IN MEMORIAM MITROPOLITUL VISARION PUIU !

ÎN MEMORIAM MITROPOLITUL VISARION PUIU!

La 10 august 1964 îşi încheia drumul vieţii pământeşi marele ierarh al Bisericii Mitropolitul Visarion Puiu .
A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi ( 1909 - 1918 ),director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia( 1918 - 1921 ), Episcop al Argeşului ( 1921-1923 ) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi ( 1923 - 1935), Mitropolit al Bucovinei(1935 - 1940 )şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria( 1942 - 1943 ).


Datorită ultimei sale misiuni din timpul războiului si evenimentele ce au urmat a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală.
Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă în 1946 la moarte în contumacie.
Din iniţiativa mitropolitului Visarion, aflat atunci în exil, în anul 1949 se înfiinţează pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală,pe care o conduce pâna în 1958.
Şi-a petrecut restul vieţii în localitatea Viels Maison-Aisne,la 96km de Paris.

Director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mânăstirilor din Basarabia.

Datorită experienţei şi meritelor obţinute în funcţia de director al Seminarului din Galaţi, la 1septembrie 1918, Arhimandritul Visarion Puiu este numit director al Seminarului Teologic din Chişinău .

Arhimandritul Visarion Puiu.

Localul Seminarului din Chişinău se afla într-o stare foarte jalnică. La începutul războiului fusese transformat în spital pentru răniţi. A servit apoi ca, cazarmă pentru unele cete de bolşevici, iar la acel moment, în localul seminarului locuiau ostaşii unităţii militare româneşti. Într-un raport adresat Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Nicodim, arhimandritul Visarion Puiu scria despre situaţia jalnică de devastare a localului seminarului: „pereţii şi duşamelele murdărite, geamurile sparte, ţevele de apă stricate încât apa minează pereţii întregi şi putrezesc duşamelele, bucătăriile şi celelalte dependente ale interiorului aproape distruse, mobilierul şcolar parte nimicit, parte risipit, iar curtea plină de armată, care cu greu şi după străduinţe repetate abia a părăsit cuprinsul ei”.1)
Pentru începerea restaurării localului era nevoie de a elibera sobele pline de cărtuşe şi grenade ruseşti care puteau pune în pericol multe vieţi omeneşti cât şi clădirea seminarului. Iată ce scria mai târziu fostul director: „Seminarul din Chişinău avea un foarte bun local, pus apoi la îndemâna Facultăţii Teologice, dar în vremea revoluţiei ruse adăpostise pe rând câteva regimente care la plecarea lor îl lăsase într-o stare de plâns. Începând restaurarea lui ... o echipă de soldaţi a lucrat o zi întreagă la scoaterea cu luare aminte a explozibilelor şi cărtuşelor nepotrivite armelor noastre şi dându-li-se foc într-o curte mică cu ziduri de piatră au dat loc la împuşcături ce s-au repetat o întreagă noapte”.2)

Restaurarea localului seminarului s-a început cu un prim ajutor financiar acordat de către P. Cazacu, directorul guvernului local pentru Basarabia, consilierii eparhiali au refuzat să dea vreun ajutor, la fel şi membrii organelor administrative inferioare ale seminarului care locuiau în căminul internatului „n-au arătat nici cea mai mică bunăvoinţă în munca pentru readucerea seminarului în stare de funcţiune”.3)
Pentru data de 15 septembrie, arhimandritul Visarion înştiinţează şi invită membrii Comisiunii Economice a Seminarului pentru a inventaria „zestrea şcolară şi gospodărea-
scă” cât şi a discuta în privinţa reparaţiei localului seminarului.
Şedinţa Comisiunii Economice nu a avut loc din cauza lipsei membrilor, inspectorului Iacov Filatov şi prof. Gurie Ponomariof cei prezenţi:
Preşedintele Şedinţei, arhimandritul Visarion, membrii prot. T. Petică şi diac. I. Munteanu au luat hotărârea ca şedinţa să fie amânată pentru o dată care trebuia să fie fixată ulterior.4)

