Sfântul care a locuit în casa tatălui sub chip de străin.

Sfântul Alexie a fost singurul copil al dregătorului Eufimian. Cu cât înainta în viaţă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic.

Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviinţata, dar împotriva voinţei tânărului. De aceea, chiar din seara nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci şi casa parinţilor sai. A fugit la biserica din Edesa, unde a stat 18 ani, imbracat saracacios si hranindu-se din mila celor care veneau la biserica. Cand s-a facut cunoscut celorlalti ca este un om al lui Dumnezeu, el s-a inspaimantat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte, si in taina a plecat spre Tarsul Ciliciei. Insa, corabia cu care calatorea a naufragiat, a fost luata de vanturi si purtata pe ape pana la Roma, locul nasterii sale. Sfantul Alexie a vazut in aceasta intamplare mana lui Dumnezeu, si astfel a hotarat sa mearga la casa tatalui sau si acolo, sub chip de strain, sa-si petreaca in continuare cu pocainta cealalta vreme a vietii sale. Ajuns in casa parintilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat in deradere si batjocorit de servitori.

Cand i s-a apropiat sfarsitul, el a alcatuit o scrisoare, a strans-o in mana, si intinzandu-se, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu in ziua de 17/30 martie. Dupa o descoperire dumnezeiasca in Biserica celor Doisprezece Apostoli, imparatul si patriarhul au primit porunca de a-l cauta pe "omul lui Dumnezeu”. La scurt timp, s-a descoperit ca acest "om al lui Dumnezeu" era fiul lui Eufimian, care traise ca un cersator in curtea acestuia, timp de saptesprezece ani.

Imparatul a citit scrisoarea cu voce tare si toti au fost cuprinsi de spaima. La atingerea de sfintele sale moaste bolnavii se vindecau, caci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.

Trupul Cuviosului Alexie a fost ingropat cu cinste in Biserica "Sfantul Apostol Petru“.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Pavel;
- Sfantului Cuvios Teostirict Marturisitorul;
- Sfantului Mucenic Marin;
- Sfantului Patrick, episcopul si luminatorul Irlandei (383-461).

Întru această zi, cuvânt al lui Atanasie, egumenul Sinaiului,despre aducerea aminte a răului.

Mult poate rugăciunea dreptului, care se ajutorează cu fapta. Dar se ajutorează, dacă cel ce se căieste va începe a se osteni si roade de pocăinţă a face. Iar, dacă de o parte zideşte, iar de alta risipeşte, apoi ce folos va fi? Fără numai greutate îsi dobândeste lui. Că mare răutate este ca,adică, să meargă cineva la biserică, avînd invidie asupra altcuiva: căci, cum o să se roage cu o minciună,zicând rugăciune: „Tatăl nostru, iartă-ne nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresiţilor nostri?” O, omule,care grăieşti si fără de minte te ostenesti la rugăciune, purtând în inima ta veninul vrăjmasului, cum strigi, cu minciună, la Dumnezeu: „Iartă-mi mie,
precum şi eu am iertat?” Oare să te rogi ai venit, sau ca să minţi? Oare să câstigi darul, sau mânie să primeşti? Mântuire voieşti să iei, sau osândă?
Au nu auzi ce spune preotul, în vremea dumnezeiestei Liturghii: „Să ne iubim unii pe alţii”, adică să lepădăm toate nedreptătile si asprimile inimii?
Ce faci, omule? Îngerii slujind, heruvimii cei cu ochi mulţi acopăr Trupul lui Hristos pe Sfânta Masă şi serafimii, cei cu şase aripi, cântă cântarea întreit sfântă şi cu multă frică stau înainte, iar preotul, pentru tot poporul rugându-se. Duhul Stânt se pogoară şi îngerii scriu numele celor ce fără răutate intră în biserică; cum, oare, iubitule, de nu te înspăimântezi? Sau cum ceri iertăciune, iar tu nu ierţi. Că de nu vei ierta, pe cei ce ţi-au gresit Ţie, nici Domnul nu te va ierta pe tine. Iar de vei ierta, iertat vei fi; si de vei milui, miluit vei fi. Să nu zici: „De multe ori am iertat pe fratele meu si iarăsi rău mă ocărăşte şi multe răutăţi aduce asupra mea si nu pot să-l mai iert pe el.”
Nu, iubitule, să nu zici acestea,ci să te asemeni cu Stefan şi cu Iacov,ruda Domnului, si să te rogi pentru cei ce-Ţi fac ţie rău.
Si Stăpânului tău, Celui ce a primit moarte pentru noi,să te asemeni;să rabzi răutatea si ocara de la prietenul tău, ca să Ţi se ierte păcatele cele multe.
Să fugim,fraţilor, de păcatul cel amar al aducerii aminte de rău, pentru că tot păcatul, în scurtă vreme, se săvârsteste si degrabă trece, dar pomenirea de rău este o patimă cumplit înfocată. Că, cineva, ori umblând, ori sezând,ori sculându-se, veninul balaurului în inima sa îl poartă.
Cel ce se lasă cuprins de această patimă, nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi
iertării nu se va învrednici. Că, pentru acela, nici o faptă bună nu se foloseşte, nici postul, nici milostenia, că pomenirea de rău pe toate le pierde. Deci, de-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti de răutate, mergi, mai întâi, de te împacă,si,asa, să-ţi aduci darul şi primit va fi.

Dumnezeului nostru slavă, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

Sursa:
1.www.CrestinOrtodox.ro
2.www.marturisitorortodox.ro

Sfântul Apostol Pavel păstor al lumii !

PARINTELE JUSTIN – SFATURI LA VREME DE POST SI DE STRAMTORARE PRIN CUTREMURE SI RAZBOAIE

Îndemn la pocăinţă - Pr. Iustin Pârvu despre sfîrşitul lumii, mîntuire, Japonia, tehnologie from sholarios on Vimeo.

ESTE SF.IMPARTASANIE SIMBOLICA?-CATEHEZA -EPICLEZA EUHARISTICA -Arhim. conf. dr. Vasile Miron

Epicleza euharistica in cultul divin public al Bisericii Ortodoxe si in contextul ecumenic de astazi

In cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, epicleza este rugaciunea de invocare a Sfantului Duh intalnita nu numai in cadrul Sfintei Liturghii, ca rugaciune tipica de solicitare a interventiei si lucrarii dumnezeiesti pentru prefacerea elementelor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului, ci si in randuiala Sfintelor Taine si ierurgii ca formula sacramentala de sfintire si binecuvantare a omului si a naturii inconjuratoare care, impreuna cu omul, tinde si ea progresiv spre o prefacere si transformare spirituala in drumul ei spre desavarsire, caci "potrivit fagaduintelor Domnului, noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Avand o importanta covarsitoare in viata liturgica a Bisericii Ortodoxe si constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei si a comuniunii euharistice a fost adeseori abordata in dialogurile si intrunirile ecumenice din tara si strainatate.
Ortodocsii considera comuniunea euharistica si cultica o urmare fireasca a Crezului si a Tainelor comune. Ei afirma ca unitatea de credinta este baza si continutul acestei comuniuni si sustin fara echivoc ca nu ne putem impartasi in mod real cu Hristos, decat atunci cand il marturisim in deplinatatea Sa. Numai dupa ce se ajunge la o unitate plenara a credintei si trairii crestinesti, se vor darama zidurile despartitoare. Atunci rugaciunile comune, actele de cult si comuniunea euharistica chiar, vor fi mai autentice si mai concrete decat le pot face simplele intruniri exterioare in contextul dialogului ecumenic.
Numai prin credinta plenara a Bisericii nedivizate, marturisita in comuniune cultica prin Preotie si prin celelalte Taine, putem ajunge la impartasirea reala cu Trupul si Sangele euharistie al lui Hristos, asa cum se roaga neincetat Biserica: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".
Epicleza din punct de vedere liturgic
Acesta este in esenta obiectivul si scopul principal al Liturghiei ortodoxe relevat atat in textul anaforalei, cat si in alineatele ecteniilor, caci nu se pot impartasi din acelasi potir cei ce nu marturisesc aceeasi credinta.
"Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unitatii, ci incoronarea acesteia", adica pecetluirea unitatii duhovnicesti a celor ce au sporit in gandire, iubire si simtire crestineasca si "s-au pregatit pentru a fi un "Trup si un Duh" cu Hristos, prin Duhul Sfant, rugandu-se in comun, laudandu-L pe Dumnezeu in comun, marturisind in comun aceeasi credinta si aducand ofranda comuna a painii si a vinului". Toate momentele anterioare epicle-zei care se succed in mod gradat in randuiala Sfintei Liturghii, cum ar fi: citirea Sfintei Evanghelii, rostirea in comun a Simbolului credintei, marturisirea dragostei fratesti, raspunsurile mari si rugaciunea euharistica sau anaforaua, nu sunt altceva decat trepte de inaintare in unitatea credintei, a simtirii si trairii crestinesti.

