vineri, 26 noiembrie 2010
joi, 25 noiembrie 2010
1. Cele nevăzute prin cele văzute.
«Animalele ce pot fi mâncate de altele mai uşor, nasc mai mulţi pui. Din această categorie fac parte iepurii... Astfel, această specie nu este în pericol de dispariţie, deşi este ameninţată permanent de animalele carnivore.
Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui... Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.
Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădularele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fiindcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc...
Gâtul cămilei este lung, pentru ca, ridicându-se pe picioarele sale lungi, gâtul să le fie pe potrivă, astfel încât animalul să poată ajunge la iarba cu care se hrăneşte.
Gâtul ursului însă este scurt, îndesat între umeri, ca de altminteri şi gâtul leului, a! tigrului şi al altor animale de acelaşi fel, fiindcă nu se hrănesc cu iarbă şi nici nu trebuie să sape după hrană, de vreme ce animalele carnivore se mulţumesc cu prinderea animalelor.
De ce are nevoie elefantul de trompă? Are nevoie fiindcă acest animal care este mare, cel mai mare dintre toate animalele ce trăiesc pe uscat... dacă ar fi avut gâtulla fel de lung ca picioarele, s-ar fi putut folosi cu greu de el şi, din pricina marii sale greutăţi, ar fi atârnat mereu în jos. Vedem însă că gâtul se uneşte cu coloana prin câteva vertebre, în timp ce trompa, care îndeplineşte oarecum rolul gâtului, aduce hrana la gură şi soarbe apa. De asemenea, picioarele sale nu au articulaţii, ci sunt dintr-o singură bucată, întocmai ca nişte coloane, spre a putea purta povara trupului, pentru că, dacă picioarele ar fi fost slabe şi flexibile, la ridicare şi la coborâre, articulaţiile i s-ar fi dislocat, neputând suporta o atât de mare greutate...
Astfel se adevereşte cuvântul care spune că nu poţi găsi nimic de prisos şi nimic deficitar printre cele create».
Aceste cuvinte aparţin Sfântului Vasile cel Mare care, pe când era Arhiepiscop al Cezareii, probabil în jurul anului 370 d. Hr., în perioada Postului Mare, a rostit celebrele nouă cuvinte «La Hexaemeron». Fragmentul anterior este din ultimul cuvânt, al nouălea.
Scopul acestor omilii era acela de a prezenta înţelepciunea lui Dumnezeu prin intermediul celor create, precum şi dragostea şi pronia Sa faţă de cele zidite. Vorbitorul încerca să îi convingă pe creştini să observe cu atenţie creaţia şi, prin intermediul ei, să vadă înţelepciunea, frumuseţea şi slava Creatorului.
Acelaşi este şi scopul acestei cărţi, în Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel, prezintă înţelesuri teologice adânci. Tot acolo citim următoarele: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire».
Cu alte cuvinte spune că: «Puterea lui Dumnezeu şi diferitele Sale trăsături dumnezeieşti nu le poate vedea nimeni, însă de când a fost zidită lumea, situaţia s-a schimbat. Prin intermediul creaţiei vizibile se poate vedea şi simţi măreţia nevăzută a Creatorului». Verbul «se vede» indică faptul că putem vedea foarte bine, foarte limpede măreţia dumnezeiască şi «puterea veşnică». Deşi cele zidite sunt toate supuse stricăciunii, fiind trecătoare, asupră-le strălucesc veşnica putere şi măreţia Ziditorului.
Aceasta înseamnă că omul poate teologhisi fără a ameţi studiind lucrări teologice profunde. Este îndeajuns să observe iarba, florile, păsările, peştii, animalele, oamenii, pădurile şi cerurile cu ochi firesc şi curat. Această metodă teologică nu este scumpă deloc. O floare umilă, o mică insectă, o plajă liniştită... sunt deopotrivă cu nişte texte teologice profunde.
Toate cele văzute - conform spusei Apostolului - îi vor grăi omului despre cele nevăzute. Care lucruri nevăzute? Cele nevăzute ale lui Dumnezeu: tăria lui Dumnezeu, pronia Sa, afecţiunea Sa părintească şi dragostea Sa.
Totodată, credinciosul scriitor spune undeva că, într-o tainică îmbrăţişare cu natura, a văzut «o altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare». Aşa stau lucrurile, înţelepciunea risipită peste făpturi ne arată înţelepciunea cea necuprinsă. Frumuseţile naturii ne îndrumă cugetul spre Frumuseţea Supremă. Măreţia ce se vede ne arată o Măreţie nevăzută - «mă voi înveşmânta cu slava şi măreţia». «Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit».
Cât de nimerit a exprimat aceste idei un înţelept! «Şi dacă nu întindeai asupra capetelor noastre, o, Bunătate Desăvârşită, lumile sorilor Tăi şi ale galaxiilor Tale, dacă nu grăiai de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, dacă nu îmi dezvăluiai Sfânta Ta Evanghelie... ar fi fost îndeajuns o floare, ca să mă convingă cu totul de măreţia Ta necuprinsă şi neînţeleasă».