Şedinţa a fost fixată pentru data de 5 octombrie, la care s-a constituit un Comitet Activ al Seminarului din Chişinău. Sub preşedinţia directorului şi membrilor prezenţi, la ordinea zilei au fost puse următoarele probleme:
1. Darea de seamă a zestrei şcolare; 2. Constituirea unui comitet activ;
3. Aprovizionarea de iarnă.
S-a efectuat inventarierea, s-a discutat despre mersul lucrărilor de reparaţie a localului seminarului cât şi a internatului „pentru a putea fi pus în stare de a adăposti elevii interni, iar în legătura cu apropiata deschidere a cursurilor să se înceapă şi aprovizionările necesare pentru iarnă”.5)
Pe lângă grija pentru restaurarea localului seminarului arhimandritul Visarion a lucrat şi asupra întocmirii programului de studiu pentru seminar. După aprobarea din partea Direcţiunii şcolare şi culturale, programul a fost înaintat Arhiepiscopului Nicodim pentru arhiereasca binecuvântare. La 28 septembrie părintele arhimandrit primeşte următorul răspuns: „cu onoare vă aducem la cunoştinţă că Înalt Preasfinţia Sa Arhiepiscopul Nicodim, în urma raportului P.C. Voastre din 20 septembrie a.c. şi a recomandaţiei din partea Direcţiunii Şcolare, a aprobat noul program de studii pentru Seminarul Teologic din Chişinău, dându-i arhiereasca binecuvântare.
Vă invităm deci să Binevoiţi a-l pune în aplicare cu începerea noului an şcolar”. Rezoluţia arhimandritului Visarion a fost următoarea: „Luăm act de mulţumire sufletea-
scă şi ne vom strădui de a-l aduce la îndeplinire”.6)
La 18 octombrie a fost convocat Consiliul profesoral al Seminarului. Sub preşedinţia rectorului arhimandrit Visarion Puiu au fost puse în discuţie:
1. Chestiunea programei şcolare – împărţirea orelor conform programei cât şi modificările numărului de ore. 2. Împărţirea materiei, fiecare profesor trebuia să împartă materia de studii proporţional cu planul calendaristic. 3. Cărţile didactice, fiecărui profesor, le-au fost înmânate listele cărţilor didactice la obiectele de studiu.7)

Iar la 19 octombrie s-a convocat Consiliul Economic al Seminarului unde s-a cercetat registrele de venituri şi cheltuieli ale sumelor primite de la stat şi a registrelor sumelor eparhiale. S-a constatat, cu părere de rău, că începutul anului de învăţământ, preconizat pentru data de 1 noiembrie, era cu neputinţă.8)

Într-un raport adresat arhiepiscopului Nicodim, directorul seminarului de la Chişinău arăta că motivul principal din cauza căruia se tărăgăna reparaţia localului seminaru-
lui era lipsa mijloacelor financiare: „Reparaţiile se fac greoi, scump şi cu mare întârziere, corespondenţa întârzie, numirile corpului didactic încă nu sunt definitiv terminate, bugetul nu este de nimeni întocmit, iar seminarul nu se ştie dacă trebuie organizat ca şcoală aparţinând unei biserici autonome sau urmează a avea alcătuirea la fel cu seminarele din ţară, aprovizionarea alimentelor.
În asemenea condiţiuni găsindu-se seminarul respectuos vin prin aceasta a spune Înalt Preasfinţiei Voastre din vreme că deschiderea cursurilor este problematică şi că nu se va putea face nici la 1 noiembrie curent”.9)

Când lucrările de reparaţie a localului seminarului s-au aşezat pe un făgaş mai bun, la 1 decembrie 1918, arhimandritul Visarion Puiu este numit Exarh al Mănăstirilor din Basarabia.
La propunerea lui, în postul de director al seminarului a fost numit Economul, prot. Victor Popescu. Iar între 11 şi 14 decembrie noul rector al Seminarului ia în primire de la arhimandritul Visarion „zestrea şcolară” şi suma de bani preconizată pentru reperaţie.10)