Abia dupa parcurgerea acestor etape urmeaza momentul culminant al slujbei, epicleza, adica chemarea, rugaciunea si implorarea noastra catre Tatal ca sa trimita pe Duhul Sfant sa sfinteasca cinstitele daruri de paine si vin si sa le prefaca in Trupul si Sangele Fiului Sau: "inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau. Iar ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant"3. Amin, Amin, Amin.
De fapt, rugaciunea epiclezei este adresata lui Dumnezeu Cel in Treime slavit, adica lui Dumnezeu privit in unitatea Fiintei Sale: "Tie ne rugam si de la Tine cerem, Sfinte al sfintilor, cu bunavointa bunatatii Tale, sa vina Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste darurile acestea ce sunt puse inainte si sa le binecuvinteze pe dansele si sa le sfinteasca si sa le arate: Painea aceasta, adica, insusi Cinstitul Trup al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este in potirul acesta, insusi Cinstitul Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos...", se spune in textul epiclezei din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
Invocarea Sfantului Duh are ca obiect nu numai prefacerea painii si a vinului, ci si prefacerea si transformarea sufleteasca a credinciosilor, caci jertfa euharistica se aduce spre iertarea pacatelor, spre impartasirea cu Sfantul Duh, spre plinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea catre Dumnezeu si izbavirea de judecata si osanda cea vesnica. Acesta este motivul pentru care preotul liturghisitor, dupa invocarea Sfantului Duh, se roaga astfel: "Iar pe noi care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant si pe nici unul dintre noi sa nu-l faci vinovat prin aceea ca se impartaseste din ele cu nevrednicie".
Aceste doua aspecte scot in relief dimensiunea eshatologica a Tainei, indreptata spre viitor, spre implinirea imparatiei lui Dumnezeu, descoperita si daruita Bisericii, care traieste in mod constient acest mister. Deci, "prin taina painii euharistice este reprezentata si intrupata unitatea credinciosilor, care alcatuiesc un Trup in Hristos. In toate locurile unde se savarseste aceasta taina, este prezenta mereu Biserica in mod plenar".
Rugaciunea epiclezei ne arata ca Duhul Sfant, ca Duh al iubirii si comuniunii, innoieste si dinamizeaza intreaga viata a Bisericii. Biserica ii cheama la inceputul fiecarei slujbe sa patrunda in adancul fiintei credinciosilor ca sa o purifice de necuratia pacatului si sa o sfinteasca cu harul sau dumnezeiesc: "imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si man-tuieste, Bunule, sufletele noastre".
In actul liturgic, Duhul Sfant intra in relatie personala in primul rand cu preotul slujitor care il cheama sa-i curateasca sufletul de toata intinarea patimilor pentru a aduce fara de prihana jertfa cea fara de sange. inaintea oficierii Sfintei Liturghii, preotul se roaga astfel: "Trimite, Doamne, mana Ta cea sfanta din inaltimea sfantului Tau locas si ma intareste spre slujba ce-mi este pusa inainte, ca fara de osanda stand inaintea Sfantului Tau Altar, sa savarsesc jertfa cea fara de sange, ca a Ta este puterea si slava in veci, Amin", iar in clipele premergatore rostirii epiclezei, spune: "Pe Prea Sfantul Tau Duh..., Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi cei ce ne rugam Tie".

O rugaciune similara rosteste preotul in taina si in momentul oficierii Tainei Sfantului Botez: "...Spala-mi necuratia si intinaciunea sufletului si pe mine intreg cu totul ma sfinteste...", se spune in textul rugaciunii, caci este anormal si nefiresc ca preotul, in calitate de organ sfin-titor al vietii credinciosilor, sa ramana "rob al pacatului". Duhul Sfant intareste puterile sufletesti ale preotului, ajutandu-l sa-si inalte viata sa duhovniceasca, pentru a o face compatibila cu sfintenia Tainelor. Asa cum afirma un mare teolog roman "sfintitii slujitori se roaga, in primul rand, ca Duhul Sfant nu numai sa nu le fie retras si sa nu fie lipsiti de El, sau sa li se suspende, ori sa li se suprime asistenta Lui, ci, totodata, sa le fie restaurat, adica sa le fie reinsufletit sufletul Lui intr-insii, investindu-i cu puterea Sa, ca oarecand pe Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii".
Epicleza din punct de vedere dogmatic
In Biserica Ortodoxa, fiecare Taina are epicleza si Cincizecimea ei proprie, adica rugaciunea de invocare a Sfantului Duh si coborarea Acestuia asupra materiei, pentru transfigurarea ei, a omului si a intregii creatii. Sub adumbrirea Duhului lumea creata se uneste fara schimbare, alterare sau contopire cu harul necreat si nu e desfiintata, nici afectata, ci transfigurata si facuta nestricacioasa, caci asa cum spune si Sfantul Maxim Marturisitorul "Duhul Sfant activeaza in om harul mantuirii, preface si schimba pe fiecare in parte, rezidindu-l in chip mai dumnezeiesc, potrivit cu insusirile Lui, si inaltandu-l spre ceea ce se indica prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul ca e inca copil in cele dupa Hristos si nu poate vedea in adancul celor ce se petrec".
Duhul Sfant raspunde la epicleza Bisericii cu prezenta si lucrarea Sa dumnezeiasca, potrivit fagaduintei Mantuitorului: "Eu voi ruga pe Tatal si El va va da un alt Mangaietor" (Ioan XIV, 16), spune Mantuitorul apostolilor Sai. Inaltat de-a dreapta Tatalui, Hristos - Marele Preot continua mijlocirea Sa preoteasca si epicleza Sa permanenta pe langa Tatal, facand din Biserica local Cincizecimii neincetate.
Duhul Sfant continua astfel prin Biserica actiunea Domnului Hristos de a recapitula, de a modela toata creatura, de a o conduce la implinirea ei, caci Biserica prin epicleza actualizeaza Cincizecimea, ca relatie dinamica intre ea si Sfanta Treime. "intalnirea cu Hristos in locasul bisericii nu e traita de credinciosi ca persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre ei fara de care nu este posibila mantuirea". Locasul bisericii nu este doar o casa de rugaciune a credinciosilor, ci un loc al prezentei si lucrarii lui Dumnezeu Cel in Treime. "Prefacerea (elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului) este astfel opera Sfintei Treimi, adica a Dumnezeirii in toate cele trei ipostasuri, ca si opera de manturie a neamului omenesc pe care o hotaraste din eternitate Tatal, o lucreaza Fiul prin activitatea Sa pamanteasca incoronata pe Golgota si o intareste Sfantul Duh prin salasluirea Lui permanenta intre noi cu incepere de la Cincize-cime si actiunea Lui in veci simtitoare".
Biserica este plina de Duhul Sfant pe de o parte, iar pe de alta parte, ea il cheama continuu. Biserica este unita cu Hristos pe de o parte, iar pe de alta parte ea nazuieste spre El, il cheama in rugaciunile ei. Deci, nu este o unire statica, ci una dinamica, ce nazuieste tot mai sus: "Cincizecime continuata, lucrare revelatoare neintrerupta a Duhului Sfant, Biserica reveleaza neincetat identitatea ei cu Hristos care este Adevar, Cale si Viata, ceea ce face din Biserica insasi o taina a Adevarului si a Vietii". Aceasta lucrare sinergica caracterizeaza intreg cultul divin public ortodox. Prin structura sa de imnuri, rugaciuni, acte si formule sacramentale de invocare, adorare si multumire, acest cult are prin excelenta un caracter epicletic si teocentric, fiindca centreaza si inradacineaza viata noastra in Dumnezeu, izvorul vietii si al mantuirii noastre. "Viata noastra este autentica si sanatoasa daca isi are obarsia in Dumnezeu si e miscata de Dumnezeu in toate formele ei", spune un teolog contemporan.
Experienta vietii liturgice ilustreaza cat se poate de fidel acest adevar, caci orice act liturgic si orice forma de cult reprezinta adevarate cai de patrundere si transmitere a vietii divine in umanitatea rascumparata. Ele sunt mijloace harismatice prin care Hristos isi extinde prin Duhul Sfant puterea si lucrarea Sa mantuitoare in lume, incat putem spune ca "prezenta reala a lui Dumnezeu si intrarea in relatie spirituala cu el prin actele liturgice formeaza insasi misterul cultului". In spatiul eclezial al cultului divin public ortodox, unitatea credintei, a iubirii si trairii crestinesti este potentata si luminata de harul treimic necreat. Aici este locul intalnirii reale a omului cu Dumnezeu, locul unde "Dumnezeu se intrupeaza in om si omul se spiritualizeaza in Dumnezeu. intruparii, adica omenizarii lui Dumnezeu, ii raspunde spiritualizarea si indumnezeirea omului. Iubirii Tatalui ii raspunde deja iubirea Fiului Omului, iar "noi ne aducem aminte de Domnul, pentru ca El isi aduce aminte de noi". "Duhul si Mireasa spun: Vino, Doamne!" Acesta este intelesul suprem al epiclezei care duce la nuntile mistice ale lui Hristos cu orice suflet".
In Biserica Ortodoxa aproape tot cultul divin public este o epicleza, o chemare a Duhului, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetitia unor formule si randuieli, ci prilejuri pentru reinnoirea chemarii si pogorarii Duhului. "De altfel, toate slujbele (ortodoxe), toate ceremoniile, toate cuvintele n-au rost, n-au valoare decat ca purtatoare ale Duhului: prin ele marele torent al Duhului lucreaza asupra omului, pe care (Duhul) trebuie sa-si puna pecetea sa".
Fiecare Taina are propria sa cincizecime, epicleza sa, care este rugaciunea adresata Tatalui pentru ca El sa trimita pe Duhul Sfant. Lucrarea Duhului Sfant in misterul Tainelor are ca obiectiv prioritar sfintirea elementelor naturale: apa, untdelemnul, painea sau vinul. La savarsira Botezului, de pilda, preotul cere lui Dumnezeu sa trimita Duhul Sau cel Sfant peste apa baptismala, prin cuvintele: "Tu insuti dar, Iubitorule de oameni, vino si acum cu pogorarea Sfantului Tau Duh care sfinteste toate si sfinteste apa aceasta", iar in continuare se cere Domnului nostru Iisus Hristos sa lucreze insusi prin apa sfintita la restaurarea si renasterea duhovniceasca a celui ce se boteaza: "Fa-o pe ea izvor de nestricaciune, har de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, plina de putere ingereasca...", ceea ce inseamna o interventie reala a lui Dumnezeu in actul sfintirii si innoirii fapturii umane. Despre prezenta activa a Mantuitorului Hristos in lucrarea Tainelor ne graiesc aproape toti Sfintii Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in acest sens: "Cand vezi scaldatoarea apelor si mana preotului atingandu-se de capul tau, sa nu socotesti ca aceea este doar simpla apa, nici ca singura mana preotului este pusa pe capul tau. Fiindca nu omul este cel ce lucreaza cele ce se savarsesc, ci harul Duhului este Cel ce sfinteste firea apelor si se atinge impreuna cu mana preotului de capul tau".
Deci, Duhul Sfant nu se manifesta ca o putere exterioara materiei ce se misca la suprafata elementelor naturale, ci actioneaza in interiorul lor, strabatandu-le cu energia Sa dumnezeiasca, pentru ca aceste elemente sa devina izvoare de curatire si de sfintenie. Cand preotul invoca pe Sfantul Duh ca sa sfinteasca untdelemnul la Taina Sfantului Maslu specifica in rugaciunea epicletica si efectele harismatice si terapeutice ale acestui untdelemn sfintit, mentionand ca este destinat "ca sa fie celor ce se vor unge dintr-insul spre tamaduire si izbavire de toata patima si intinaciunea trupului si a sufletului si a toata rautatea".
Asadar, prin prezenta Duhului Sfant in elementele naturale si prin impartasirea de ele, fiinta credinciosului se purifica si se sfinteste in toata plinatatea ei. "Asa cum Duhul izvora din trupul lui Hristos, ca sa vindece pe cei ce se atingeau de El, tot astfel, Duhul Sfant se manifesta prin elementele naturale ca sa innoiasca fiinta credinciosilor". Coborarea Sfantului Duh peste Daruri este ceruta in vederea transformarii launtrice a credinciosilor. Noi chemam Duhul Sfant sa se pogoare peste paine si vin pentru ca prin cuminecarea cu Sfintele si Prea Curatele Taine ale lui Hristos sa primim "iertarea pacatelor", sa descoperim "impartasira Sfantului Duh" si sa gustam, inca din lumea aceasta, "plinatatea imparatiei".
In concluzie, cerem sa vina Duhul Sfant peste noi, pentru ca pe toti care ne impartasim din aceasta unica Paine si din acest Sfant Potir, "sa ne uneasca unii cu altii prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant", pentru ca numai uniti unii cu altii in comuniunea Duhului Sfant constituim Biserica lui Hristos. Acesta este rostul epiclezei in cultul divin public ortodox.
Epicleza este o marturisire liturgica a dogmei. Toate rugaciunile Liturghiei au un caracter epicletic, atat cele anterioare epiclezei euharistice, cat si cele dupa aceasta consacrare, in care ne rugam ca Tatal sa primeasca sacrificiul nostru si sa trimita credinciosilor plenitutindea harului Sau. Tainele sunt o continua epicleza a Bisericii si o continua Cincizecime.
Biserica cheama Duhul prin toate manifestarile sale cultice, dar mai cu seama prin Taine. in acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic; de epicleza Mirungerii, cincizecime personala, prin care fiinta umana devine harismatica, creatura noua; de epicleza Pocaintei, a Hirotoniei, a Nuntii, a Maslului, prin care toate se sfintesc si se inalta. Insusi gestul pe care-l face crestinul cand se insemneaza cu Sfanta Cruce este un act epicletic care transforma pe crestin in crucea vie a lui Hristos. Orice Taina si, in consecinta, orice act spiritual crestin poseda mica sa cincizecime, ungerea Duhului, pentru ca toate au o intentie epicletica.
Euharistia inlesneste comunitatii sa participe la Cincizecime, fiindca fiecare credincios se impartaseste nu numai de Hristos, ci si de Duhul: "Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri", spune epicleza. Numai intrucat Duhul raspunde la epicleza Bisericii si coboara peste comunitate, ca in ceasul al treilea la Cincizecime peste Apostoli, darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului.
Inainte de impartasire, preotul cere iarasi pentru noi nu numai invred-nicirea de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului ci si cu Sfantul Duh, pentru ca poporul marturiseste dupa impartasanie: "primit-am Duhul cel ceresc", sau: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh...". "Unirea tuturor pentru care se roaga Biserica, nu se intelege nici ca o asamblare a unor fragmente de "comunitati crestine", ci ca o extindere a unitatii trei-mice care se lucreaza sfant in trupul ei liturgic".
Trimitera Duhului Sfant nu se intampla izolat si automat fara epicleza comunitatii si, de aceea, in Ortodoxie nu se poate savarsi Euharistia fara participarea comunitatii.
Epicleza din punct de vedere interconfesional
In Biserica Romano-Catolica exista practica veche de a se savarsi Liturghia fara prezenta comunitatii. Prin aceasta, se urmarea tendinta de a se desparti Euharistia de comunitate. In romano-catolicism preotul se plaseaza intr-o relatie deasupra comunitatii. "In mesa, Hristos se ofera El insusi Tatalui Sau prin slujirea preotului, comemorand si reinnoind jertfa prin care El isi face prezenta viata Sa".
La Conciliul II Vatican s-a facut un efort de a se depasi aceasta separatie, dispunandu-se prin Constitutia "De sacra Liturgia" sa nu se mai faca Liturghie in absenta credinciosilor, insa nu a izbutit sa impuna in mod expres epicleza in forma structurala in care exista ea in Liturghiile ortodoxe, ca rugaciune tipica in care este invocat Dumnezeu Cel slavit in Treime sa trimita pe Prea Sfantul Sau Duh in mod personal "peste noi", adica peste comunitatea rugatoare si peste fiecare element euharistie in parte (painea de pe sfantul disc si vinul din sfantul potir) ca sa le prefaca in Trupul si Sangele Domnului. Pana la Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolica a ramas tributara vechii conceptii si practici liturgice potrivit careia minunea prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, care au putere lucrativa si operatorie in acest sens. Dupa opinia romano-catolicilor "aceste cuvinte opereaza efectiv cele ce ele anunta. Numai ele transforma painea si vinul in Trupul si Sangele lui Hristos".

