Am purtat cercei, mărgele, inele, coliere, brăţări, pantofi cu toc. Mi-am făcut părul.
134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fustă scurtă, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca să atrag bărbaţii.
135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împărtăşit.
136. M-am mâniat şi nu mi-a trecut îndată, ci am ţinut mânie.
137. Am ambiţie, încăpăţânare, obrăznicie, neruşinare, iubire de sine.
138. Am făgăduit ceva şi n-am împlinit. N-am ţinut învoiala, promisiunea.
139. N-am tămâiat şi stropit casa cu agheasmă cel puţin o dată pe lună.
140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.
141. Nu mi-am cerut iertare pentru a depărta orice vrajbă, chiar dacă n-am fost vinovat(ă).
142. N-am aprins candela la rugăciune, în duminici şi sărbători.
143. N-am făcut semnul crucii cum trebuie, drept.
144. N-am făcut cruce când am trecut pe lângă biserică.
145. Am mers la mai mulţi preoţi şi am zis la unul unele păcate, la altul altele.
146. Din pricina ruşinii sau a altor motive, am ascuns cu bună ştiinţă la Spovedanie unele păcate. M-am şi împărtăşit după aceea.
147. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul.
148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserică, atunci când am avut ciclu.
149. Am venit târziu la biserică. Am plecat înainte de sfârşitul slujbei fără motive întemeiate. Am făcut din acestea o regulă.
150. N-am crescut copiii şi finii în frica de Dumnezeu. Nu i-am învăţat poruncile lui Dumnezeu. I-am învăţat la rău, contribuind la uciderea lor sufletească.
151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am văzut că persistă în greşeli.
152. Nu am ascultat de părinţi atunci când m-au învăţat de bine.
153. Nu mi-am iubit la fel toţi copiii. Am fost părtinitor (părtinitoare) cu unul sau mai mulţi din copiii mei.
154. Am amânat Spovedania. Am zis să păcătuiesc, că mai e timp să fac pocăinţă şi să mă spovedesc.
155. N-am făcut canonul pe care l-am primit după Spovedanie.
156. M-am împărtăşit după ce am avut necurăţie în vis.
157. Ca femeie, m-am împărtăşit când aveam ciclu.
158. Ca femeie, n-am făcut molitfele la o zi, 8 zile şi 40 de zile după naştere. Am intrat în biserică înainte de a trece 40 zile. Am citit molitfa înainte de a trece cele 40 de zile.
159. Am pierdut sarcina fără voia mea. Dacă mi s-a întâmplat aşa, n-am venit la preot să-mi citească rugăciunea specială.
160. Am înăbuşit copilul lângă mine, botezat sau nebotezat.
161. Din neglijenţa mea, mi-au murit copiii.
162. Am lăsat să-mi moară copilul nebotezat.
163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, în orfelinate.
164. Am mustrat prea aspru. Am cicălit. Am stat cu gura şi am fost prea băgăcios (băgăcioasă) pe altcineva.
165. Am lăsat nefăcută sfeştanie în casă mai mult de un an de zile.
166. Am făcut jocuri şi râsete la priveghiurile de morţi.
167. Nu mi-am făcut datoria faţă de rudele moarte. Nu le-am făcut tot ce trebuia.
168. N-am îngrijit mormintele. M-am zgârcit să plătesc sărindare, slujbe pentru sufletele celor adormiţi.
169. Am jelit morţii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau în mână. Am dat lucruri peste groapa lor. Am spart ceva când a fost scos mortul din casă.
170. Am în casă, am citit cărţi sectare. Am fost la adunări de sectanţi, i-am primit în casă.
171. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
172. M-am căsătorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.
173. Am dat anaforă pe jos.
174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în funcţie de cele ce visez.
175. Am cântat şi am ascultat cântece lumeşti şi sectare.
176. Am jucat şi am mers la discoteci şi alte petreceri anormale.
177. Am făcut nunţi şi petreceri cu mâncare de dulce şi cu muzică în post.
178. Am smintit şi l-am făcut să păcătuiască pe aproapele meu când a auzit ce zic şi a văzut ce fac (astfel sunt răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru păcatul aproapelui meu).
179. M-am mascat.
180. N-am plătit contribuţia la Sfânta Biserică.
181. Am ascultat discuţiile altora, deşi nu-mi folosea şi îi deranjam
182. Am intrat în Sfântul Altar.
183. Am moştenire şi n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o.
184. Nu mi-am căutat sănătatea după datorie.
185. Am luat anaforă şi agheasmă, deşi mâncasem sau băusem apă după miezul nopţii.
186. Am râvnă nesocotită, habotnicie( post mult încât poate m-am şi îmbolnăvit, milostenie fără socoteală încât suferă cei din casă etc.).
187. Nu m-am rugat totdeauna cu faţa către răsărit.
188. Am dat importanţă mai mare celor trupeşti decât celor sufleteşti.
189. În loc de a mă împăca cu aproapele, l-am tras la judecată.
190. Nu mi-am iubit soţul(soţia) ca pe mine însumi. Din pricina mea a făcut păcate.
191. Am făcut diferite pariuri diavoleşti, prin care mulţi şi-au pierdut sănătatea şi viaţa.
192. N-am sfătuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învăţat pe cel nepriceput.
193. Am dat de pomană mâncare de dulce în zile de post.
DUMNEZEU SĂ VĂ IERTE DE TOATE PĂCATELE ŞI SĂ VĂ BINECUVINTEZE !
Autor: protosinghel Nicodim Măndiţă
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)