După multă muncă şi strădanie, mai ales din partea arhimandritului Visarion, Seminarul Teologic din Chişinău îşi începe cursurile la 14 ianuarie 1919.11)

Noua funcţie a Arhimandritului prevedea inspectarea mănăstirilor şi schiturilor. După primele inspectări mănăstireşti, arhimandritul Visarion avea să constateze că mănăstirile din Basarabia „Sub raport religios apar ca o bogăţie materială a Bisericii şi ca o podoabă morală a poporului basarabean”. Iar din punct de vedere moral şi naţional „se înfăţişează ca locaşuri de adăpostire religioasă şi ca minunate insule naţionale, în care graiul, cântarea şi rânduielile vieţii religioase s-au păstrat întocmai ca şi în ţara mamă, şi se arată acum ca nişte vetre în care sub spuza împrejurărilor din vremile vitrege, s-a păstrat nestinsă conştiinţa naţională în tot timpul stăpânirii streine sub care s-au găsit mai bine de un veac”.12)

În timpul activităţii de Exarh al mănăstirilor din Basarabia, prin vizitele de inspectare a mănăstirilor, arhimandritul Visarion s-a străduit să introducă şi să lărgească buna organizare a vieţii monahiceşti, să sporească starea materială a mănăstirilor, să mărească numărul lor prin redeschiderea unor mănăstiri şi schituri desfiinţate.
În 1920, exarhul mănăstirilor basarabene cere arhiepiscopiei Chişinăului ca Schitul Antonovca să fie despărţit de mănăstirea Hârjăuca şi dat în grija unui stareţ propriu. Acest schit se afla departe de mănăstire, iar după exproprierea din 1917, când mănăstirii i se luase tot pământul, rămăsese aproape nelocuit şi în părăsire. Schitul s-a numit Bocancea, după numele fostului proprietar al moşiei. După despărţirea de Hârjăuca la schitul Bocancea a fost numit stareţ protosinghelul Gurie Tăutu (1920 – 1923).13)
Datorită insistenţei arhimandritului Visarion, după 75 ani de la desfiinţare, îşi reia activitatea şi schitul Rudi. În 1846, când
schitul rămăsese fără vieţuitori, prin decizia autorităţilor eparhiale, biserica rămasă a fost dată sub supravegherea parohiei din satul Rudi de Jos. Aflându-se la un loc retras, cu trecerea timpului şi biserica a fost părăsită. La începutul sec. al XX-lea schitul Rudi se afla într-o stare foarte jalnică, chiliile ruinate şi distruse, livezile înăbuşite de arbori sălbatici, iar biserica din piatră, construită în 1777 în stil moldovenesc, fusese devastată complet şi expusă ruinării. Preţuind însemnătatea spirituală şi istorică a acestui aşezământ, exarhul mănăstirilor basarabene, după multe demersuri adresate Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, filialei sale din Chişinău şi Arhiepiscopiei, reuşeşte aprobarea restaurării schitului. Vieţuirea mănăstirească în schitul Rudi a fost reluată în 1921, avându-l stareţ pe arhimandritul Teofan Drăgici (1921 – 1923).14)

Activitatea desfăşurată la Chişinău, în calitate de director al Seminarului şi Exarh al mănăstirilor i-au adus arhimandritului Visarion mari satisfacţii: „Seminarul din Chişinău – îşi amintea mitropolitul – îmi reamintea de şcolile teologice ruseşti, tot aşa şi mănăstirile basarabene, încât însărcinarea de a lucra pentru ele mă mângâia, iar cei doi ani şi jumătate cât le-am avut în grijă, au trecut cu mare mulţumire sufletească pentru mine”. Iar despre călătoriile de inspectare a mănăstirilor, avea să scrie: „Străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie, cunoscând în destulă măsură toate stările de lucru, şi am văzut cât de puţin cunoşteau guvernanţii noştri această provincie, mai ales conducătorii bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru legarea ei sufletească de patria mamă, şi mult aş fi dorit să pot contribui la adoptarea deciziilor cuvenite, dar n-am fost ascultat”.15)