Un teolog apusean a exprimat si formulat in mod categoric aceasta conceptie, spunand: "Cand preotul a pronuntat cuvintele de consacrare, aceleasi pe care le-a rostit altadata Iisus asupra painii si a vinului, El nu mai are inaintea lui paine si vin, ci Trupul si Sangele Stapanului, in mod real. Atunci se produce transubstantie-rea sau schimbarea substantei si numai singurele speciile, sau accidentii painii si vinului raman vizibile pentru ochii nostri, in timp ce substanta lor proprie a disparut. Aceasta doctrina este definita de Conciliul de la Trident".
Potrivit doctrinei romao-catolice "Hristos Se aduce jertfa numai prin preot, nu si prin comunitate. Totul se petrece, desigur, pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci deasupra ei. Comunitatea nu-si adauga jertfa ei la jertfa lui Hristos. Nu se produce o osmoza intre aceste jertfe".
Datorita acestui fapt, a fost eliminata epicleza, pentru ca s-a considerat ca Hristos nu are nevoie sa cheme pe Duhul pentru a se aduce pe Sine jertfa Tatalui Sau. in noile formulare ale misei romano-catolice se poate sesiza o asa-zisa epicleza inainte de sfintirea Darurilor, introdusa mai mult din motive de ordin ecumenic, in tendinta de redescoperire a unei vechi traditii liturgice si din necesitatea fortuita de a evidentia rolul Duhului Sfant in cultul divin, insa, accentul cade si pe rostirea cuvintelor de instituire, care reprezinta o conditie esentiala in actul prefacerii Sfintelor Daruri.

Dupa Conciliul II Vatican, mai persista inca conceptia ca "dupa ce preotul invoca coborarea Duhului Sfant si pronunta asupra painii cuvintele pe care Mantuitorul insusi le-a pronuntat la Cina cea de Taina, painea se schimba in Trupul lui Hristos". Cat priveste caracterul harismatic al Sfintelor Taine savarsite in Biserica Romano-Catolica, "interventia obiectiva a Duhului Sfant in actul lucrarii lor sacramentale, datorita epiclezei, este exclusa cu desavarsire. Datorita acestui fapt, sacramentele tind sa aiba asupra credinciosilor efecte magice".

Aceasta conceptie dotrinara si mentalitate juridica inradacinata in viata si traditia liturgica a Bisericii Romano-Catolice se reflecta ca o consecinta a invataturii despre purcederea Sfantului Duh exprimata in adaosul Filioque introdus in Simbolul credintei. Aceasta dogma sparge raportul de egalitate si comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi si minimalizeaza actiunea Duhului Sfant in viata si lucrarea sacramentala a Bisericii. De-a lungul istoriei, in timpul disputelor si controverselor teologice, unii papi, cum a fost Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea au protestat vehement impotriva acestui adaos.

