Biserica şi Familia, un rol important în viaţa tinerei generaţii.

Marele poet român Mihai Eminescu numea Biserica “ mamă spirituală a poporului”. Pe bună dreptate, căci dacă poporul nostru şi-a păstrat nealterată puritatea moralităţii şi integritatea învăţăturii ortodoxe, aceasta se datorează în mare măsură educaţiei religioase, făcute prin biserică. Astăzi rolul bisericii de îndrumătoare şi povăţuitoare a sufletelor pe calea dreptei credinţe şi a trăirii creştineşti, se impune mai mult ca oricând. Trăim într-o lume modernă şi tehnicizată în care luxul, plăcerile eftine, duhul slavei deşarte şi mirajul banului încântă şi atrag în cursă pe toţi oamenii nepăsători şi materialişti, tentaţi să creadă că firul vieţii se sfârşeşte aici pe pământ iar fericirea şi-o agonisesc în satisfacerea gusturilor şi moravurilor uşoare pe care le oferă traiul uşor şi huzurul. Cei mai expuşi pericolului sunt tinerii ieşiţi de sub controlul şi supravegherea părinţilor. Tragedia constă în faptul că locul principalelor instituţii de instruire şi formare a caracterului şi personalităţii creştine ( familia, şcoala şi biserica) i-au luat anturajele obscene şi mediile viciate pe care le frecventează şi le preferă cu ardoare tineretul zilelor noastre ne mai întrebăm cum se explică faptul că unii tineri sunt dezinteres- aţi, necredincioşi sau “ liber cugetători ”? Să fie oare acest antagonism rolul unei libertăţi greşit înţelese? Este şi aceasta un adevăr, însă o bună parte de vină o au părinţii, cei dintâi responsabili de creşterea şi îndrumarea copiilor săi. Ce măsuri trebuie să aplice Biserica cea vie a dreptei credinţe? Să ţâşnească şi să inunde interiorul omului. Acum e timpul să ne apropiem mai mult ca oricând de sufletul tinerilor insuflându-le în inimă duhul dragostei creştine şi frica lui Dumnezeu cea mântuitoare, pentru a pregăti o generaţie de creştini convinşi şi luminaţi. Educarea tineretului în spiritual morale evanghelice şi în scopul formării convingerilor religioase se face nu numai de pe amvon sau în cadrul orelor de cateheză, ci în toate circumstanţele, care prilejuiesc întâlnirea preotului şi anume familia, conferinţele religioase, întrunirileşi manifestanţiile culturale, serbările naţionale, etc. În aceste moment cheie preotul trebuie să arate calea pe care să mergem, adevărul în care să credem şi viaţa în Hristos care se cades ă o trăim, încât cuvântul său ziditor şi convingător să cadă ca o rouă cerească peste sufletele însetate de cunoaştere şi mântuire. Când copilul sau adolescentul îşi va forma convingerea că Dumnezeu vede şi aude totul , nu numai lucrurile descoperite, ci şi cele tăinuite şi sentimentele cele mai ascunse, că este milostiv şi îndurător cu cei ce se pocăiesc şi aşteptă îndelung întoarcerea celor rătăciţi, atunci în sufletul său fraged, nevinovat şi sensibil în tot ceea ce este bun, sfânt şi folositor se va aprinde flacăra credinţei şi dragostea către Dumnezeu “ Care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină .” ( I Timotei II:4). Numai în felul acesta Biserica strămoşescă îşi va îndeplini rolul ei de mamă povăţuitoare şi dătătoare de viaţă duhovnicească a tinerelor vlăstare ale neamului. Biserica în raport cu tineretul este întruparea trecutului spiritual plin de învăţăminte. E bătrânul înţelept gata oricând să împărtăşească cele mai frumoase, mai utile şi mai ziditoare sfaturi, iar tineretul este viitorul, e copilul care primeşte binecuvântarea şi învăţătura. Aici vom aduce aminte de Vasile Militaru care spunea despre educaţia duhovnicească a sufletului în felul următor: „ Frate, fiecare faptă, s-o desăvârşeşti învaţă, Cu pe cel din urmă bine ce mai poţi să faci în viaţă ! ... Fiind astfel toată viaţa sclavul binelui mereu, Îţi vei face singur scară să te urci la Dumnezeu ! ..... Pe ogorul tău din Suflet, fă cât poţi mai mult să plouă, A credinţei întru Domnul, binefăcătoare rouă; Căci sub ea-ţi rodeşte lanul fericire – adevărată, Ce te-nalţă până-n slavă şi nu moare niciodată ! „ ( Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc, Editura „ Lumina Cuvântului” – Chişinău 2015) Primul mod de educare a tineretului este familia care are rolul de a se implica în viaţa copilului sau a tânărului ucenic. Deoarece copii sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în familie creează bucurie. Împăratul David este dintru început exemplu de îndemn pentru fii „ Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndemnurile maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău Şi ca o salbă împrejurul gâtului tău. Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi.” (Pilde I,8-10). Suficient fapt este că,” Fiecare dintre noi aducem în viaţa noastră prin existenţa noastră, aducem în fiinţa noastră pe înaintaşii noştrii. Suntem o prelungire a bunicilor, suntem o prelungire a străbunicilor. Fiecare om poartă în existenţa lui vre-o trei sau patru generaţii şi venind în lumea aceasta el vine cu ce iau dat înaintaşii. ( Arhimandrit Teofil Pârâian, Emisiunea „ Cuvânt pentru suflet”) Este semnificativ, conform cu cele pe care le-am spus mai înainte, căci părinţii trebuie să dezrădăcineze din sine patimile, căci copiii nu vor părinţi pătimaşi, ci modele vii. Existenţa copiilor este fericire pentru părinţi, putem vedea aici una din binefaceri, părinţii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu prin prezenţa copiilor, avem exemple în Sfânta Scriptură patriarhii Avraam,Iacov, arhiereul Zaharia şi alţii, iar binecuvântarea vine atunci când copii sunt crescuţi în armonie şi când primind o bună educaţie, trăiesc o viaţă bună socială şi familială. Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „ Dacă oamenii care fac statui de regi şi zugrăvesc chipuri, primesc o atât de mare preţuire, noi care împodobim icoana domnească( pentru că omul este chip al lui Dumnez eu) nu ne vom desfăta de bunuri nemăsurate din moment ce îl redăm după asemănare? Pentru că acest lucru înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când educăm copii noştri să facă binefaceri, să fie iubitori de oameni, când îi educăm să dispreţuiască cele prezente.” Acest pasaj arată că educaţia copiilor, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi toată tradiţia Bisericii, este creşterea lor după Dumnezeu, este să semene cu Dumnezeu. Să devină după asemănarea lui Dumnezeu. Când scopul acesta al educaţiei este atins, atunci sunt binecuvântaţi şi părinţii. Fireşte această binecuvântare nu porneşte numai de la oameni, ci în principal de la Dumnezeu. Nu este mică cinste să fie învrednicit cineva să treacă pe copii lor în Împărăţia Cerurilor şi săi facă Sfinţi. Şi cunoaştem bine că Sfinţii sunt în plus oameni comunitari. Aceştia constituie ipostaza fiecărui popor şi în general al omenirii. Viaţa unui popor este o legătură a existenţei şi prezenţei sfinţilor, a oamenilor îndumnezeiţi care dobândesc experienţa lui Dumnezeu. Aceştia schimbă şi istoria popoarelor. În principal, sarcina educaţiei copiilor revine părinţilor, dar părinţii, ca să facă mai bună educaţia şi să fie mai eficace şi mai substaţial ajutorul pe care-l vor oferi, trebuie să fie ei înşişi compleţi. Este adevărat că atunci când cineva educă, nu transferă simplu cunoştinţele pe care întâmplător le deţine, ci ceea ce este el însuşi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „ Mai mult noi trebuie să avem educatori şi nu aceia, deoarece greşelile copiilor nu pot să fie mari, în timp ce ale noastre proprii sunt mari.” Astfel părinţii trebuie să îşi educe copiii, cerând ajutor de la Dumnezeu şi implicându-se direct în formarea viitorilor personalităţi, dar şi şcoala are un rol important în formarea copiilor. Culegere: Protoiereu Corneliu Alexei Bibliografie recomandată: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură. 2. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Edit. DEISIS – Sibiu 2000. 3. Irineu Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk, MAMĂ, AI GRIJĂ!, Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Edit. Buna Vestire, Bacău – 2002. 4. Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni, cum să nu greşim prin cuvânt, EDITURA DE SUFLET, EDITURA TABOR, Bucureşti – 2013. 5. Alte izvoare.

Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mănăstiri.