În timpul activităţii sale la Chişinău, arhimandritul Visarion Puiu a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului 1920, arhimandritul Visarion întocmeşte un Tablou provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia. Biserici şi mănăstiri, lucrare ce constituie prima inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după Marea Unire din 1918. În scurt timp, arhimandritului i se încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologice din Chişinău. Mai conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci. 16)

În 1919 pe paginile Revistei Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este publicată lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, având 95 de pagini. Este prima lucrare consacrată vechilor mănăstiri basarabene după Marea Unire din 1918.
În 1919, la tipografia societăţii de editură „Luceafărul” din Chişinău, se editează lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, O Românie nouă, extrasă din ziarul, România nouă, nr. 220 din 20 noiembrie 1918, având 13 pagini. Iar în 1920 la tipografia „Glasul Ţării” din Chişinău se editează lucrarea, Predici pentru oraşe, avân 232 pagini.17)

Meritele incontestabile ale arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.

Autor : Protoiereu Ioan Lisnic


BIBLIOGRAFIE:

1.ANRM, F. 1862, inv. 10, d. 1, f. 22.

2.Ioan Lăcustă, Din viaţa Mitropolitului Visarion Puiu, revista Magazin istoric, nr.4, 1997 , p. 53.

3.ANRM, F. 1862,inv. 10, d. 1, f. 22.

4.Ibidem, f. 5.

5.Ibidem, f. 15.

6.Ibidem, f. 6.

7.bidem, f. 18

8.Ibidem, f. 20.

9.Ibidem, f. 23.

10. Ibidem, f. 40; 45.

11.Ibidem, f. 60.

12.Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstiri din Basarabia, Tipografia de edetura naţională Luceafărul ,Chişinău, 1919, p. 3.

13. Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1925, p. 62.

14.Ibidem, p. 64.

15.M itropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, p. 69.

16. Iosif M. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre Societatea Istorico-arheologică bisericească din Basarabia, în revista Societăţii, vol. XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p. 406.

17.Zilele „Mitropolit Visarion Puiu”, Paşcani, 2000, p. 71 – 76.

REFUZÂND SĂ FIE ÎNMORMÂNTAŢI, CEI CARE ÎŞI DAU TRUPURILE SĂ FIE ARSE LA CREMATORIU SUNT CONDAMNAŢI DE BISERICA.