Papa Leon al III-lea a gravat textul Simbolului de credinta pe doua placi de argint (una in greceste si una in latineste) fara adaosul Filioque si le-a asezat pe frontispiciul bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Roma, iar Ioan al VIII-lea, in epistola sa adresata patriarhului Fotie "numeste chiar partasi cu Iuda pe acei care pentru prima data au indraznit sa introduca acest adaos in textul simbolului si fagaduieste, ca va scoate cu totul parerea aceasta, care s-a introdus din neintelepciune, dar crede ca pentru aceasta va trebui un timp oarecare, pentru ca aceasta opinie s-a inradacinat adanc".
Acum se incearca in noile anafore ale liturghiei romane sa se scoata in evidenta lucrarea Duhului Sfant, sau mai bine-zis se incearca o constientizare a prezentei Duhului in Biserica. "Biserica nu inceteaza sa ofere Tatalui "prinosul propriilor ei daruri" si sa-L implore sa trimita pe Duhul Sfant asupra lor, asupra ei insesi, asupra credinciosilor si asupra lumii intregi, pentru ca, prin impartasirea din moartea si invierea lui Hristos - Preotul si prin puterea Duhului, aceste binecuvantari divine sa aduca roade de viata "spre lauda gloriei harului Sau" (Efes. 1, 6)".
Desi se mai pastreaza inca conceptul latin ca sfintirea elementelor se efectueaza prin rostirea cuvintelor de instituire, totusi, nu putem nega faptul ca "Biserica Romano-Catolica are in formularul liturghiei ei o epicleza sau, mai bine-zis, o rugaciune corespunzatoare epiclezei din liturghia ortodoxa". Iata textul epiclezei intercalata in randuiala misei romano-cato-lice: "Cu adevarat Sfant esti, Doamne, izvorul a toata sfintenia. Te rugam, asadar, sfinteste darurile acestea cu roua Duhului Tau, ca ele sa devina pentru noi Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos". In continuare se rostesc cuvintele de instituire, apoi, urmeaza anamneza si rugaciunile de pomenire a intregii Biserici (dipticele) asemanatoare in mare parte cu cele din Biserica Ortodoxa. invatatura fundamentala si comuna a celor doua Biserici o constituie existenta credintei in prefacere chiar de la instituirea tainei, distinctia si contradictia rezidand numai in modul in care se realizeaza aceasta prefacere.

"Eliminand din canonul misei invocarea, prefacerea, in Biserica Romano-Catolica, ramane numai o presupunere, nu un fapt rezultat din insasi actiunea liturghisitorului ca urmare a credintei lui. Acesta a fost unul din motivele pentru care protestantismul a tagaduit prefacerea, obligand Biserica Romano-Catolica sa se refere, pentru dovedire, la liturghiile orientale, care atat prin vechime, cat si prin continutul lor, cuprindeau aceasta dovada". Preotul romano-catolic, ce se substituie Mantuitorului si comunitatii, anuleaza epicleza euharistica si, astfel, comuniunea dintre credinciosi si Dumnezeu nu mai este posibila, deoarece, preotul nu mai este reprezentantul comunitatii. Romano-catolicii sustin ca epicleza este rugaciunea prin care preotul il implora pe Tatal sa-L trimita pe Duhul sfintitor, pentru ca, primindu-Le, credinciosii sa devina si ei ofranda vie adusa lui Dumnezeu".
In Liturghia ortodoxa, Hristos atrage si comunitatea in jertfa Sa. El este mai presus de comunitate dar si in comunitate. Pentru ca jertfa este a comunitatii, este invocat Duhul Sfant sa prefaca elementele oferite si sa le asimileze in Trupul Domnului. In Biserica Ortodoxa, epicleza euharistica, adica invocarea Duhului Sfant peste Biserica si peste darurile puse inainte, o rosteste preotul in numele lui Hristos, caci Hristos cheama pe Duhul spre a Se trimite peste daruri, iar Hristos se aduce pe Sine jertfa Tatalui prin trimiterea Duhului. Dupa primirea lui Hristos euharistie, Biserica se roaga pentru o continua inaintare si crestere in Hristos.

Romano-catolicii au acordat si ei cuvenita importanta acestui fapt, afirmand ca prin epicleza se asigura sporirea duhovniceasca a Bisericii. "Epicleza este si rugaciunea pentru efectul deplin al impartasirii adunarii din misterul lui Hristos. Biserica il roaga asadar pe Tatal sa-L trimita pe Duhul Sfant ca El sa faca din viata credinciosilor o ofranda vie adusa lui Dumnezeu prin transformarea spirituala dupa chipul lui Hristos, prin grija pentru unitatea Bisericii si prin participarea la misiunea ei cu marturia lor si cu slujirea caritatii". La protestanti s-a renuntat definitiv la epicleza, pentru ca s-a trait exclusiv din nadejdea esha-tologica a unirii cu Hristos in viata viitoare.
Inlaturarea epiclezei in cultul protestant este justificata de inexistenta preotiei sacramentale, protestantii fiind adepti si sustinatori ai preotiei universale (I Petru 2, 9). Ca urmare a acestui fapt, Euharistia este lipsita de caracterul ei esential: jertfa. In Biserica Ortodoxa, jertfa euharisitca a Sfintei Liturghii este o actualizare in forma nesangeroasa a jertfei Mantuitorului de pe Golgota si acest act al identitatii dintre cele doua jertfe se infaptuieste in momentul sfintirii darurilor, cand preotul liturghisitor rosteste rugaciunea epiclezei.