CĂLUGĂRIE ÎN MĂNĂSTIRE ŞI CUNUNIE ÎN PAROHIE Comunicat de presă privind oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri. Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mănăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale. Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei. În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire. Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială. Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări. Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei). Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei. Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte …”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă. Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”. Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită. Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri. Sursa: basilica.ro

MITROPOLITUL VISARION PUIU – 135 ANI DE LA NAȘTERE.

La 27 februarie se împlinesc 135 ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu, ierarh de seamă care prin credința si patriotismul său și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii. În timpul arhipăstoriei sale Mitropolitul Visarion s-a îngrijit de buna organizare a eparhiilor încredinţate. A desfăşurat o rodnică activitate ecleziastă şi culturală, demonstrând înalte calităţi de organizator şi, în multe privinţe, de întemeietor. S-a născut în oraşul Paşcani (România) la 27 februarie 1879, primind numele de botez Victor şi fiind unul din cei şapte copii ai lui Ioan şi Elena Puiu. După absolvirea claselor primare urmează Seminarul Teologic Inferior de la Roman, iar în toamna anului 1894 este transferat la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi. Aici tânărului seminarist i se trezeşte gustul pentru lectură, iar ajuns în clasele superioare colaborează cu succes cu publicaţiile locale şi cu unele reviste literare din Bucureşti. În toamna anului 1899 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, care o absolveşte în 1904. În decembrie 1905 este tuns în monahism cu numele de Visarion şi după trei zile este hirotonit ierodiacon pentru catedrala din Roman. La Roman, după cum mărturisea chiar viitorul mitro¬polit într-o scrisoare autobiografică, a trăit „cei mai frumoşi ani ai călugăriei”. În ianuarie 1907 pleacă pentru a-şi desăvârşi studiile la Academia Teologică de la Kiev. După absolvire a revenit în patrie, fiind hirotonit ieromonah pe seama catedralei din Galaţi (1908) şi ridicat în rangul de arhimandrit la 1 ianuarie 1909. În acelaşi an este numit vicar al Eparhiei Dunărea de Jos şi director al Seminarului din Galaţi. Director al Seminarului Teologic din Chişinău. În vara anului 1918, după unirea Basarabiei cu România, au fost numiţi la Seminarul Teologic din Chişinău o seamă de profesori în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu. La 1 septembrie 1918 el este numit director al Seminarului Teologic din Chişinău, iar în decembrie al aceluiaşi an – exarh al mănăstirilor din Basarabia. „Seminarul din Chişinău, – îşi amintea Mitropolitul Visarion, – avea un local bun, dar în vremea revoluţiei ruse adăpostise câteva regimente, care la plecare îl lăsase într-o stare de plâns...”. Prin contribuţia directorului guvernului local pentru Basarabia, Arhimandritul Visarion Puiu reuşeşte să readucă la condiţie localul seminarului. Tot în această perioadă a fost şi un reprezentant activ al „Comisiunii monumentelor istorice din Basarabia”, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. În scurt timp arhimandritului i se încredinţează conducerea „Societăţii istorico-arheologice” din Chişinău, a „Societăţii culturale a clerului” şi a celei de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 400 până la 500 de săraci. În acea perioadă el publică valoroasa lucrare „Mănăstirile din Basarabia”. Meritele sale incontestabile şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului. În anul 1923 în Basarabia are loc o restructurare esenţială a vieţii bisericeşti. Se refac două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Izmail (cu reşedinţa în oraşul Izmail) şi eparhia Hotinului (cu reşedinţa în oraşul Bălţi). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a propus ca unic candidat pentru scaunul episcopal al nou-înfiinţatei episcopii a Hotinului. Episcop al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi. Ca episcop al Hotinului s-a ocupat de buna organizare a Bisericii şi a clerului. Prin purtarea sa de grijă în raza episcopiei, care cuprindea judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin, au fost construite şi renovate o mulţime de lăcaşuri, printre care şi cele din oraşul Bălţi. Noua eparhie nu dispunea de fonduri şi de sediu, nou-numitul episcop mulţumindu-se timp de aproape un deceniu cu o gazdă particulară. Prin colectarea jertfelor de pe teritoriul întregii eparhii şi prin contribuţia Ministerului Cultelor se finalizează construcţia bisericii de pe lângă închisoare, începută în 1915, aceasta devenind cea de-a doua biserică din oraşul Bălţi. Graţie eforturilor lui Visarion Puiu a fost înfiinţată şi o tipografie, unde pe parcursul anilor au fost editate cărţi pentru credin¬cioşi, foi duminicale şi ziarul eparhiei. În anul 1924 se sfinţeşte piatra de temelie a monumentalei Catedrale „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, iar în 1926 se începe construcţia Bisericii „Cuv. Parascheva” şi a reşedinţei episcopale. Sub îndrumarea arhitecţilor veniţi din Regat, cu mari osteneli şi cheltuieli, aceste construcţii au fost finalizate şi sfinţite în 1934 - fapt remarcabil şi deosebit de important pentru istoria Bisericii noastre. Slujba de sfinţire a catedralei a fost oficiată de un sobor de înalţi prelaţi ai Bisericilor Ortodoxe. Acest mare eveniment a fost onorat cu prezenţa regelui Carol al II-lea, însoţit de familia regală şi alţi demnitari de stat. În anul 1928 Episcopul Visarion publică lucrarea „Documente din Basarabia”, iar pe parcursul anilor 1929-1931 pe paginile revistei istorice „Arhivele Basarabiei” apar numeroase materiale despre istoria Bisericii basarabene sub semnătura „Visarion, Episcop al Hotinului”. El a scris şi a publicat aproximativ 40 de lucrări, în care a abordat probleme de educaţie şi morală creştină, precum şi de istorie, şi de pregătire temeinică a tineretului, în general, şi a teologilor, în special. În timpul păstoriei sale au mai fost înfiinţate fabrica de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti, case de ajutor reciproc, banca clerului etc. La mănă¬stirea Dobruşa s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar la mănăstirea Japca – „Şcoala de pregătire practică rurală a fetelor de săteni”. Realizările şi împlinirile Episcopului Visarion în doar 12 ani de păstorie în Eparhia Hotinului rămân neşterse. Aici a trecut, bineînţeles, şi prin mari greutăţi, dar ulterior îşi amintea cu satisfacţie de acele clipe, când era sprijinit de poporul drept-credincios. Avea şi o dăruire rară pentru cei din jurul său, acordând ajutor substanţial locuitorilor din judeţele Tighina, Cahul şi Cetatea Albă, care sufereau din cauza secetei din 1929. Datorită sprijinului acordat de ierarh, a fost posibilă adăpostirea unui mare număr de locuitori transnistreni persecutaţi de regimul sovietic. Tot la iniţiativa sa a fost colectat ajutor pentru locuitorii din Grecia şi Bulgaria, care au avut de suferit de pe urma cutremurului din 1930. Mitropolit al Bucovinei . În octombrie 1935, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei şi ridicat la treapta corespunzătoare câştigând anterior în alegerile Adunării Eparhiale din Cernăuţi 136 din 154 de voturi exprimate. A fost confirmat şi prin decret regal. În cei patru ani şi jumătate, aflat în scaunul mitropolitan din Cernăuţi, s-a ocupat de bunul mers al treburilor Mitropoliei Bucovinei, dovedind bunele calităţi de organizator şi administrator: În anul 1940, când forţele militare se confruntau cu mari lipsuri materiale, prin contribuţia Mitropolitului Visarion din Fondul Bisericesc şi din partea eparhiei se alocă ajutoare financiare importante pentru înzestrarea armatei. La fel, a fost acordat un ajutor pentru completarea echipamentului unui regiment de vânători din Cernăuţi. În mai 1940 mitropolitul îşi prezintă demisia din scaunul arhieresc al Bucovinei şi se retrage la schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamţului. Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria Între anii 1942-1944, fiind un bun cunoscător al limbii ruse, Mitropolitul Visarion a condus Misiunea Ortodoxă înfiinţată în spaţiul dintre Nistru şi Bug, devenind Mitropolit „al Transnistriei” cu reşedinţa la Odesa. Misiunea Ortodoxă avea menirea să refacă viaţa creştină din acest spaţiu. Sub îndrumarea Misiunii, în Transnistria au fost trimişi sute de preoţi, s-au redeschis biserici, s-a refăcut viaţa monahală, a fost înfiinţată o tipografie, unde se tipăreau cărţi de rugăciune şi diverse broşuri pentru credincioşii locului. Într-o cuvântare, rostită la Odesa în octombrie 1943 în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Cuban, Mitropolitul Visarion arată scopul urmărit de Misiunea, pe care o conduce: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici ori va veni stăpânirea rusească şi nici nu am călăuzit această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să deschidem un drum mai bun pentru viitorul Bisericii Ortodoxe de aici”. În perioada, cât a condus Misiunea, s-a înfiinţat chiar şi un Seminar Teologic la Dubăsari. Oameni nevoiaşi din Transnistria au