Sunt clipe când minunile creaţiei se cutremură puternic, mişcând şi lumea noastră lăuntrică, având puterea să ne înaripeze cugetul şi să ne transforme în duhuri liturghisitoare, în «cântători ai slavei lui Dumnezeu», să ne facă să izbucnim în strigăte şi doxologii dumnezeieşti, ca acelea ale neîntrecutului psalmist al lui Israel:
«Lăudaţi-L pe Domnul...
Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare:
Lauda Lui pe pământ şi în cer»
Autor: Arhimandrit DANIIL GOUVALIS
Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui... Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.
Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădularele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fiindcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc...
Gâtul cămilei este lung, pentru ca, ridicându-se pe picioarele sale lungi, gâtul să le fie pe potrivă, astfel încât animalul să poată ajunge la iarba cu care se hrăneşte.
Gâtul ursului însă este scurt, îndesat între umeri, ca de altminteri şi gâtul leului, a! tigrului şi al altor animale de acelaşi fel, fiindcă nu se hrănesc cu iarbă şi nici nu trebuie să sape după hrană, de vreme ce animalele carnivore se mulţumesc cu prinderea animalelor.
De ce are nevoie elefantul de trompă? Are nevoie fiindcă acest animal care este mare, cel mai mare dintre toate animalele ce trăiesc pe uscat... dacă ar fi avut gâtulla fel de lung ca picioarele, s-ar fi putut folosi cu greu de el şi, din pricina marii sale greutăţi, ar fi atârnat mereu în jos. Vedem însă că gâtul se uneşte cu coloana prin câteva vertebre, în timp ce trompa, care îndeplineşte oarecum rolul gâtului, aduce hrana la gură şi soarbe apa. De asemenea, picioarele sale nu au articulaţii, ci sunt dintr-o singură bucată, întocmai ca nişte coloane, spre a putea purta povara trupului, pentru că, dacă picioarele ar fi fost slabe şi flexibile, la ridicare şi la coborâre, articulaţiile i s-ar fi dislocat, neputând suporta o atât de mare greutate...
Astfel se adevereşte cuvântul care spune că nu poţi găsi nimic de prisos şi nimic deficitar printre cele create».
Aceste cuvinte aparţin Sfântului Vasile cel Mare care, pe când era Arhiepiscop al Cezareii, probabil în jurul anului 370 d. Hr., în perioada Postului Mare, a rostit celebrele nouă cuvinte «La Hexaemeron». Fragmentul anterior este din ultimul cuvânt, al nouălea.
Scopul acestor omilii era acela de a prezenta înţelepciunea lui Dumnezeu prin intermediul celor create, precum şi dragostea şi pronia Sa faţă de cele zidite. Vorbitorul încerca să îi convingă pe creştini să observe cu atenţie creaţia şi, prin intermediul ei, să vadă înţelepciunea, frumuseţea şi slava Creatorului.
Acelaşi este şi scopul acestei cărţi, în Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel, prezintă înţelesuri teologice adânci. Tot acolo citim următoarele: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire».
Cu alte cuvinte spune că: «Puterea lui Dumnezeu şi diferitele Sale trăsături dumnezeieşti nu le poate vedea nimeni, însă de când a fost zidită lumea, situaţia s-a schimbat. Prin intermediul creaţiei vizibile se poate vedea şi simţi măreţia nevăzută a Creatorului». Verbul «se vede» indică faptul că putem vedea foarte bine, foarte limpede măreţia dumnezeiască şi «puterea veşnică». Deşi cele zidite sunt toate supuse stricăciunii, fiind trecătoare, asupră-le strălucesc veşnica putere şi măreţia Ziditorului.
Aceasta înseamnă că omul poate teologhisi fără a ameţi studiind lucrări teologice profunde. Este îndeajuns să observe iarba, florile, păsările, peştii, animalele, oamenii, pădurile şi cerurile cu ochi firesc şi curat. Această metodă teologică nu este scumpă deloc. O floare umilă, o mică insectă, o plajă liniştită... sunt deopotrivă cu nişte texte teologice profunde.
Toate cele văzute - conform spusei Apostolului - îi vor grăi omului despre cele nevăzute. Care lucruri nevăzute? Cele nevăzute ale lui Dumnezeu: tăria lui Dumnezeu, pronia Sa, afecţiunea Sa părintească şi dragostea Sa.
Totodată, credinciosul scriitor spune undeva că, într-o tainică îmbrăţişare cu natura, a văzut «o altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare». Aşa stau lucrurile, înţelepciunea risipită peste făpturi ne arată înţelepciunea cea necuprinsă. Frumuseţile naturii ne îndrumă cugetul spre Frumuseţea Supremă. Măreţia ce se vede ne arată o Măreţie nevăzută - «mă voi înveşmânta cu slava şi măreţia». «Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit».
Cât de nimerit a exprimat aceste idei un înţelept! «Şi dacă nu întindeai asupra capetelor noastre, o, Bunătate Desăvârşită, lumile sorilor Tăi şi ale galaxiilor Tale, dacă nu grăiai de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, dacă nu îmi dezvăluiai Sfânta Ta Evanghelie... ar fi fost îndeajuns o floare, ca să mă convingă cu totul de măreţia Ta necuprinsă şi neînţeleasă».