Darurile de paine si vin pot fi multe si se pot sfinti si preface de mai multe ori in functie de locul si timpul savarsirii Liturghiilor, dar toate aceste elemente naturale se prefac in unicul Trup al lui Hristos, Cel jertfit o singura data pe Golgota. Jertfirea nu are loc in paine, ci in Trupul lui Hristos, iar actul prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului ii confera Sfintei
Euharistii caracterul de jertfa reala si adevarata, identica cu unica jertfa rascumparatoare de pe Cruce. "Prefacerea constituie, deci, clipa sau punctul in care jertfele aduse in Liturghie - multiple si diferite in timp si in spatiu - se intalnesc, se unifica si se identifica cu cea adusa pe Golgota".
In protestantism, absenta preotului liturghisitor inzestrat cu harul si puterea preotiei, deci, cu puterea de a savarsi jertfa cea nesangeroasa, diminueaza valoarea Euharistiei, limitand-o la o simpla jertfa de lauda si multumire pe care comunitatea o inalta in semn de omagiu lui Dumnezeu. in acest caz nu se poate vorbi de o jertfa a lui Hristos care sa polarizeze in jurul ei jertfa comunitatii. La protestanti "nu are loc o prefacere a elementelor si o sporita asimilare a comunitatii in Trupul lui Hristos. Propriu-zis, Hristos nici nu se jertfeste, nici nu se preface in mod "substantial". Centrul de greutate al cultului cade pe propovaduirea cuvantului si predica Evangheliei. "in protestantism puterea transcendentala a cuvantului este factorul constitutiv al actiunii sacramentale". Acest concept protestant este formulat de Luther in urmatoarea paradigma: "Cand eu vestesc cuvantul lui Dumnezeu, eu sacrific, iar cand tu asculti cuvantul lui Dumnezeu, tu sacrifici cu toata inima ta; la fel cand ne rugam si facem milostenie aproapelui nostru".
In zilele noastre, teologii protestanti incearca sa recunoasca necesitatea si importanta epiclezei, argumentand acest fapt pe temeiul invataturii Sfintei Scripturi si a unor marturii din traditie, insa "nu ne putem astepta ca aceste opinii cu privire la epicleza euharistica sa corespunda intru totul vederilor noastre, date fiind propriile lor dificultati de ordin dogmatic, care le stau in cale".
Miscarile harismatice contemporane in masura in care nu-si unesc glasul rugaciunii lor cu glasulrugaciunii Bisericii, ci se detaseaza de ea, nu pot pretinde ca sunt patrunse de Duhul Sfant. Numai prin Biserica ele pot afla pe "Vistierul bunatatilor si Datatorul de viata", deoarece primirea Duhului are caracter comunitar, eclezial. in acest sens, Ortodoxia are un caracter epicletic; Duhul Sfant este continuu lucrator in Biserica si in membrii ei si nu numai in actul propriu-zis al Tainelor.
Toata Liturghia ortodoxa este o epicleza, o cerere adresata lui Dumnezeu pentru ca El sa realizeze ceea ce sacrificiul Fiului Sau unic a facut posibil: venirea mantuitoare a imparatiei. Toate rugaciunile rostite de preot in timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere continua pentru trimiterea Sfantului Duh. Slujitorii se roaga sa dobandeasca vrednicia duhovniceasca a slujirii prin "salasluirea Duhului celui bun al harului peste ei, peste darurile ce sunt puse inainte". Epicleza este punctul culminant al intregului canon euharistic.
Temeiurile biblice si patristice ale epiclezei euharistice
In Liturghia romana, epicleza premerge cuvintelor de instituire, iar in Liturghia bizantina ea urmeaza acestora. Sfantul Ioan Damaschin in cap. IV al Dogmaticii sale spune ca "painea punerii inainte, vinul si apa, prin invocarea si pogorarea Sfantului Duh se prefac in chip supranatural in Trupul si Sangele lui Hristos".
Au fost si teologi romano-catolici care au recunoscut eficacitatea si necesitatea epiclezei cum ar fi preotul Eusebie Renaudot, recunoscut prin traducerea si publicarea liturghiilor orientale.
Din marturiile celor trei sfinti evanghelisti aflam ca cei doi termeni: a binecuvanta si a multumi exprima unul si acelasi lucru. Cand se descrie minunea inmultirii painilor, intr-un caz se foloseste verbul a binecuvanta (Matei 14, 19) (cand inmulteste cele 5 paini si doi pesti), iar in celalalt caz (cand inmulteste cele sapte paini) foloseste verbul a multumi (Matei 15, 36). Si intr-un caz si intr-altul efectul este acelasi: inmultirea minunata a painilor.
Aceiasi termeni ii intrebuinteaza si ceilalti doi evanghelisti, de unde rezulta ca nu exista nici o deosebire de fond si de sens intre aceste doua cuvinte.
Cand Domnul a luat painea si vinul si le-a dat Apostolilor, ele erau deja prefacute in Trupul si Sangele Lui. Deci Trupul Domnului era prezent inainte de a-L frange si atunci actul prefacerii trebuie cautat in intervalul de timp dintre "luare" si "frangere" si acesta este actul "binecuvantarii".
La fel si cu vinul din pahar s-a intamplat aceeasi situatie. Sangele Domnului a fost in pahar inainte de "dare" si prin urmare, taina prefacerii s-a produs exclusiv prin actul "binecuvantarii", respectiv al"multumirii".
Deci cuvintelor de instituire nu le revine nici o putere operativa, sfintitoare, cum sustin teologii catolici, ci numai un rol vestitor, informativ, declarativ si didactic. in concluzie, la Cina cea de Taina prefacerea a fost savarsita de catre Mantuitorul prin binecuvantare. Aceasta binecuvantare a fost insotita de cuvinte ramase necunoscute noua. Sfantul Ciprian, episcopul Cartaginei, spune ca noi nu am putea bea sangele lui Hristos daca Hristos n-ar fi baut El mai intai paharul. La fel spune si Fericitul Augustin si Teofilact al Bulgariei, Eutimie Zigabenul si Toma d'Aquino (in Summa Theologica).
Paralelismul dintre minunea intruparii si minunea prefacerii in Sfanta Euharistie il gasim exprimat cel mai plastic si mai convingator la Sfantul Ioan Damaschin: "Cum va fi mie aceasta - zice Sfanta Fecioara - de vreme ce nu stiu de barbat? Arhanghelul Gavriil raspunde: "Duhul Sfant Se va pogori peste tine..." Si acum ma intrebi cum painea se face Trupul si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt, mai presus de cuget si de cuvant".
Textul paulin care ne reda chintesenta epiclezei suna astfel: "Paharul binecuvantarii pe care il binecuvantam, nu este oare impartasirea cu Sangele lui Hristos? " (I Cor. 10, 16). Primul care ne relateaza amanunte despre ritualul Sfintei Liturghii si anume despre binecuvantarea elementelor naturale: paine, vin si apa este Sfantul Justin Martirul in Apologia I, cap. 65.
A doua marturie despre existenta rugaciunii epiclezei in cult ne-o ofera Sfantul Irineu in opera sa Adversus haereses. In aceasta lucrare el spune explicit ca "painea euharistica si vinul amestecat cu apa devin prin cuvintele invocarii adevaratul Trup si Sange al lui Hristos". La el intalnim pentru prima data termenul tehnic de epicleza. Si parintii capadocieni impreuna cu Sfantul Atanasie cel Mare fac mentiuni referitoare la epicleza.
Insa cea mai elocventa atestare documentara a epiclezei o intalnim in cele 5 cateheze mistagogice ale Sfantului Chiril al Ierusalimului si, in special, in ultima care cuprinde un scurt comentar al Liturghiei Sfantului Iacob. In aceasta din urma, el spune astfel: "Dupa ce ne-am sfintit prin aceste imne duhovnicesti, rugam pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte, spre a face painea Trup al lui Hristos, iar vinul Sange al lui Hristos. in adevar, acelea de care S-a atins Sfantul Duh s-au sfintit si s-au prefacut".
In cartea a VIII-a a Constitutiilor Apostolice unde este descrisa randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, in varianta ei siriaca (antiohiana), este consemnat integral textul epiclezei acestei Liturghii, rostit in continuarea anam-nezei: "imparate si Dumnezeule..., Te rugam sa privesti cu bunavointa spre aceste daruri... Si sa trimiti Sfantul Tau Duh, martorul patimilor Domnului Iisus, peste aceasta jertfa, ca sa lucreze, sa se arate (dovedeasca) painea aceasta ca Trup, al Hristosului Tau si paharul acesta (vinul) ca Sange al Hristosului Tau, ca cei ce gusta din ele, sa fie intariti in pietate, sa capete iertarea pacatelor, sa fie eliberati de diavolul si de ratacirea lui, sa fie plini de Duhul Sfant, sa fie vrednici de Hristosul Tau si sa dobandeasca viata vesnica.
O epicleza aproape similara cu cea anterioara o intalnim si in Liturghia de rit alexandrin a Sfantului Evanghelist Marcu. Iata un scurt rezumat al textului acestei epicleze: "Tie Doamne Dumnezeul nostru am pus inainte pe ale Tale dintru ale Tale si Te rugam si ne cucerim Tie Bunule si Iubitorule de oameni, trimite din inaltimea locasului Tau cel sfant pe Mangaietorul..., pe Sfantul Tau Duh peste noi, peste painile acestea si peste potirele acestea ca sa le sfinteasca si sa le savarseasca ca un Dumnezeu Atotputernic. Si sa faca: Painea aceasta, Trupul, iar Potirul, Sangele Legii celei Noi a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului si imparatului nostru Iisus Hristos".
Epicleza este atestata in liturghiile mozarabe, galicane si celtice. Epi-cleza o gasim prezenta si in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei (la sfarsitul sec. III). incepand din acest moment, asistam la un proces de descrestere a epiclezei in Occident, sub influenta teologiei sacramentale a Sfantului Ambrozie (De Sacramentis). Asa se face ca in liturghia milaneza desi gasim prezenta epicleza, totusi nu o intalnim sub aspectul explicit de invocare a Sfantului Duh "Epicleza exista astazi in cultul modern al vechilor catolici din Germania". In timp ce in Occident asistam la o descrestere pnevmatologica, in Orient observam o crestere a constiintei crestine fata de Persoana si actiunea Sfantului Duh in Biserica. Aceasta constiinta este marturisita clar de Sfantul Chirii al Ierusalimului si Sfantul Vasile cel Mare.
In sprijinul argumentarii teoriei scolastice, ca actul prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, s-a invocat si opinia ca aceste cuvinte ale Domnului ("Luati mancati..." si "Beti dintru acesta toti...") sunt rostite cu glas inalt, pe cand epicleza se rosteste in taina, iar cuvantul Amin, pe care poporul il repeta de fiecare data, inseamna o marturisire de credinta fata de prezenta lui Hristos euharistie.
In Liturghiile lui Nestorie si Teodor de Mopsuestia, epicleza este transferata la sfarsitul rugaciunii euharistice, iar in Liturghia Bisericii Copte exista doua epicleze: una inaintea cuvintelor de instituire si alta, mai dezvoltata, dupa anamneza. Invatatura Bisericii Ortodoxe despre puterea sfmtitoare a epiclezei este intarita de hotararea can. 32 al Sinodului VI Ecumenic.
Explicarea epiclezei dupa Nicolae Cabasila
Dupa ce a rostit epicleza, Taina sfanta s-a savarsit, darurile s-au sfintit si jertfa s-a efectuat, iar marea victima a Mielului junghiat se vede zacand pe Sfanta Masa. Acum painea nu mai este o inchipuire a Trupului Domnului, sau numai o icoana sau simbol al mantuitoarelor patimi, ci este insusi Trupul Stapanului cel atotsfant, zamislit de la Duhul Sfant, S-a nascut din Sfanta Fecioara, a fost ingropat, a inviat a treia zi, S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui, dupa cum marturisesc textele rugaciunilor: "Aducandu-ne aminte asadar de aceasta porunca mantuitoare..." (Anamneza este inclusa in epicleza) sau: "Ia aminte Doamne, din inaltimea sfantului Tau locas si vino ca sa ne sfintesti pe noi...".
Jertfa se indeplineste in clipa cand se sfintesc darurile. Sfintirea darurilor este, adica momentul in care se realizeaza, de fapt aducerea sau oferirea lor: "Caci aceasta inseamna a fi aduse darurile: a fi sfintite" - spune Cabasila. Iar sfintirea darurilor nu inseamna nimic altceva decat primirea lor de catre Mantuitorul. "Si cum primeste Hristos darurile noastre? Sfintindu-le si prefacandu-le in Trupul si Sangele Sau" - spune acelasi autor.
Cand spunem ca Mantuitorul primeste darurile noastre trebuie sa intelegem ca El accepta ca acestea sa se prefaca in Sfantul Sau Trup si Sange si le incorporeaza, adica le asimileaza la sfanta Sa umanitate cu care S-a jertfit si a patimit pentru lume. in acest sens trebuie intelese cuvintele: "Ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dansele in sfantul, cel mai presus de ceruri si dumnezeiescul Sau Jertfelnic...".
In sustinerea teoriei lor despre prefacerea cinstitelor daruri ale cuvintelor "Luati, mancati..." si "Beti dintru acesta toti...", romano-catolicii invoca un citat din Omilia I a Sfantului Ioan Gura de Aur despre tradarea lui Iuda pe care il interpreteaza tendentios ca argument impotriva epiclezei. Iata cum suna textul Omiliei: "Cuvintele: "Acesta este Trupul Meu" preface cele puse inainte, dupa cum cuvantul acela care zice: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul..." a fost rostit o singura data, dar activeaza de-a pururea". Aceasta imagine plastica este o simpla analogie a ceea ce s-a intamplat la Cina cea de Taina, dupa ce Mantuitorul a binecuvantat painea si vinul, si a ceea ce se savarseste pe Sfanta Masa in fiecare Sfanta Liturghie in momentul epiclezei.
In lumina celor expuse anterior se impun urmatoarele concluzii:
a) Epicleza este o conditie sine qua non a sfintirii darurilor, tot asa de necesara pentru acest act, ca si preotia si altarul. Este acelasi lucru care se intampla cu iertarea pacatelor, in ordinea soteriologica. Desi mantuirea a fost acordata lumii in general (si gratuit) prin moartea pe Cruce a Domnului, totusi pentru aplicarea sau insusirea ei individuala este neaparata nevoie de contributia personala a fiecaruia dintre noi, adica de "credinta lucratoare prin iubire" (Gal. V, 6), de marturisire si de rugaciune de dezlegare a pacatelor rostita de preotul duhovnic.
b) Nu trebuie sa ignoram sau sa minimalizam valoarea rugaciunii si rolul ei in cult. insasi notiunea de rugaciune presupune ca noi suntem constienti de neputinta noastra si de atotputernicia lui Dumnezeu, Caruia ne rugam. Apoi trebuie sa credem in eficacitatea rugaciunii preotesti, pentru ca in preot nu lucreaza omul, ci harul dintr-insul, adica Hristos insusi, izvorul si puterea preotiei. "De aceea, noi credem ca sfintirea darurilor se savarseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu".
c) Epicleza, ca rugaciune de invocare, o intalnim la toate Sfintele Taine si ierurgii. Daca ne indoim de efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma sa ne indoim si de efectul tuturor Tainelor si ierurgiilor care se savarsesc tot prin rugaciune. Ar trebui sa punem la indoiala eficacitatea Sfantului Mir, valabilitatea Preotiei, puterea expiatoare a Tainei Marturisirii etc.
d) In timpul sfintirii darurilor are loc taina prefacerii - nota caracteristica a jertfei. Sinoadele Constantinopolitane de la 1156 si 1158 (acesta din urma a dat si un sinodicon) au consfintit ca jerfta de pe Cruce a fost adusa nu nu mai Tatalui si Sfantului Duh, ci Sfintei Treimi in general, deci si Fiului, iar Liturghia nu este numai o reprezentare simbolica a patimii Domnului, ci o jertfa in adevaratul sens al cuvantului, fiind in esenta ei, una si aceeasi cu jertfa de pe Cruce. Actul de jertfa are loc in clipa sfintirii darurilor.
e) Jertfa adusa in Liturghie este o jertfa adevarata si nu este deosebita de cea de pe Golgota ci identica cu ea. Aceasta jertfa consta in prefacerea painii in Mielul, Care a fost junghiat odata. Deci are loc o prefacere, iar nu o junghiere. Si in cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a facut ca in locul Mielului nejunghiat sa avem unul junghiat, iar in cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca in locul painii nejertfite sa avem trupul lui Hristos cel junghiat pe Cruce. Deci, multiplicitatea Liturghiilor nu trebuie sa ne strecoare in minte ideea ca exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Liturghiile si elementele de paine si vin pot fi multe si prefacerea poate avea loc de mai multe ori in aceeasi zi, insa Trupul lui Hristos, in care se prefac ele este totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur Trup al Domnului, tot asa exista numai o singura junghiere sau jertfire a acestui trup adica cea care a vut loc pe Cruce. Deci nu exista o noua junghiere sau jertfire sangeroasa a lui Hristos, ci actul prefacerii da Liturghiei valoarea si caracterul de jertfa adevarata. Deci este vorba de unul si acelasi dar de jertfa.
Prefacerea este clipa sau punctul culminant al Liturghiei in care jertfa liturgica se identifica in mod real cu cea de pe Golgota. Ea nu este o repetare, o reinnoire si nici o reproducere a acesteia, adica nu este un nou act de jertfire fizica si dureroasa a lui Hristos, caci, spune Sfantul Apostol Pavel, "Hristos Cel ce a inviat din morti nu mai moare" si nici o transformare mistica dar reala a lui Hristos - cum vor invata mai tarziu unii teologi apuseni, ca Joannes de Lugo si Leonardus Lessius (sec. XVII) -, ci este o actualizare in mijlocul nostru a prezentei lui Hristos cel jertfit o data ca o actualizare a faptului crucii, istoriceste, unic.
"In substanta lor, painea si vinul raman fara nici o schimbare sau modificare, numai ca nu-si mai apartin lor si nici lumii acesteia, ci preamaritului trup duhovnicesc al lui Hristos. Trupul lui Hristos, infatisandu-se in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra lumii acesteia. Painea si vinul devenind Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum transcosmi-citatii, corporalitatii Sale preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire in aceasta lume. Deci, transpunerea lor (prefacerea) nu este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limitele acestei lumi". Jertfa liturgica este identica nu numai cu Jertfa Crucii, ci si cu jertfa adusa la Cina, caci aceasta din urma nu este decat o jertfire reala - dar anticipata si mistica, in chip nesangeros - a Trupului care avea sa se jertfeasca peste putin timp in chip dureros si sangeros pe Cruce. Deci este o prezenta substantiala si obiectiva a Aceluiasi Iisus, Care se jertfeste cu adevarat: in chip nesangeros la Cina, in chip sangeros pe Cruce si iarasi in chip nesangeros in Liturghie. Intre jertfa Mantuitorului de pe Cruce si Jertfa liturgica exista deosebiri referitoare la forma, la participare si la loc si timp.
1) Ca forma: Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, iar in Liturghie se aduce in mod sacramental, nesangeros, sub infatisarea vazuta a painii si a vinului.
2) Ca participare: Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur, pentru mantuirea tuturor oamenilor, pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui, ci si din partea Bisericii sau a obstii credinciosilor.
Deci si Biserica jertfeste impreuna cu Hristos.
3) Ca loc: Jertfa de pe Cruce s-a dus intr-un singur loc si o singura data pentru totdeauna, pe cand jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi si pretutindeni pe sfintele noastre altare.
Deci, Liturghia este mijlocul de aplicare individuala a roadelor Jertfei universale si generale de pe Cruce. "Daca punem in comparatie cele doua sacrificii, putem vedea in primul radacina, sau samanta, iar in cel de-al doilea arborele provenit din samanta, nutrit cu sucurile invioratoare si producand astfel fructele mantuitoare ale vietii. Este arborele binecuvantat al vietii, plantat odinioara cu mana dumnezeiasca de pe Golgota, dar care acopera astazi cu ramurile sale mistice toata Biserica lui Dumnezeu, nutrind cu fructele sale salvatoare pe toti cei ce cauta viata eterna".