fost ajutoraţi cu alimente, adăpost, o atenţie deosebită acordându-se copiilor orfani şi bătrânilor. Ani de pribegie . Evenimentele care au avut loc în 1944 au curmat activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria, iar cei care se angajaseră în ea au avut de suferit. Mitropolitul Visarion, datorită acestei ultime misiuni, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală, iar aşa-zisele „tribunale ale poporului”, instituite în România de către comunişti, la 20 februarie 1946 îl condamnă la moarte în contumacie (judecat în lipsă). Era acuzat de faptul că în perioada cât a fost Mitropolit al Odesei ar fi patronat, în această calitate, „acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria”. Viaţa în exil şi-a trăit-o în Austria, Italia, Elveţia şi Franţa. Aflându-se în Italia, a locuit vreme de doi ani într-o chilie din localitatea Maguzzano. În 1949 Mitropolitul Visarion se stabileşte în Franţa, pe lângă biserica comunităţii creştinilor ortodocşi români de la Paris (fondată încă în sec. XIX). După evenimentele, ce au urmat în 1944 în România, sute şi mii de refugiaţi români au fost primiţi şi ajutaţi de membrii acestei comunităţi creştine. Instaurarea regimului comunist a dus la ruperea legăturilor spirituale şi canonice ale Patriarhiei Române cu Biserica diasporei româneşti. În urma acestor evenimente românii din afară au fost nevoiţi să se organizeze în unităţi administrative bisericeşti autonome. Prin purtarea de grijă a Mitropolitului Visarion, se înfiinţează Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, cu sediul la Paris, Mitropolitul Visarion devenind arhipăstor al acesteia. În 1958 se retrage în localitatea Viels Maison-Alsne, în apropiere de Paris, unde, bătrân, slab şi bolnav, moare în 1964. A fost înmormântat în aceeaşi localitate. Ulterior rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului au fost strămutate în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alţi înaintaşi români decedaţi în străinătate. Pe crucea mormântului său sunt incrustate următoarele cuvinte: „Mitropolitul Visarion Puiu, 27.02.1879 -10.08.1964, Fondator al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală. „La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns...” Credinţa şi patriotismul, precum şi realizările sale deosebite, merită să fie cunoscute, a aceluia care a fost primul episcop al reînfiinţatei Episcopii a Hotinului şi ultimul Mitropolit al Bucovinei şi al Odesei înainte de instaurarea puterii sovietice după cel de-al doilea război mondial. Protoiereu Ioan Lisnic

Sfinţii Părinţi despre Sfintele icoane!

"Când intrăm într-o biserică ortodoxă ne trezim înconjuraţi de icoane şi sfinţi. Există mai multe explicaţii pentru această realitate, dar cea mai profundă mi se pare aceasta: icoanele Sfinţilor de pe pereţii bisericilor sunt Albumul nostru de familie. Fiecare familie, fiecare neam şi popor îşi păstrează şi respectă cu cinste biografiile şi portretele celor mai renumiţi şi mai iubiţi cetăţeni ai lor. Ortodocsii nu sunt doar din acelaşi neam ("Noul Israel"), ci şi din aceeaşi familie, care este casa Dumnezeului Celui Viu. Sfinţii ale căror icoane ne privesc de pe pereţii bisericilor sunt fraţii noştri şi surorile noastre mai mari, strămoşii noştri întru credinţă."(Arhiepiscop Lazar Puhalo, "Icoana ca Scriptură") "Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti "cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei". Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Ieşire 25,40; Evrei 8,5. (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica) "Odinioară Dumnezeu Cel fără de trup şi fără formă nu era în nici un fel reprezentabil. Dar astăzi, când Dumnezeu s-a arătat în trup şi a trăit printre oameni, eu înfăţişez ceea ce se vede în Dumnezeu. Eu nu venerez materia, ci Îl venerez pe Creatorul materiei, care pentru mine sa făcut trup, şi-a asumat viaţa în materie şi prin mijlocirea materiei a făcut cu putinţă mântuirea mea". (Sfântul Gherman patriarhul Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin) "Astfel, atunci când vedem icoanele sfinţilor ca pe propriul album de familie, portretele duhovniceşti ale celor mai desăvârşiţi şi mai vrednici înaintaşi ai noştri, fie ei ruşi, eschimoşi, sârbi, greci,sau chinezi, ajungem să înţelegem pe deplin cuvintele pauline şi ale lui Hristos care ne spun că Dumnezeu este Tatăl nostru. Încă odată se dovedeşte credincioşia icoanelor faţă de Sfânta Scriptură, căci icoanele sfinţilor, văzute ca albumul nostru de familie, îndreptăţesc cuvintele Apostolului: " Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos".Efeseni 2,19-20 (Arhiepiscop Lazăr Puhalo)

Invidia celor de langa tine - Mitropolit Bartolomeu Anania (2005)

Sursa/ Youtube

Biserica, educația și lupta pentru viață!

