Mănăstirea Buciumeni !

Mănăstirea Buciumeni se află în judeţul Galaţi, în Episcopia Dunării de jos şi este poziţionată într-o pădure de tei şi pini, departe de zgomotul lumii şi aproape de frumuseţea naturii lui Dumnezeu. Noi am ajuns aici venind de la Tecuci spre Tişiţa vreo 7-8 km, după care am făcut la dreapta pe un drum judeţean inspre mănăstire. Locul e nemaipomenit de liniştitor şi frumos mai ales că mirosea a tei şi era seară şi puţin răcoare. Măicuţele erau la slujbă, erau flori peste tot, o curăţenie desăvârşită.
Situată într-o mirifică vatră pustnicească, bogată în vechi mărturii de viaţă creştină românească, pierdută parcă în mijlocul codrilor seculari stăpâniţi, altă dată, de cei care-şi vesteau prin bucium (de aici şi denumirea codrilor înconjurători şi a mănăstirii) bucuria şi durerea Mănăstirea Buciumeni îşi trage seva istoriei din negura vremii. Se pare că pe la 1420 - 1430 în vremea domnitorului Alexandru cel Bun, câteva călugăriţe cu ajutorul locuitorilor din satele învecinate ridică o bisericuţă de lemn cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.
Pe la 1700 vechiul locaş de închinare este refăcut de către serdarul Manolache Radovici proprietarul unei moşii în satul Buciumeni şi sfinţit de Episcopul Sava al Romanului, ce aşează în fruntea obştii pe monahia Mafta. Bisericuţa la 1750 datorită unor acuzaţii de complot pus la cale aici împotriva domnilor fanarioţi este demontată şi transportată de către monahul Isaia Orbul la nou înfiinţatul schit de la Buciumi. Însă după 130 de ani, frumoasa bisericuţă va lua din nou drumul pribegiei, fiind aşezată în cimitirul mânăstirii Bogdana de schimonahul Isaia Diaconu-Diaconescu. În 1925 această biserică va fi distrusă parţial de un incendiu, dar va fi refacută în acelaşi stil de stareţul Glicherie Lovin, mai târziu duhovnicul mânăstirii Adam.
Schitul Buciumeni în anul 1750 devine metoc al Episcopiei Romanului. Un document al vremii menţionează că hramul mânăstirii era sărbătorit a doua zi după Rusalii la sărbătoarea Sfintei Treimi.
Între 1840 - 1844 se ridică biserica din cărămidă şi clopotniţa. De-a lungul timpului bucurându-se de numeroase danii, schitul îşi sporeşte atât obştea cât şi averile. În 1860 schitul (legea secularizării averilor bisericeşti) se desfiinţează, maicile fiind trimise la mânăstirile Adam, Agapia şi Văratec, rămânând 12 monahii (cele foarte bătrâne) în chiliile lor.
Sub păstorirea marelui cărturar şi patriot Melchisedec Ştefănescu, episcop al Dunării de Jos îşi recapătă toate drepturile, iar după 1879 biserica este refăcută şi zugrăvită de Stoica Ioniţă Gheorghe (Păcătosul). Mănăstirea capătă din nou puteri, astfel în primul război mondial primeşte refugiaţi din Muntenia.
În ciuda dificultăţilor create de "liber cugetătorii" comunişti se reuşeşte restaurarea bisericii şi pictarea ei în interior în stil neobizantin de Anatolie Cudinof, între 1957-1959. După 1960, la mănăstire au rămas câteva dintre monahii, în condiţii deosebit de grele.
Viaţa monahală a fost revigorată după 1990, prin energica susţinere a P.S. Casian şi sub conducerea monahiei Macrina Huma, cu sprijinul duhovnicilor Teoctist Dobrin şi Mihail Nare, realizându-se reamanejarea întregului complex mânăstiresc, construirea unei clopotniţe, noi corpuri de chilii, anexe gospodăreşti şi împrejmuirea cu gard a incintei. Cele 40 de maici ale mănăstirii împletesc zilnic rugăciunea cu munca îngrijindu-se de prosperarea mânăstirii.
O iniţiativă deosebit de valoroasă a P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun este crearea unei tabere de tineri liceeni în mânăstire. Anual sute de tineridin judeţele Eparhiei de ziua hramului Sf. Treimi iau parte la slujbă apoi intră în dialog cu preoţii pe diverse teme de credinţă, morală şi cultură.