SURSA-CRESTINORTODOX.RO

Hirotesiile.

Hirotesiile sunt tot ierurgii care insa in ordinea importantei se situeaza dupa sfintirea Marelui Mir si dupa sfintirea antimiselor, desi prin ele se confera un har prin care unii crestini sunt instituiti in felurite trepte de slujitori bisericesti sau prin care unii clerici sunt promovati la trepte mai inalte. Deci prin natura functiunilor sau starilor ce se creeaza prin hirotesii, acestea s-ar parea ca ar avea o importanta mai mare decat cele doua dintai de care ne-am ocupat, fiind vorba de insisi slujitorii Bisericii sau de crearea unor trepte de slujitori ori de promovarea unora dintre acestia in trepte mai inalte. Totusi, intrucat nici una din treptele ce se creeaza prin hirotesie nu sunt indispensabile, adica n-au caracterul necesitatii absolute in viata bisericii, iar pe de alta parte, intrucat nici una dintre hirotesii nu determina sau nu conditioneaza savarsirea lucrarii preotesti sau savarsirea vreunei Sf. Taine in felul in care conditioneaza aceste lucrari sfintirea marelui mir si sfintirea antimiselor, este evident ca hirotesiilor nu li se poate atribui importanta acestora si cu atat mai putin vreo prioritate fata de acestea.

Dar sa vedem mai de aproape ce se intelege in sens propriu prin hirotesie, spre deosebire de hirotonie, si care sunt hirotesiile mai importante care s-au pastrat in practica vietii bisericesti atat pe baza prevederii exprese ale canoanelor, ct si pe baza obiceiului sau a legii nescrise.

Cuvantul hirotesie inseamna punerea mainilor, iar cuvantul hirotonie inseamna intinderea mainii. Ambele cuvinte au avut intelesul initial de hirotonie, adica de act prin care se transmite harul preotiei in vreuna din cele trei trepte de instituire divina.

Ele au mai avut insa si intelesul de acte prin care se proceda la alegerea unor persoane pentru slujirea bisericeasca sau pentru vreuna din treptele clerului, caci aceasta alegere se facea prin intinderea mainilor, care era modul obisnuit de a se exprima voturile, ori prin asezarea mainilor asupra cuiva, ca semn de indicare a lui pentru o anumita slujire. In mod special, expresia punerea mainilor a mai avut si intelesul de impartasire a harului sfintitor, prin administrarea Sf. Taine a Mirungerii sau a hrismei, precum si pe acela de impartasire a unei binecuvantari care nu era nici taina, nici ierurgie, ci o lucrare nedeterminata, prin caracterele acestora.

In Sf. canoane si in alte texte sau scrieri bisericesti, cuvantul hirotonie se foloseste si in sensul de hirotesie, dupa cum si cuvantul hirotesie se foloseste atat in sensul sau propriu cat si in sens de hirotonie. Desigur ca dupa intelesul originar, cuvantul hirotesie exprima in mod mai direct si mai precis actul hirotoniei, care se facea prin punerea mainilor, cu toate acestea insa, pe cale de traditie bisericeasca, adica pe calea stabilirii prin practica a sensului acestor cuvinte, inca de prin veacul III-IV, cuvantul hirotonie a inceput a fi folosit mai des si cu precadere fata de cuvantul hirotesie, pentru a exprima actul de sfintire sau de administrare a Sfintei Taine a Preotiei, in vreuna din cele trei trepte de instituire divina ale sale.

Dar, cu toate acestea, a continuat folosirea cuvintelor hirotonie si hirotesie in ambele sensuri, incat pana tarziu, dupa veacul XV, cuvantul hirotesie a mai fost inca folosit si in sens de hirotonie propriu-zisa. Astfel, in acest inteles il gasim inca la Sf. Simion Tesaloniceanul.

Dintre canoanele in care se foloseste cuvantul hirotonie in sens de hirotesie sau macar nu numai in sens de hirotesie, ci si in acela de hirotonie, amintim can. 2 ap.; 15, II ec. Apoi dintre acelea care folosesc cuvintul hirotonie in sens de hirotesie, amintim can. 15 IV ec, 14, 40, VI ec, in care este vorba de hirotesia diaconitelor, iar dintre canoanele care folosesc cuvantul hirotesie in sensul de hirotonie, amintim canonul 10 Antiohia, in cuprinsul caruia, pentru a exprima actul hirotoniei se foloseste atat cuvantul hirotesie cat si cuvantul hirotonie, dupa cum in can. 15 al sin. IV ec. se foloseste pentru actul hirotesiei, atat cuvantul hirotonie, cat si cuvantul hirotesie.