"De la Sfinții Chiril și Metodie, de-a lungul secolelor, crearea de școli a mers mână-n mână cu predicarea Evangheliei. Dar nu m-am gândit până acum că susținerea unei educații corecte din punct de vedere moral poate fi de fapt un act de protejare a vieții! Este nevoie să deschidem mai multe școli care să prezinte întreaga viziune ortodoxă, copiilor noștri și societății. Și dacă tot suntem ortodocși, de ce să nu susținem în mod constant una dintre instituțiile noastre de învățământ ortodoxe?” Elevi la Şcoala "Varlaam Mitropolitul" din Iaşi, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei Pe un blog ortodox, pr. Ernesto M. Obregon, preot la o biserică ortodoxă greacă din America de Sud aduce în atenția cititorilor un raport recent al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) din care reiese, printre altele, că o bună strategie pentru reducerea sarcinilor în rândul adolescentelor este creșterea nivelului de educație, încurajând copiii să meargă la școală, urmând liceul sau o școală profesională și de ce nu, cursurile de la universitate. „Deși OMS continuă să susțină concluzia standard potrivit căreia serviciile de contracepție s-au îmbunătățit în ultimii ani și că acesta este principalul factor pentru diminuarea numărului sarcinilor la adolescente, tot din raport rezultă că educația este mai eficientă decât contracepția. Acest aspect îmi dă prilejul să amintesc de un serviciu foarte important pe care Biserica l-a asigurat și în trecut și îl poate garanta și în continuare: e vorba de înființarea sau creearea de instituții de învățământ, de la grădiniță până la universitate”, scrie pr. Ernesto M. Obregon. De ce e imperios acest lucru? O bună educație - mai puține sarcini timpurii În lume, aproximativ 16 milioane de fete între 15 și 19 ani nasc în fiecare an, reprezentând mai mult de 10% din totalul nașterilor. În țările în curs de dezvoltare, aproximativ 90% dintre nașterile la adolescente apar în cadrul căsătoriei. În multe țări, riscul de deces matern este de două ori mai mare pentru o mamă adolescentă decât pentru celelalte femei însărcinate. Aproximativ 18 de milioane de avorturi nesigure sunt efectuate în țările în curs de dezvoltare în fiecare an, conducând la 46 000 de decese materne. Multe dintre acestea ar putea fi prevenite printr-o mai bună educație, potrivit raportului mai sus menționat. În continuare, raportul arată că, pe de altă parte, educația este un factor major de protecție prinvind sarcinile timpurii: cu cât sunt mai mulți ani de școlarizare, cu atât sunt mai puține sarcini timpurii. Ratele natalității în rândul femeilor cu un nivel scăzut de educație sunt mai mari și sarcina apare la o vârstă mai fragedă decât în cazul celor cu studii liceale sau superioare. Cu toate acestea, chiar și atunci când contraceptivele sunt la îndemână, este mai puțin probabil ca adolescenții activi din punct de vedere sexual să le folosească; mai degrabă adulții folosesc contraceptive. În America Latină, Europa și Asia doar 42-68% dintre adolescenții care sunt căsătoriți sau implicați într-o relație folosesc contraceptive. În Africa, rata variază între 3-49%. Susținerea unei educații morale, un act de protejare a vieții Potrivit pr. Ernesto M. Obregon, Biserica are o istorie îndelungată în susținerea educației. Multe călătorii misionare includ nu doar simpla predicare a Evangheliei, ci de asemenea, și înființarea de școli. „De la Sfinții Chiril și Metodie, de-a lungul secolelor, crearea de școli a mers mână-n mână cu predicarea Evangheliei. Dar nu m-am gândit până acum că susținerea unei educații corecte din punct de vedere moral poate fi de fapt un act de protejare a vieții! Este nevoie să deschidem mai multe școli care să prezinte întreaga viziune ortodoxă, copiilor noștri și societății. Și dacă tot suntem ortodocși, de ce să nu susținem în mod constant una dintre instituțiile noastre de învățământ ortodoxe?”, scrie pr. Ernesto M. Obregon. O educație sănătoasă are ca principiu ideea conform căreia copilule o persoană care învață să se lupte cu problemele vieții, care ajunge să se cunoască pe sine, păstrându-și sufletul curat și luminându-și mintea prin învățăturile pe care le primește, și nu un hard-disk pe care trebuie să stochezi niște informații, care i-ar putea fi utile pentru integrarea socială. Așadar, credința (în Dumnezeu și în sensul spiritual al vieții omului), responsabilitatea, dragostea de frumos, respectul pentru om, pentru familie și adevăr, discernământul călăuzitor (gândirea critică și creativă, deschiderea către cunoaștere, recunoașterea propriilor greșeli), dezvoltarea talentelor, buna – cuviință, dar și virtutea (adică excelența) constituie ingredientele unei educații complete. V-ați înscrie copilul la o școală ortodoxă? În spațiul românesc avem deja câteva exemple care îmbină principiile enumerate mai sus: Școala „Varlaam Mitropolitul”, Grădinița „Buna Vestire”, Şcoala ,,Sfântul Antim Ivireanul” din Timişoara etc., iar potrivit afirmației ministrului Educației, Remus Pricopie, făcută la începutul acestui an, construcţia grădiniţelor este un obiectiv major pentru anul 2013. Atunci când aceste inițiative ale Bisericii Ortodoxe Române de a înființa instituții de învățământ au început să se materializeze, pe site-ul unui ziar românesc, autorul unui articol adresa cititorilor următoarea întrebare: V-ați înscrie copilul la o școală ortodoxă? Răspunsurile, unele civilizate, altele mai puțin, indicau o polaritate în concepția despre viață, morală și educație a respectivilor cititori. Sunt mulți care aruncă cu pietre, din neștiință, din necunoaștere, din rea-voință, dar și mulți care conștientizează importanța unei educații morale. Iată câteva opinii: „Poate că acei părinți care optează pentru o școală ortodoxă doresc ca acești copii ai lor să nu-și înceapă viața sexuală la 13-14 ani, să nu „guste” din tot felul de etnobotanice, să câștige și să învețe o minima moralia normală, pentru că azi ceea ce pare anormal e normal și viceversa. Nu doar moda și mobilul de ultima oră ar trebui să-i preocupe pe școlarii.” „Fiecare copil este o valoare, o frumusețe ce merită să fie evidențiată” O altă cititoare răspundea: „De ce nu? În Țările Române, timp de multe secole, singurele şcoli au existat pe lângă Biserică. Străbunicii noștri nu aveau carte, singura care îi educa în vreun fel era Biserica; nu aveau ei o minte mai limpede decât noi? Cei care consideră că acei copii vor fi spălați pe creier, cu siguranță habar n-au cum arată o astfel de școală pe dinăuntru, și destul de vag își amintesc cum arată o biserică. Ca absolventă de Teologie, mărturisesc că este o cu totul altă lume, care îți deschide mintea și te ajută să înțelegi viața, dincolo de absurdul aparent.” La inaugurarea Școlii Varlaam Mitropolitul din Iași, arhim. Hrisostom Rădășanu, consilier pe probleme de învățământ al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei afirma:„Copiii noștri nu sunt doar viitorul nostru, al Bisericii noastre sau al patriei noastre. Fiecare dintre ei este o valoare, o frumusețe, o înălțime, o adâncime care merită cu adevărat să fie evindețiată, care merită cu adevărat să fie oferită lumii, așa cum dumneavoastră, părinții, ați plămădit-o din încredințarea lui Dumnezeu.” Într-o societate care se vrea democratică, părinții au mai multe opțiuni atunci când vine vorba de educația propriilor copii. Ceea ce am încercat să prezint mai sus este una dintre ele. A te informa, a căuta, a întreba, a cere o părere de la o persoană de încredere privitor la aceasta este un lucru înțelept. Pentru că nimeni nu-și dorește decâ ce-i mai bun pentru copiii săi. Autor:Maria Burlă / Sursa:http://www.doxologia.ro/educatie/documentar/biserica-educatia-lupta-pentru-viata/ Accesat 02.10.2013 ora 12:00

Mitropolitul Visarion Puiu: Viața și Opera sa Bisericească. Cuvânt de răspuns la recenzie.