Sunt clipe când minunile creaţiei se cutremură puternic, mişcând şi lumea noastră lăuntrică, având puterea să ne înaripeze cugetul şi să ne transforme în duhuri liturghisitoare, în «cântători ai slavei lui Dumnezeu», să ne facă să izbucnim în strigăte şi doxologii dumnezeieşti, ca acelea ale neîntrecutului psalmist al lui Israel:
«Lăudaţi-L pe Domnul...
Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare:
Lauda Lui pe pământ şi în cer»
Autor: Arhimandrit DANIIL GOUVALIS
Mănăstirea Buciumeni !
Mănăstirea Buciumeni se află în judeţul Galaţi, în Episcopia Dunării de jos şi este poziţionată într-o pădure de tei şi pini, departe de zgomotul lumii şi aproape de frumuseţea naturii lui Dumnezeu. Noi am ajuns aici venind de la Tecuci spre Tişiţa vreo 7-8 km, după care am făcut la dreapta pe un drum judeţean inspre mănăstire. Locul e nemaipomenit de liniştitor şi frumos mai ales că mirosea a tei şi era seară şi puţin răcoare. Măicuţele erau la slujbă, erau flori peste tot, o curăţenie desăvârşită.
Situată într-o mirifică vatră pustnicească, bogată în vechi mărturii de viaţă creştină românească, pierdută parcă în mijlocul codrilor seculari stăpâniţi, altă dată, de cei care-şi vesteau prin bucium (de aici şi denumirea codrilor înconjurători şi a mănăstirii) bucuria şi durerea Mănăstirea Buciumeni îşi trage seva istoriei din negura vremii. Se pare că pe la 1420 - 1430 în vremea domnitorului Alexandru cel Bun, câteva călugăriţe cu ajutorul locuitorilor din satele învecinate ridică o bisericuţă de lemn cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.
Pe la 1700 vechiul locaş de închinare este refăcut de către serdarul Manolache Radovici proprietarul unei moşii în satul Buciumeni şi sfinţit de Episcopul Sava al Romanului, ce aşează în fruntea obştii pe monahia Mafta. Bisericuţa la 1750 datorită unor acuzaţii de complot pus la cale aici împotriva domnilor fanarioţi este demontată şi transportată de către monahul Isaia Orbul la nou înfiinţatul schit de la Buciumi. Însă după 130 de ani, frumoasa bisericuţă va lua din nou drumul pribegiei, fiind aşezată în cimitirul mânăstirii Bogdana de schimonahul Isaia Diaconu-Diaconescu. În 1925 această biserică va fi distrusă parţial de un incendiu, dar va fi refacută în acelaşi stil de stareţul Glicherie Lovin, mai târziu duhovnicul mânăstirii Adam.
Schitul Buciumeni în anul 1750 devine metoc al Episcopiei Romanului. Un document al vremii menţionează că hramul mânăstirii era sărbătorit a doua zi după Rusalii la sărbătoarea Sfintei Treimi.
Între 1840 - 1844 se ridică biserica din cărămidă şi clopotniţa. De-a lungul timpului bucurându-se de numeroase danii, schitul îşi sporeşte atât obştea cât şi averile. În 1860 schitul (legea secularizării averilor bisericeşti) se desfiinţează, maicile fiind trimise la mânăstirile Adam, Agapia şi Văratec, rămânând 12 monahii (cele foarte bătrâne) în chiliile lor.
Sub păstorirea marelui cărturar şi patriot Melchisedec Ştefănescu, episcop al Dunării de Jos îşi recapătă toate drepturile, iar după 1879 biserica este refăcută şi zugrăvită de Stoica Ioniţă Gheorghe (Păcătosul). Mănăstirea capătă din nou puteri, astfel în primul război mondial primeşte refugiaţi din Muntenia.
În ciuda dificultăţilor create de "liber cugetătorii" comunişti se reuşeşte restaurarea bisericii şi pictarea ei în interior în stil neobizantin de Anatolie Cudinof, între 1957-1959. După 1960, la mănăstire au rămas câteva dintre monahii, în condiţii deosebit de grele.
Viaţa monahală a fost revigorată după 1990, prin energica susţinere a P.S. Casian şi sub conducerea monahiei Macrina Huma, cu sprijinul duhovnicilor Teoctist Dobrin şi Mihail Nare, realizându-se reamanejarea întregului complex mânăstiresc, construirea unei clopotniţe, noi corpuri de chilii, anexe gospodăreşti şi împrejmuirea cu gard a incintei. Cele 40 de maici ale mănăstirii împletesc zilnic rugăciunea cu munca îngrijindu-se de prosperarea mânăstirii.
O iniţiativă deosebit de valoroasă a P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun este crearea unei tabere de tineri liceeni în mânăstire. Anual sute de tineridin judeţele Eparhiei de ziua hramului Sf. Treimi iau parte la slujbă apoi intră în dialog cu preoţii pe diverse teme de credinţă, morală şi cultură.
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
vineri, 12 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)