Pentru treptele inferioare ale slujtorilor bisericesti, a caror instituire se face prin hirotesie, cuvintul hirotesie este folosit in canonul 10 Antiohia, prin care se permite horepiscopilor sa hiroteseasca anagnosti, ipodiaconi si exorcisti, apoi prin can 14, VII ec in care se reglementeaza hirotesia anagnostilor de catre episcopi, permitandu-se si egumenilor care au hirotonia intru ieromonahi si hirotesia pentru treapta de egumen, sa savarseasca hirotesii de anagnosti sau de citeti in manastirile de sub conducerea lor. De asemenea se arata ca astfel de hirotesii pot savarsi si horepiscopii.

Deosebirea mai precisa dintre actele de hirotonie si cele de hirotesie pentru a caror numire s-au folosit deopotriva cele doua cuvinte, hirotonie si hirotesie, s-a facut si se face dupa natura actelor despre care este vorba in textele in care se intalnesc cuvintele hirotonie si hirotesie si in acord cu invatatura Bisericii despre natura deosebita a hirotoniei, de aceea a hirotesiei.

Hirotesiile sunt actele prin care se confera, prin rugaciuni si binecuvantari, treptele inferioare ale slujitorilor bisericesti pana la cea de ipodiacon, inclusiv, precum si treptele dezvoltate din cele trei trepte ale preotiei de instituire divina, ca trepte onorifice, cum sunt de exemplu treapta de protodiacon si de arhidiacon, apoi acelea de sincel, protosincel, egumen si arhimandrit, cea de protopresbiter si de arhipresbiter, iar odinioara si cele de arhonti sau demnitari bisericesti, de la centrele mai importante ale Bisericii vechi, amintirea carora s-a pastrat si la noi prin treptele de iconom si sachelar. Trebuie mentionat insa ca in afara de treptele amintite ale slujitorilor bisericesti, a existat obiceiul ca - pe cale de hirotesie - sa se confere si alte trepte de slujitori bisericesti laici, pe la centrele mai importante ale Bisericilor. Precum pentru savarsirea hirotoniei in cele trei trepte ale preotiei de instituire divina s-au intocmit rnduieli aparte, tot la fel s-au intocmit si randuieli corespunzatoare pentru administrarea sau savarsirea hirotesiilor in diversele trepte in care se face instituirea slujitorilor bisericesti prin acestea.

Toate hirotesiile au fost savarsite initial de catre episcopi si numai de catre acestia, ei putand autoriza si pe horepiscopi sa le savarseasca dupa cum le permiteau sa savarseasca si hirotoniile trebuitoare. Numai cu timpul unele hirotesii si anume cea in treapta de citet sau anagnost pe la manastiri, ca si cea de ipodiacon, insa tot numai pe la manastiri, au putut fi savarsite cu ingaduinta episcopului si de catre staretii manastirilor, cu conditia ca acestia sa aiba hirotonia intru presbiter si hirotesia intru egumen, asa cum prevede - in cazul citetilor - can. 14, VII ec, iar in cazul citetilor si al ipodiaconilor, can. 6 Sf. Nichifor Mart.

In afara de aceste doua hirotesii, toate celelalte sunt rezervate episcopilor.

O hirotesie cu totul deosebita si importanta pentiu viata Bisericii este aceea intru duhovnic. Ea consta in binecuvantarea pe care episcopul o da in cadrul unui ritual aparte, oricarui preot hirotonit in aceasta treapta, adica in cea de presbiter (preot) pentru a administra Sf. Taina a Pocaintei.

Dupa cum s-a mai amintit, in legatura cu aceasta hirotesie exista parerea gresita ca abia prin ea i s-ar conferi preotului in cauza calitatea harica de a administra Sf. Taina a Pocaintei. In realitate insa, ea nu reprezinta decat o incuviintare sau o dezlegare care i se da preotului sa administreze si aceasta Sf. Taina, pentru care el primeste calitatea harica necesara prin taina Sf. Hirotonii, la care hirotesia intru duhovnic nu adauga o stare harica de aceeasi natura cu a Sfintelor Taine si care singura l-ar face apt pe cel care o primeste sa savarseasca Sfanta Taina a Pocaintei. El primeste o binecuvantare care-l intareste personal pentru a putea administra cu mai multa chibzuinta si pricepere Sf. Taina a Pocaintei, nu insa un har care s-ar dauga la acela primit prin Taina Hirotoniei, sporind cumva eficacitatea acesteia. Despre vreo asemenea invatatura a Bisericii nu s-a pastrat nici o urma, iar admiterea ei ar insemna transformarea ierurgiei casare se numese duhovnicie sau hirotesie intru duhovnic, intr-o a opta taina a Bisericii, ca Taina complementara a Hirotoniei.

Intrucat aceasta lucrare sfanta care se numeste hirotesia intru duhovnic are un rost deosebit pentru reglementarea administrarii Sfintei Taine a Pocaintei in viata Bisericii, ea a fost rezervata exclusiv episcopului, care nu o poate ceda vreunei trepte inferioare celei episcopale. De asemenea, intrucat ea conditioneaza exercitiul deplin al puterii preotesti, intrucat fara de ea presbtierul poate savarsi numai cinci din cele sase taine, pentru care primeste calitatea harica prin hirotonie, in jurul duhovniciei s-au brodat felurite teorii cu caracter mistic, care depasind evlavia traditionala si cumpanita a Bisericii, au determinat si formarea parerii gresite ca duhovnicia ar avea caracterul unei a opta taine.

Inainte de a trece la alte ierurgii, mai amintim in legatura cu duhovnicia ca ea nu se practica pretutindeni in Ortodoxie ca hirotesie obligatorie, ce se savarseste numai la o anumita vreme dupa hirotonia intru presbiter, ci exista, fie randuiala ca ea nu se mai savarseste deloc, fie randuiala ca ea se savarseste la sfarsitul ceremonialului de hirotonie. Ceea ce trebuie in mod special remarcat, este insa faptul ca pentru a se justifica caracterul de dezlegare sau de imputernicire pentru administrarea Sf. Taine a Pocaintei, ar trebui sa existe in prealabil si o oprire a presbiterului nou hirotonit de a se savarsi aceasta Sf. Taina, dar despre vreo astfel de oprire nu cunoastem nici o mentiune.

De pe urma celor spuse, rezulta ca potrivit randuielii in vigoare, acolo unde aceasta exista si se aplica, efectul juridic al duhovniciei este acela de indreptatire a celui caruia i se savarseste hirotesia intru duhovnic, de a administra si Sf. Taina a Pocaintei, a carei savarsire inainte de primirea duhovniciei atrage pedepsirea celui vinovat, fara insa ca aceasta sa prejudicieze intr-un fel oarecare efectul insusi al tainei pe care a savarsit-o.

Exista chiar rinduiala ca in cazuri grave, cum ar fi primejdia de moarte, preotul poate savarsi Sf. Taina a Pocaintei chiar daca nu are duhovnicia (can. 13 I ec. ; 6 Ancira , 7 Cartag.; 75 Vas. c. M. ; 2, 5 Grig. Nissa).

Toate hirotesiile se savarsesc in afara sfantului altar, pe cand hirotoniile numai in interiorul altarului.

Binecuvantarea primita prin hirotesii se poate pierde prin caderea in erezie, cum se pierde si harul primit prin hirotonie. Pe cata vreme insa in cazul hirotesiilor se poate proceda la anularea efectelor lor juridice, adica la revocarea din treptele conferite prin hirotesie si adica la luarea treptei de protodiacon, arhidiacon, protopresbiter, econom etc, in cazul hirotoniilor nu se poate proceda in acest chip, treptele conferite prin hirotonie neputand fi anulate decat prin caderea in erezie, caci caterisirea sau depunerea din treapta din alte motive nu produce efectul anularii hirotoniei, ci numai acela al opririi de la savarsirea actelor sfinte sau de la slujirea sacerdotala.

Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE. Autor: protoiereu Ioan Lisnic