In numarul de luni, 2 septembrie 2013, al ziarului Lumina și pe pagina electronica a ziarului a fost publicată de către Adrian Nicolae Petcu o recenzie a lucrării mele Mitropolitul Visarion Puiu: Viaţa şi opera sa bisericească, apărută în 2010 la Chișinău la Editura Labirint. În recenzia dată care este întitulată:" O biografie a mitropolitului Visarion Puiu", autorul aduce o critică lucrării mele pentru care îi mulțumesc. Însă, și recenzia elaborată de domnia sa poate fi supusă unei critici, în urma căreia se observă destule neajunsuri și chiar afirmații nefondate. Lucrarea mea a fost elaborată pornind de la fondul documentar și de carte pe care îl găsim în Republica Moldova, unde personalitatea Mitropolitului Visarion este extrem de puțin cunoscută în afara mediului istoricilor. Vis-à-vis de perioadele cu privire la care nu există date în arhivele din Republica Moldova, am adus o serie de date privind activitatea mitropolitului, menite să o facă cunoscută publicului larg. Privind activitatea ierarhului din Basarabia am avut la dispoziție un material documentar foarte bogat. Față de această parte a lucrării mele domnul Petcu face o afirmație ce lovește nu doar în imaginea lucrării mele ci și în a mea. El afirmă următoarele: …autorul [cu privire la persoana mea ] preia o serie de trimiteri la arhive, unele chiar în mod greşit, despre care nu are cunoştinţă. Țin să îi comunic domnului Petcu, că toate documentele de arhiva la care am facut trimitere au fost vazute si bine studiate de mine!!! In lumina documentelor si a altor materiale pe care le-am avut la dispozitie consider ca am făcut un lucru bun. Este păcat că un istoric aduce asemenea afirmații nefondate și fără a avea probele necesare. Dumnealui mai afirmă următoarele: …o parcurgere atentă a publicaţiilor bisericeşti din perioada interbelică din Basarabia, Vechiul Regat şi Bucovina ar fi adus un plus de informaţie atât de necesar în cunoaşterea activităţii ierarhului Visarion Puiu. Această afirmatie a fost făcută fără a lua în calcul faptul că eu am cercetat un număr destul de mare de periodice din întreaga Românie interbelică precum: Arhivele Basarabiei; Luminătorul; Buletinul Episcopal Episcopia Hotinului; Buletin oficial BOR; Revista Societății Istorico-Arhiologice Bisericești. Toate aceste au fost cercetate de mine cu mare atenție. În această recenzie găsim și următoarele: Sunt minimalizate sau chiar eludate unele secvenţe, precum ajutoarele acordate de Visarion Puiu celor care treceau Nistrul în încercarea de a scăpa de stăpânirea sovietică… În lucrarea mea eu am atins problema refugiaților transnistreni și chiar am folosit și materiale documentare arhivistice inedite contrar spuselor domniei sale. Dumnealui, mai afirmă că eu nu aș fi redat în lucrarea mea nimic privind ...sprijinul acordat comunităţilor româneşti de peste hotare în perioada activității ierarhului în Bucovina. La o lectură mai atentă a lucrării mele domnul Petcu poate găsi redat și acest subiect. O afirmație vagă a domnului Petcu este și aceea cum că eu aș fi lansat o confuzie în legătură cu … delegarea mitropolitului de către patriarhul Nicodim sau Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În lucrarea mea nu există confuzii și nici eludări în legătură cu delegarea mitropolitului Visarion la Zagreb, la care probabil se referă domnul Petcu. Nu poate fi vorba de nici o confuzie, întrucât între patriarh și sinod nu pot exista divergențe în luare de hotărâri. Consider că în istoriografie orice critică este binevenită însă prin recenzia sa, domnul Petcu a făcut niște afirmații privind conținutl lucrării mele, …unele chiar în mod greşit cu privire la unele secvențe ale lucrării mele… despre care nu are cunoştinţă… Autorul lucrării: Mitorpolitul Visarion Puiu: Viața și Opera sa Bisericească/ Protoiereu Ioan Lisnic.