Primul om creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui era perfect şi nemuri tor. Prin neascultarea poruncii dumnezeieş ti, omul decade din nemurirea trupului, ins trument prin care a păcătuit, şi este pedepsit cu moartea. Moartea (din latină – limită a existenţei, destrămare a fiinţei) nu este alt ceva decât despărţirea sufletului de trup. Sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se în toarce la Creatorul său ca să dea socoteală de cele săvârşite în timpul vieţii sale pămân teşti, iar trupul, fiind pământ (Facere 3, 19), în pământ se întoarce, prin putrezire descompunându-se în elementele din care a fost format.
Prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos moartea a fost învinsă (Romani 8, 11). Această înviere nu este o simplă revenire la viaţa pământească, ci începutul unei alte vieţi, a vieţii veşnice în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi descompunere. Deci, moartea nu atinge imaginea divină a omului – sufletul este nemuritor, ci numai elementul său corporal, care odată cu învie rea se reconstituie din elementele din care a fost format, fiind totodată desăvârşit şi prin purificarea de aspecte negative şi corupte (I Corinteni 15, 42-44).
Importanţa spirituală a trupului omenesc este arătată în Epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, care numeşte trupul – „templu al Duhului Sfânt şi locaş al sufletului” (I Corinteni 3, 16-17; 6, 19). Deci, trupul se cu vine să fie cinstit şi îngrijit atât în viaţa pământească, cât şi după despărţirea lui de suflet prin introducerea lui în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19; Iov 34, 15).
La majoritatea popoarelor păgâne trupu rile răposaţilor erau arse, cenuşa era păs trată în urne speciale puse în casele lor sau în morminte speciale.
La vechii evrei procesul incinerării se fo losea numai în cazurile pedepsei cu moar tea (Levitic 20, 14; 21, 9) şi la „purificarea” colectivă din mijlocul lui Israel (Iosua 7, 25).
În Imperiul Roman practica incinerării a fost abandonată definitiv prin secolul al ze celea ca rezultat al influenţei creştine.
Începând cu sec. al XIII-lea, Biserica Romano-Catolică prin procesul de inchiziţie tolera pedeapsa cu moartea prin ardere. A fost condamnată incinerarea pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar prin anii 60 ai seco lului trecut, datorită pledării în favoarea inci nerării ca mijloc de „salvare” a trupului de degradare, în cărţile liturgice catolice se in troduc anumite rugăciuni la incinerare. Potrivit teologilor catolici, incinerarea este, pur şi simplu, un proces accelerat al des compunerii trupurilor, prin care se reduc considerabil cheltuielile funerare. La fel şi protestanţii, care resping însăşi noţiunea de moaşte, nu acordă nici o atenţie problemei înhumării.
Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. Pildă vie împotriva incinerării avem pe În suşi Mântuitorul Iisus Hristos, care a fost în gropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se „începătură învierii celor ador miţi” (I Corinteni 15, 20). Numeroase minu ni ale Mântuitorului de readucere la viaţă a unor persoane sunt o dovadă împotriva in cinerării. A înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15), pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56), pe prietenul său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 39-45). La fel şi sfinţii, prin viaţa lor curată, şi-au sfinţit trupurile, devenind moaşte făcătoare de minuni.
La creştini, trupurile îşi au valoarea lor şi de aceea sunt puse în pământul din care sunt luate. Tradiţia patristică condamnă inci nerarea ca pe o dezonorare a celor morţi. În acest sens ne învaţă şi Fericitul Augustin: „Nu se cuvine, nu este iertat a dispreţui tru purile, de care s-a folosit Duhul Sfânt ca de un organ al său, vas al sfinţeniei. Căci, dacă inelul sau veşmântul care ne-a rămas de la părinţi cu atât e mai preţios în ochii noştri, cu cât mai mare este iubirea noastră faţă de ei. Cum am putea dispreţui trupurile, cu care trăim în legătură mult mai familiară şi mai intimă?”.
Sunt cazuri când unii îşi strivesc viaţa în incendiu, trupul fiind carbonizat sau chiar vaporizat de o bombă nucleară, în aseme nea cazuri condiţia fizică a trupului nu e o piedică gravă spre mântuire. Mărturie ne servesc martirii arşi pe rug.
Înhumarea trupului fizic intact din punct de vedere teologic şi pastoral este o norma tivă pentru creştinii ortodocşi şi sunt condamnaţi de Biserică numai cei ce bene vol îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu. Recurg la astfel de metode numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte odată cu moartea, că după moarte nu mai e nimic.
Din punct de vedere ecologic, prin inci nerare s-ar putea dezinfecta şi distruge tru puri care altfel ar putea transmite boli sau ar putea genera epidemii. Însă pentru aseme nea cazuri există sicriuri cu protecţie faţă de mediul încunjurător. Consider că nu ar întâl ni piedici nici creştinii din zonele urbane cu densitate mare a populaţiei, unde treptat se reduce terenul disponibil pentru înmormân tare. Chiar şi în ţările, unde legile cer incine rarea, pentru a fi salvate de distrugere tru purile intacte ale celor dragi, ele pot fi trans portate în altă zonă, pentru a fi înmormânta te creştineşte.
Potrivit tradiţiei creştine, modul potrivit de a-l aşeza la odihnă pe cel mort este înhuma rea. Mormintele creştine străjuite de Sfânta Cruce arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos, cu nădejde că se va scula împreună cu El la învierea de obşte.
Vederea mormintelor ne îndeamnă ca fiecare din noi să cugete, fără voia lui, asu pra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea un sfat: „În tot ce veţi spune şi veţi face, cugetaţi la clipele ce le de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui”.
Autor : Protoiereu Ioan Lisnic

Manastirea Galata !