Încă din primele veacuri ale creştinismului era obişnuit ca creştinii să se împărtăşească zilnic, însă după predania veche a Bisericii, cu mult înainte de a fi stabilit prin canon (canonul 52 al Sinodului Trulan), exista practica de a nu se oficia nici o liturghie în zilele peste săptămână ale Postului Mare, în afară de sâmbătă şi duminică şi în ziua când cade sărbătoarea Bunei Vestiri, celelalte zile fiind de post aspru, de întristare şi pocăinţă.
În acele timpuri, creştinii fiind mai puţini şi mai serios verificaţi în credinţă, era obiceiul ca în Postul Mare credincioşii după Sfânta Liturghie de duminică să primească părticele din Darurile Sfinte, pentru ca fiecare să se împărtăşească acasă la el, în fiecare zi. Însă odată cu creşterea numărului de credincioşi în Biserică şi transformarea creştinismului în religie de masă, începe a se slăbi intensitatea spirituală şi autorităţile bisericeşti sunt nevoite să aşeze reguli noi pentru împărtăşirea zilnică a credincioşilor în perioada postului. Pentru ca creştinii să nu sufere de lipsa adăpării din izvorul de putere duhovnicească s-a aşezat rânduiala ca să se păstreze în biserică o parte din Sfintele Daruri de la Liturghia de duminică în care să se împărtăşească credincioşii în zilele când nu se săvârşea Sfânta Liturghie, anume după rugăciunile de seară, întreaga zi fiind de post aspru şi de pocăinţă şi mai cu seamă în zilele de amintire în care se pomeneşte vânzarea, şi răstignirea Mântuitorului. Rânduiala împărtăşirii la început era simplă, apoi a fost legată, de Vecernie, cu rugăciuni şi cântări de la Sfânta Liturghie. Astfel s-a născut o nouă Liturghie din contopirea vecerniei cu Liturghia prescurtată. În deplina sa rânduială, precum se săvârşeşte şi în timpurile de astăzi, s-a pus spre întrebuinţare în secolul al Vl-lea de Sf. Marele Grigore, episcopul Romei.
Liturghia Darurilor înainte Sfinţite în plinătatea ei, fiind contopită cu vecernia ne aduce aminte de Liturghia Sf. Vasile cel Mare, care la fel se săvârşeşte împreună cu vecernia, în ajunul sărbăto rilor Naşterii şi a Botezului Domnului, în Joia Mare şi în Sâmbăta Mare şi de Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, săvârşită la sărbătoarea Bunei Vestiri când aceasta cade în zi de post. Aceste mărturii încă odată ne dovedesc despre introducerea în Liturghia Darurilor înainte Sfinţite a rugăciunilor şi a acţiu nilor Sfinţitoare din Liturghia întreagă.
Partea întâi a acestei Liturghii este Vecernia, la care se citeşte din Psaltire catisma 18 care este prevăzută pentru toate zilele săp tămânii din Postul Mare şi ale cărei psalmi, în vechime, la iudei, erau cântaţi pe treptele templului din Ierusalim cu un imn de pregătire pentru întâmpinarea lui Dumnezeu.
„Noaptea ridi caţi mâinile voas tre spre cele sfinte şi binecu vântaţi pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 133, 2-3).
Citirea paremiilor Vecerniei, se face din Testamentul Vechi la care preotul aşează pe Evanghelia de pe Sfânta Masă o lumânare aprinsă, ce preînchipuie pe Hristos ca „Lumina Lumii”, „Lumină din Lumină” şi totodată semnifică faptul că toate profeţiile s-au împlinit în Hristos, care a deschis mintea ucenicilor Săi „pentru ca ei să înţe leagă Scripturile...” După citirea primei paremii, preotul, ţinând în mâini cădelniţa şi lumânarea, din Uşile Împărăteşti ce stau deschise, însemnând spre popor cu Sf. Cruce zice: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. Prin aceste cuvinte, în vechimea acestei taine mari, credincioşii pleacă genunchii şi o cucernică tăcere se lasă în întreaga biserică.
După ducerea Sf. Daruri pe Sf. Masă ne rugăm înaintea lor ca înaintea celor de-acum desăvârşite Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi îndată se rosteşte rugăciunea pentru Darurile mai înainte sfinţite şi pen tru vrednica împărtăşire cu ele. Urmează apoi rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, care este întotdeauna ultimul nostru act de pregătire pentru împărtăşire.
La Sfârşitul Liturghiei rugăci unea amvonului este potrivită cu Postul în care mai înainte se aduce mulţumire lui Dumnezeu Care „ne-a adus pe noi întru aces te preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor”, iar mai apoi ne rugăm, ca să ne dea nouă cu „lupta cea bună să luptăm, calea Postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor bal auri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm, ca fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”. Cu aceasta şi se sfârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fiind o slujbă minunată pentru culti varea evlaviei şi a smereniei, de curăţire a sufletelor şi a trupurilor ca, să ne pregătim cu credinţă şi încredere spre a străbate „calea Postului”.
Bibliografie
1 A. Schmemann, Postul Mare. Asceză şi Liturghie în Biserica Ortodoxă, Iaşi, 1997.
2 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creş tine Ortodoxe, Ed. Bisericii Ortodoxe din Moldova, 1995.
3 Профессор Н. Д. Успенский, Литургия Преждеосвященных Даров, жур нал „Богословские труды”, 15, 1976.
Protoiereu Ioan Lisnic

PĂCATUL NERESPECTĂRII ZILELOR DE ODIHNĂ ŞI SĂRBĂTORILOR !

De ce nu respectaţi ziua de odihnă ? (Matei 12:1-5)
Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Dumnezeu le-a dat oamenilor, între alte porunci şi pe aceea a muncii şi a odihnei, după cuvântul care spune „Lucrează şase zile... iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeul Tău; să nu faci în ziua aceea nici un lucru. (Ieşire 20:9-10).
Aşadar le-a spus să lucreze şase zile şi în a şaptea să se odihnească. Cu atât mai mult, în ceştinism există aceste zile de odihnă: Duminica şi Sărbătorile însemnate din calendar. Când se respectă aceste zile se produce un echilibru cosmic, biologic, ecologic, psihologic şi mai ales duhovnicesc. Când nu se respectă aceste zile de odihnă vine pedeapsa lui Dumnezeu peste acea familie.
Unii lucrează la câmp, alţii îşi fac casă, altele gospodine îşi fac curăţenie, îşi spală etc. Aceste păcate, odată făcute, iarăşi au efect asupra familiei respective. Vin certuri, necazuri, boli, bătăi, despărţiri, etc. Fără ca oamenii respectivi să-şi dea seama de ce şi de unde vin. Pe acei oameni care nu respectă zilele de odihnă, vin mari necazuri. Ele vin atât peste ei cât şi peste copiii lor.
Duminica şi Sărbătorile cu Cruce Roşie din calendar nu avem voie să facem nici un lucru acasă. Femeile nu au voie să spele, să coasă, să măture, bărbaţii nu au voie să lucreze la câmp sau alt ceva. În acele zile trebuie să mergem la biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, să ne odihnim, să citim cărţi duhovniceşti, să ne rugăm, etc.
Bibliografie: Protos. Ioachim Pârvulescu „Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor” Mânăstirea Lainici-Gorj 2000.

Sf. Împărtăşanie este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi Dumnezeu pe pământ.

Sf. Împărtăşanie este una din cele şapte Taine ale Bisericii Ortodoxe care mai poartă denumirea de Sf. Euharistie (din greacă-mulţumire).
Dacă la celelalte taine creştinul primeşte harul divin într-un sens limitat, prin Sf. Împărtăşanie primim însăşi Izvorul harului. Sub înfăţişarea pâinii şi a vinului ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cei ce primesc această sfântă taină trebuie sa fie pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „ Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă, şi bea, nesocotind trupul Domnului.” ( I Cor. 11, 28-29). La fel ne învaţă şi Sf. Părinţi. Sf. Împărtăşanie trebuie primită cu credinţă şi dragoste, căci ne este oferită de către Dumnezeu pentru „vindecarea sufletului şi al trupului”.
Împărtăşindu-ne cu vrednicie ne vindecăm nu numai sufletul, ci şi trupul, întrucât Domnul nostru Iisus Hristos este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Un subiect foarte sensibil pus în discuţie, după părerea unora, este cum ar fi posibilă transmiterea unor infecţii prin linguriţa de la împărtăşanie. Din punct de vedere spiritual „Dumnezeu nu ar îngădui aceasta”. Totuşi unii specialişti , mai cu seamă din Apus, s-au declarat îngrijoraţi de metoda noastră de a distribui sfintele elemente euharistice. Unii sugerează ideea de a oferi împărtăşania în mod individual cu linguriţe de plastic. Altă metodă propusă spre a minimaliza o posibilă „transmitere” a infecţiei este de a cere credincioşilor să deschidă gura pentru ca preotul sa poată introduce fără a atinge saliva, sau ca cei bolnavi de o boală infecţioasă să primească împărtăşania după ceilalţi enoriaşi, la urmă. Asemenea inovaţii ar întâlni rezistenţă din partea unor credincioşi, căzând în necredinţă. În două mii de ani de existenţă a Bisericii nu s-au semnalat cazuri de transmitere a vreunei boli pe această cale.
Chiar şi în perioadele devastatoare de epidemii preoţii s-au diaconii care au consumat Sf. Împărtăşanie n-au fost atinşi de boală într-o proporţie mai mare decât restul populaţiei.
Din punct de vedere al medicinii, specialiştii în domeniu socot „riscul infecţiei după contact oral cu lucruri contaminate prin salivă în cantitate nesemnificativă, ar fi neglijabil”. Iar în revista New-York Times în 1995 a fost publicat un material prin care s-a demonstrat ca făcându-se unele probe ca în cazul Sf. Împărtăşanii, specialiştii au ajuns la concluzia că microbii potenţiali care cauzează boala supravieţuesc numai pentru puţin timp în vin şi n-au putut fi puşi în evidenţă în nici un caz. Adică practic riscul acesta nu există.
„Dumnezeu nu îngăduie aceasta”, dar nu ca răspuns la credinţa celui ce se împărtăşeşte, ci pentru că atât din punct de vedere obiectiv cât şi ontologic, elementele euharistice sunt Trupul şi Sângele Domnului preamărit, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Damaschin:„Pâinea şi vinul nu sunt doar simboluri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, ci Trupul îndumnezeit al Domnului Însuşi”. Iar Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu afirmă că Sf. Împărtăşanie „este leacul nemuririi”.Împărtăşirea cu Sf. Taine pentru cei ce se apropie de Sf. Potir este „spre tămăduirea (vindecarea) sufletului şi al trupului …spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”



Bibliografie:
Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 2000
Pr. Prof. Dr. John Brech, Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001
Dr. George stan, Teologie şi bioetică, Ed. Bisericii Ortodoxe, Alexandria, 2001

Autor: Protoiereu Ioan Lisnic

Pătimirea Sfîntului Mare Mucenic Teodor Tiron 17 februarie/ 2 martie

Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgîni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgîneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpînirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.

Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfîntul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce".

Sfîntul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".

Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfîntul Teodor a răspuns: "Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfîntul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfîntul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate".

Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfîntul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".

Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: "Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".

Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".

Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor

Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: "Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?" Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".

Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"

Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".

Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?" Atunci i-a grăit sfîntul: "Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor".

Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita".

Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfîntul i-a răspuns: "Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.

Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)
Sursa:www.paginiortodoxe.tripod.com