Manastirea Galata a fost ctitorită de domnitorul Petru Schiopu, iar Biserica a fost sfinţită în 1584. Numele îi vine de la cartierul cu acelaşi nume din Constantinopole (Istanbulul de astăzi), acolo unde domnitorii moldoveni găseau găzduire când mergeau la Înalta Poartă. Ca şi alte mânăstiri din zona Moldovei, Galata are un zid inconjurător cu un turn-clopotniţa. De altfel, Biserica mânăstirii a fost un model pentru Biserica Aroneanu (1594), Biserica Mânăstirii Dragomirna (1608-1609), Biserica Mânăstirii Trei Ierarhi (1639).Casa domneasca, unde se retragea adesea domnitorul Petru Schiopu, a suferit mai multe modificari de-a lungul timpului, iar astazi găzduieste muzeul mânăstirii, paraclisul “Sf. Apostol Iacov”, diverse exponate cu valoare istorică, un fragment de frescă cu celebrul “roşu de Galata“, şi clopotul daruit de Petru Schiopul bisericii “Galata din vale”.
În timpul lucrărilor de restaurare din 1970 au fost descoperite mormintele a doi dintre copiii domnitorului, Despina şi Vlad, precum şi al sotiei sale, Maria Amirali.
Din 1990, Galata este mânăstire de călugăriţe, care se ocupă cu arta broderiei şi confecţionarea veştmintelor liturgice.
Hramul Bisericii este “Înaltarea Domnului” (la 40 de zile dupa Sf. Pasti).

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi !

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683). Aşezată pe un deal înalt şi râpos din partea de sud a Iaşului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a oraşului, Mănăstirea Cetăţuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant şi împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.
Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului şi boierilor un reazem pentru o rezistenţă înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcţionat o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga.
Ansamblul Mănăstirii Cetăţuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-a-A-03806 şi fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:
[1]Biserica "Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.01
Sala Gotică - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.02
Casa Domnească - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.03
Corpul de chilii - datând din anul 1928, având codul IS-II-m-A-03806.04
Turnul clopotniţă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.05
Zidul de incintă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.06

Fondarea
Înainte vreme, pe dealul Cetăţuia ce domină partea de sud a Iaşului se aflau vii, grădini, livezi sau pădure. În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulţi proprietari, o întinsă podgorie, cu intenţia probabilă de a înălţa o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.
În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Începerea construcţiei este menţionată de Ion Neculce în cronica sa, unde a scris: "Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună".
Ritmul construcţiei a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii şi, după cum reiese din scrisorile domneşti pe care le primiseră împuterniciţii domnitorului, se căuta achiziţionarea de material pentru acoperiş. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung şi ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetăţuia, îi cerea birăului oraşului Bistriţa să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de cuie "de draniţă şi de şindrilă". Lucrările s-au făcut probabil de către meşteri moldoveni. În acelaşi timp, se comandau la Braşov şi Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniţă de la intrarea în mănăstire.
După cum susţin unii cercetători, lucrările de construcţie au fost realizate sub conducerea lui Grigore Cornescu, un talentat sculptor şi pictor, descris de Ion Neculce ca fiind "un nemiş din ţinutul Hotinului, (...) ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri". El este meşterul trimis de Duca Vodă în 1671 pentru a executa în ceară, pentru sultanul Mehmed al IV-lea, macheta Cetăţii Cameniţa, pentru ca generalii turci să o analizeze şi să vadă ce puncte slabe are. Tot el a lucrat şi la restaurarea bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeş (în 1679), ctitorită de Neagoe Basarab.
După cum reiese din alte documente şi din pisania amplasată pe turnul clopotniţă, la 10 iunie 1670 se finalizase deja construcţia zidurilor incintei, a bastioanelor şi a turnului clopotniţă. [9] Cu toate acestea, sfinţirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea bisericii şi înzestrarea ei cu obiecte de cult.
Deasupra intrării în pronaos a fost pusă o placă cu următoarea pisanie în limba greacă:
„S-a ridicat acest dumnezeiesc locaş, cu hramul Sfinţilor vestiţi şi pretutindeni lăudaţi şi înaintemergători Apostoli Petru şi Pavel de către iubitorul de Dumnezeu şi strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului Domn Domn Dosithei şi păstorind Preasfinţitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672.”
Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă terminată. În 1672, domnitorul Gheorghe Duca a înmormântat în noua biserică pe una din fiicele sale, Maria.
Domnitorul Gheorghe Duca şi urmaşii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, printre care s-au aflat următoarele: Andrieşeni, Frăsuleni, Moreni, Ruseni, Valea Adâncă, Valea Cozmoaei şi Tabăra (jud. Iaşi), Corni şi Siliştea-Băbiceni (jud. Vaslui), o parte din moşia Belceşti (jud. Neamţ), Fântâna Gerului, Stoicani, Tatarca, Tuluceşti şi o parte din moşia Şendreni (jud. Covurlui), plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iaşi.
Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetăţuia, împreună cu alaiul său. După relatarea cronicarului Ion Neculce, "şi iar după acie au mai vinit împăratul în primblare şi s-au suit în deal la mănăstire la Cetăţuie de au vădzut-o şi prăvind locul în toate părţile".Sultanul a fost uimit de măreţia construcţiei. Conform legendei, el i-ar fi întrebat pe sfetnici: "Cât a cheltuit ghiaurul cu această mănăstire?", iar după primirea răspunsului că Duca a plătit 30 pungi de aur, sultanul s-a mirat afirmând că o asemenea construcţie nu s-ar fi putut face cu mai puţine de 100 de pungi de aur, "numai dacă a făcut-o cu nedreptăţi şi n-a plătit-o poate să o facă cu 30". El a prevestit atunci că mănăstirea se va prăbuşi în următorii 30 de ani ca urmare a faptului că a fost construită pe un teren instabil, dar prevestirea sa nu s-a adeverit. Totuşi, pe la începutul secolului al XVIII-lea, zidul din partea de vest s-a prăbuşit după ce s-a surpat o porţiune din deal. Plecând de la menţiunea că la asediul din 1717 austriecii nu au putut escalada zidurile mănăstirii, aşteptând să le vină scări, după cum este scris în letopiseţul lui Ion Neculce şi în cronica tradusă de Alexandru Amiras, se poate deduce că zidul de vest nu se prăbuşise încă.
În 1682, la sfatul patriarhului Dosithei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului mănăstiresc o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Aici au lucrat călugări români cunoscători ai limbii greceşti, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huşi. Tiparniţa a funcţionat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698, când tiparniţa a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi. Această tipografie era la acea vreme singura de acest fel din întregul Orient.
Sursa:http://ro.wikipedia.org

Cum trebuie să înţelegem Semnul apocaliptic 666 , despre care se vorbeşte în Apocalipsa capitolul 13:18 ?

Răspuns: Numărul 666 este un număr alegoric simbolic, unele grupări sectare cred, în mod literal că va fi “o pecete” pusă pe frunte sau pe mâna dreaptă anumitor creştini vrednici de pedeapsă.
În Biserica Ortodoxă cel mai bine explică sensul acestui număr, Sf. Andrei episcopul Cezareei.
Astfel primul 6“şase”-SPUNE ACEST SFÂNT-” simbolizează mânia fără judecată;
al doilea 6 “şase”- simbolizează mintea plină de tulburare;
al treilea 6 ”şase”- simbolizează pofta fără de raţiune.

Toate acestea patimi vor stăpâni pe mulţi creştini în veacul cel mai de pe urmă, adică: răzbunarea, necredinţa, şi desfrânarea.



BIBLIOGRAFIE: “ Ne vorbeşte Părintele Cleopa “ vol.5, Editura Mânăstirea Sihăstria 2004
În Ediţia îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan.