Apa Sfinţită în Biserica.

Mitropolitul Visarion Puiu Șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria.

La 27 februarie se împlinesc 133 ani de la nașterea mitropolitului Visarion Puiu. Ierarh de seamă, care prin credinţa şi patriotismul său, precum şi prin realizările sale deosebite, şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii.
A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942 – 1943). După eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutul Herţa, în posesiunea administraţiei române- şti intră şi teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria.

În august 1941, în teritoriile eliberate de sub stăpânirea sovietică au fost restabili te organele administraţiei publice româneşti.1/

Administraţia Transnistriei era pusă sub conducerea şi supravegherea directă a Comandantului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin guvernatorul civil.
Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu, în timp ce Basarabia şi Bubcovina de Nord erau guvernate de generalii C. Voiculescu şi C. Colotescu.2/
Dacă în Basarabia, sub regimul sovietic, într-o perioadă de un an, 1940 – 1941, au fost distruse 13 biserici, 27 transformate în cluburi, 48 de preoţi omorâţi sau deportaţi, în Transnistria situaţia religioasă era şi mai gravă, după un sfert de veac de prigoană şi propogandă ateistă, era numai un singur preot şi acela la Odesa.3/
Se păstra de către regimul comunist o singură biserică ce funcţiona la Odesa pentru a le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici din teritoriul dintre Nistru şi Bug fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Preoţii localnici au fost ucişi sau deportaţi.
La 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria se înfiinţează o Misiune Ortodoxă. Conducător al acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar vicar, arhimandritul Antim Nica.
Primii preoţi misionari veneau din eparhiile vecine, ale Basarabiei şi Bucovinei. Lor li s-au alăturat şi cei veniţi din alte eparhii, precum şi preoţii militari conduşi de episcopul armatei Partenie Ciopron.
După împărţirea administrativ-teritorială a Transnistriei în cele 13 judeţe înfiinţa- te, Misiunea Ortodoxă a întărit câte un protopop spre a conduce organizarea bisericea- scă.
Pentru bisericile reparate şi casele de rugăciuni construite erau aduse din ţară obiectele necesare de cult. La tipografia Mitropoliei Basarabiei au fost tipărite în 1941, 5000 exemplare cărţi de rugăciune cu text paralel românesc şi rusesc.
La începutul anului 1942, Misiunea Ortodoxă dispunea de 285 clerici. Se cereau preoţi adecvaţi acestei misiuni, cu spirit de sacrificiu şi zel apostolic, iar, pe de altă parte, se simţea lipsă de preoţi cunoscători ai limbii ruse.
Se desfăşura o muncă de cahetizare din partea preoţilor, se organizau lecţii de catehe ză şi conferinţe religioase.
Munca misionară se desfăşura în biserici, şcoli şi în căminele culturale. Până la sfârşitul anului 1942, din îndemnul conducerii Misiunii, se înfiinţaseră 84 de cămine culturale care dispuneau de biblioteci.
Se înfiinţează pentru localnici un Seminar Teologic la Dubăsari. Începe a se dezvolta monahizmul transnistrean, apare primul număr al revistei „Transnistria creştină”. După plecarea arhimandritului Iuliu Scriban de la Misiune, era nevoie de un conducător, care să ridice şi mai mult prestigiul Misiunii şi să contribuie la îmbunătăţirea unor lucrări.
Prin decizia ministrului Cultelor de la 23 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu era ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi îndemnării spirituale a populaţiei de peste Nistru.

Mitropolitul Visarion Puiu intâmpinat în gara Odesa ,6 decembrie 1942

După instalarea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii, s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-a ales Consiliul eparhial şi conducăto- rii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin.
A fost adusă în starea de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa.
Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate servicii le cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-a luat la evidenţă cheltuielile.
S-a înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-a întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi, necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943 a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr din preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici, a fost înfiinţat un curs seminarial mai redus.4/ „După cursurile de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici, cu participarea a doi episcopi de la Nicolaev.”5/
Pentru a aduce la îndeplinire obiectivele înaintate de Misiune, de organizare bisericească a provinciei şi îndrumarea spirituală a populaţiei, mitropolitul Visarion avea să menţioneze într-un raport adresat Conducătorului Statului, că are nevoie de executanţi destoinici şi mijloacele materiale necesare, „deocamdată sunt în neplăcută situaţie de a arăta că amândouă ne lipsesc astăzi în mare măsură, elementele actuale din cler fiind slabe, iar pentru tipărirea cărţilor ce ar suplini mult asemenea lipsă nu avem hârtia necesară”.


După câteva luni aflate la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi de înaintea revoluţiei din 1917, asistând la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte, iar la biserică a vedea noutatea slujitorilor arhiereşti în năvăliri în adevăr mişcătoare, între care, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi precum îmi spun preoţii – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică ... Din punct de vedere a ordinii publice până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.6/
Pentru combaterea ideilor ateist-comuniste, din partea Misiunii se desfăşura o activitate prin două acţiuni: „destăvilirea bolşevizmului şi de reînviere a creştinizmului”. Se editau broşuri de învăţătură creştină şi de propagandă antibolşevi că. Se organizau conferinţe religioase pentru tineretul universitar, muncitorii din fabrici şi ceilalţi localnici explicându-le cuvântul Evangheliei şi a Puterii Divine.7/ Unul dintre cele mai importante momente a fost „blestemarea publică a bolşevizmului”. La 14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei. După Sf. Liturghie săvârşită în catedrala mitropolitană din Odesa, mitropolitul Visarion, împreună cu episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Izmailului, însoţiţi de un impresionant număr de credincioşi au pornit în procesiune religioasă până în „Piaţa 16 octombrie de lângă gară” pentru a săvârşi slujba Duminicii Ortodoxiei.
La această manifestare religioasă au participat autorităţile locale, consilierii diplomatici străini şi o imensă mulţime de popor.8/ Începe slujba.
Departe se aude ecoul megafoanelor: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema ... Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema ...”.
Aceste anateme rostite de mitropolitul Visarion şi cântate de cor, îi infiora pe ascultători. S-au rostit cereri pentru cei „care pentru credinţă ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie”, pentru cei „care s-au săvârşit în adevărată credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii, Veşnică pomenire!”9
Altă manifestare publică împotriva ideilor ateist-comuniste a fost săvârşită la 22 aprilie, când s-a sfinţit şi s-a redeschis biserica Universităţii din Odesa. Despre aceste manifestaţii mitropolitul Visarion avea să scrie într-un raport, la 28 aprilie 1943: „Biserica din cuprinsul Universităţii, restaurată din îndemnul meu, cu multă bunăvoinţă a Rectorului Dr. P. Ceasovnicov, sprijinită material de Guvernământ şi de însuşi profesori şi o parte din studenţime, aceasta fiind a doua manifestaţie publică antibolşevică făcută de astădată prin cea mai înaltă instituţie culturală din Odesa, cu deosebit răsunet în populaţia acestui oraş”.10/


Serviciul Divin săvârşit de mitropolitul Visarion Puiu pe câmpul de luptă

Se simţea o lipsă acută de preoţi. De aceea, Şeful Misiunii nu înceta a face demersuri către Sf. Sinod, Ministerul Cultelor, Guvernatorul Civil şi Conducătorul Statului pentru completarea localităţilor cu preoţi.
Arată, că sub conducerea Misiunii sunt 461 preoţi, iar „în întreaga provincie sunt 1292 comune cu 2468 sate, ceea ce înseamnă că avem numai un sfert din numărul preoţi- lor pe care populaţia îi cere atât de stăruitor şi care ar alcătui cele mai bune eleme nte de învăţătură sufletească a populaţiei locale”.11/
În scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, în iunie 1943, mitropolitul Visari- on scria: „Rugându-vă din nou să binevoiţi a decreta mobilizarea preoţilor din Moldova şi Basarabia dintre care să se aleagă apoi elementele destoinice a veni şi a lucra misionarizm în Transnistria”.
Într-un alt demers se menţiona: „Vă supunem propunerea să aprobaţi mobilizarea, pe vreme de un an a 330 preoţi, 165 pot fi din eparhiile Moldovei, deci cunoscători numai a limbii române, iar restul 165 preoţi din eparhiile Basarabiei care să cunoască şi limba slavonă”.12/
Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi, şi a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl dădeau gratuit imensei mulţimi de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe Mareşalul Ion Antonescu, ca din partea autorităţilor să se acorde amnistie pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în 3 blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”.13/
Pentru bunul mers al dezvoltării Bisericii din Transnistria, din iniţiativa Şefului Misiunii s-au înfiinţat câteva ateliere în care se lucrau obiecte necesare cultului religios: iconiţe, cruciuliţe ş.a. În tipografia Misiunii s-au tipărit nenumărate cărţi cu caracter religios, cărţi de rugăciune, calendare care au fost împărţite gratuit populaţiei din Transnistria.14/
În spaţiul dintre Nistru şi Bug situaţia monahizmului era următoarea: mănăstirea Sf. Panteleimon de lângă Odesa; mănăstirea Sf. Adormiri de la Bolşoi Fontan; mănăstirea Sf. Treime din Balta. În judeţul Râbniţa existau: schitul Lipeţcoe, ai cărei slujitori duceau o luptă împotriva inochentizmului; mănăstirea Berşad, din iniţiativa stareţului acestei mănăstiri, ieromonahul Varlaam Chiriţă, se edita foaia religioasă „Duminica” şi schitul Păsăţele. În judeţul Dubăsari se înfiinţase mănăstirea Sf. Antonie, existau încă două mănăstiri de maici la Odesa; Sf. Arhanghel Mihail şi Sf. Maria Magdalena.12/
În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 biserici, Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.15/
Într-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban, mitropolitul Visarion arăta scopul urmărit de Misiunea pe care o condu- cea: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, să restabilim stările bisericeşti şi să redeschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi bisericii ortodoxe de aici”.16/
În raportul adresat Mareşalului Ion Antonescu, la 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară, urmând să plece în străinătate pentru căutarea sănătăţii, iar conducerea Misiunii să fie încredinţată unui alt ierarh. Arătând neajunsurile cu care s-a confruntat conducerea Misiunii în activitatea sa, menţiona că este departe cu gândul unei părăsiri voite a postului ce i s-a încredinţat, dar este nevoit s-o facă. Răspunsul l-a primit la 15 decembrie 1943, de la Secretarul general al preşidenţiei Consiliului de Miniştri în care se scria: „D. Mareşal a aprobat întoarcerea Dvs. în ţară ... de la 14 decembrie a. c. prea cuviosul Arhimandrit dr. Antim Nica se ataşează pe lângă Comandamentul de căpetenie al armatei în calitatea de Şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în locul Prea Sf. Voastre, demisionat”.17/
Respectul deosebit pe care îl câştigase în scurt timp de la credincioşii din Odesa, l-a făcut pe monahul Filaret Buliga, membru al Misiunii, să-i scrie mitropolitului ce se afla la Bucureşti, la 15 februarie 1944: „Poate dă bunul Dumnezeu să veniţi iarăşi Î.P.S. Voastră la Odesa, aţi fi binevenit. Poporul rus cel blând, credincios, vă doreşte, vă aşteaptă, regretă cu lacrimi plecarea Î.P.S. Voastre de la Odesa”.18/
Datorită ultimii sale misiuni din timpul războiului şi evenimentele ce au urmat, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporu-
lui, instituite în România de către comunişti, îl condamnă în 1946 la moarte, în contumacie. Sub presiunea autorităţilor comuniste, a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.
Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949 se înfiinţea- ză pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.

Bibliografie:
1. Anton Moraru, Istoria Românilor, Basarabia şi Transnistria, Chişinău, 1995, p. 367 – 368.
2.Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Epigraf, Chişinău, 1999, p. 142.
3.Pr. prof. dr., M. Păcurariu, Basarabia, Aspecte din istoria Bisericii, p. 121 – 122.
4.Apud: Basarabia desrobită, Bucureşti, 1944, p. 99 – 126.
5.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2 – 3.
6.Nina Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru,Rev. Destin românesc, nr. 1, 2001 p. 131.
7.ANRM,F 706,inv.1,d 1049, f. 5.
8.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 3, f. 454, 536.
9.Ibidem, f. 491.
10.Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, Rev. Dosarele Istoriei, nr. 11, 2002, p. 24.
11.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p.3, f. 491.
12.Ibidem, d. 1049, f. 7.
13.Ibidem, d. 1054, p. 3, f. 454, 459.
14.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2; d. 1054, p. 2, f. 112.
15. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 111.
16.Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria, p. 21.
17.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p.2, f. 92, f. 127.
18.Colonel (r) Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, Mitropolit Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Transnistria, Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 6, 1999,p.22
Apud: Arhivele Naţionale Române, fond. Puiu Visarion, d. 14, f. 95.
19.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 81, 91
20.Colonel (r) Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, op. cit., p. 27.

Sursa: Studii de istorie a românilor, In honorem Ion Șișcanu, Ed. AȘM, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Universitatea de Stat P.B. Hașdeu, Cahul, 2011, p. 239-244

Autor: Protoiereu Dr.Ioan Lisnic

Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan.

Sfântul Apostol Ioan a scris cea de a partra Evanghelie canonică, fiind scrisă mai târziu decât primele trei Evangheliile sinoptice, în a patra Evanghelie , se simte o lume nouă.
Obiectul povestirii este acelaşi fără îndoială, dar, punctul de la ţintă se înalţă şi orizontul se lărgeşte; viaţa de muritor a lui Iisus Hristos devine motivul celor mai înalte cercetări ale teologiei creştine.
Sfântul Ioan este, Evanghelistul dogmatic cel mai de seamă de unde I s-a dat numele de “teologul”, dar şi Apostolul “dragostei”, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre iubesc a le folosi .1
Ioan Apostol al Mântuitorului este fiul lui Zevedeu, tatăl său era un pescar din Betsaida Galileii, fiind înstărit căci avea bărci de pescuit şi servitori, care-i slujeau (Marcu I,19-20).Mama Sfântului Ioan se numea Salome, o femeie cu suflet ales care devine ucenică zeloasă a Domnului Iisus Hristos. Ioan mai are un frate cu numele Iacov, cu care urmează meseria tatălui său, adică pescari pe Marea Galileii. Cei doi fraţii urmează cursurile obişnuite ale vreunei şcoli ce se da copiilor mai înstăriţi. Căci Ioan ştia să citească, deşi mai târziu, în faţa sinedriştilor din Ierusalim, el trecea drept om simplu şi fără carte (Faptele Apostolilor IV,13). Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, Ioan îl cunoaşte pe Sfântul Ioan Botezătorul, şi împreună cu fratele său, Iacov, devin ucenici al acestuia (Ioan I,35). De aici, ambii fraţi se alătură Mântuitorului (Ioan I,37), iau parte cu El la nunta din Cana Galileii ( Ioan II,1-2), în călătoria de la Ierusalim, apoi revenind la vechea lor ocupaţie la lacul Ghenizaret, după o pescuire bogată sunt chemaţi la apostolat în mod definitiv de Mântuitorul Iisus Hristos ( Matei IV, 18-21); (Marcu I, 16-20); (Luca V ,10).
Ioan făcea parte din grupul celor trei ucenici mai apropiaţi ai Mântuitorului Hristos: Petru, Iacov şi Ioan, totuşi Ioan era cel mai iubit, fiind prietenul intim al Mântuitorului; deci el singur stătea cu capul pe pieptul Mânuitorului, la Cina cea de taină (Ioan XIII ,25).
Sfântul Irineu episcop de Lion, ne supune că Apostolul Ioan a scris Evanghlia sa la Efes ,iar timpul scrieri se poate situa cu multă probabilitate între anii 94 şi 96.
1Sfântul Evanghelist Ioan a scris cel din urmă dintre apostoli “o Evanghelie spirituală” dat fiindcă activitatea lui Iisus se află de acum pusă înscris de ceilalţi evanghelişti, însă Evanghelistul Ioan a adâncit învăţătura Mântuitorului, conform cerinţelor mediului cultural al vremii sale şi a făcut din Evanghelia sa, o carte cercetată de minţile cele mai înalte ale tuturor vremurilor.
Evanghelistul Ioan fiind din tinereţe Apostol al Mântuitorului în activitatea sa misionară a reprodus de nenumărate ori faptele şi învăţături ale Învăţătorului Său, încât la bătrâneţe le-a reprodus şi redactat cu uşurinţă.2
“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”(Ioan 13,34)
Hristos ne înnoieşte şi ne remodelează spre o viaţă nouă, netocită, nemaifiind asemenea celor obişnuiţi să vieţuiască aşa cum le place Legii, care nu iese din poruncile lui Moise. Căci lege nu desăvârşeşte nimic, precum s-a scris (Evr.7 , 19)
A fi în veci înseamnă a iubi sau a fi iubit de cineva în veci. Hristos mă ţin în veci în fericire, pentru că mă iubeşte în veci şi sunt susţinut de iubirea Lui ca să-l iubesc în veci.
Cu o logică consecvent dă deci porunca din versetul următor, ca cei ce cred în El să se pregătească pentru moştenirea vieţii veşnice. Iar măsura deplină a evlaviei faţă de Dumnezeu o poate vedea cineva în poruncile Mîntuitorului nostru. De aceea şi El însuşi spune undeva către noi:”Căci vă zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,20).
Dar nu declarăm Legea dată prin Moise cu totul nefolositoare şi netrebuincioasă. Căci ne-a adus binele, deşi nu în mod desăvârşit, fiind ea un pedagog spre învăţătura evangelică şi aducând, prin pilde şi tipuri, un chip al adevăratei dreptei credinţe, întâpărind în minţile noastre umbra învăţăturii lui Hristos. De aceea le-a şi zis lor:”Vă spun vouă că tot cărturarul care învaţă despre Împărăţia cerurilor este asemenea omului bogat, care scoate din visteria lui noi şi vechi”. Domnul Iisus Hristos, arătând aici că porunca lui este superioară celei vechi şi că celor ce vieţuia după Lege le era încă neînţeleasă propovăduirea mântuitoare, având să Se suie la cer, le rânduieşte de mai înainte ca pe o temelie a tot binele legea iubirii, nu a iubiri conforme Legii, ci a celei mai presus de Lege. De aceea zice: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul”.
Una din poruncile date de Dumnezeu lui Moise este şi aceasta:”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deut.6, 5;Mt. 22, 37). Căci iată a pus înaintea celorlalte, cum se cuvine, iubirea faţă de Dumnezeu, unind cu cea faţă de Dumnezeu pe cea dintre noi, nici exsitînd iubire reală faţă de Dumnezeu dacă acesteia nu-i urmează cea datorată aproapelui.
Căci cu toţi ne suntem fraţi. Dacă Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi vrea să ne simţi uniţi în El, ca fraţi între noi, cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe oameni.
Preaînţeleptul Ioan, ştiind aceasta foarte bine, îi învaţă pe alţii:”Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”( Ioan 4, 21). Deci cum e porunca nouă cea dată prin Hristos,
odată ce a fost dat şi celor vechi? Dar să fim atenţi la temelia acesteia şi să vedem explicaţia, căci nu S-a mulţumit să spună:”Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul”, ci arătînd noutatea cuvântului şi a poruncii Sale, ca una ce e cu mult mai mare decât vechea iubire a unuia faţă de altul, a adăugat îndată:” Precum Eu v-am iubit pe voi, să vă iubiţi şi voi unul pe altul”. Trebuie cercetat deci, pentru a înţelege limpede sensul celor spuse de El, adică pentru a înţelege cum ne-a iubit pe noi Hristos Numai atunci vom înţelege sensul nou şi schimbat al poruncii date acum.
Să ţinem seama de spusa: “Fiind în chip, n-a soccotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”( Filip. 2, 6-8). În aceasta constă noutatea iubirii Lui faţă de noi? Legea îmi poruncea să iubesc pe fratele ca pe mine însumi, dar Domnul nostru Iisus Hristos ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine însuşi. Căci, dacă n-ar fi fost în chip şi în egalitate cu Dumnezeu-Tatăl, nu S-ar fi pogorât la smerenia noastră, nici n-ar fi suportat pentru noi moarte atât de grea, nici n-ar fi răbdat pălmuiri iudaice, ruşine şi batjocură şi toate celelalte. Dar nici nu S-ar fi sărăcit, bogat fiind, dacă nu ne-ar fi iubit pe noi cu mai mult decât pe Sine. Deci este cu totul nouă măsura iubirii Lui.
Hristos nu ne-a iubit numai ca pe Sine, cum cerea Legea lui Moise, ci cu mult mai mult decât pe Sine, pogorând de la slava Sa dumnezeiască la starea noastră infinit de umilă faţă de a Sa. El ne cere deci să-l urmăm pilda, iubind pe ceilalţi mai mult decât pe noi înşine. Dar niciodată nu vom putea coborî atât de mult de la noi la alţii, neaflându-ne la o înălţime ca a Lui faţă de ei. Chiar dacă murim pentru alţii, nu facem mare lucru, căci de fapt tot trebuie să murim. Dar ce greu renunţăm la micile şi înşelătoarele noastre avantaje faţă de alţii, ca să nu le arătăm, ci în loc să l păstrăm, să renunţăm la ele!
Şi de fapt Hristos nu ne poate cere o astfel de pogorâre ca a Lui, dar ne cere măcar să simţim dorinţa unei astfel de pogorâri infinite.
Aşa ne porunceşte să simţim şi noi, nepunând nimic înainte iubirii de fraţi nici slava, nici bogăţie, nici şovăiala în a coborî, de trebuie, până la moartea cu trupul. E ceea ce au făcut fericiţii ucenici ai Mântuitorului nostru şi cei ce au păşit pe urmele lor, punând mai presus de viaţa lor mântuirea altora, suportând orice durere şi osteneală, ca să mântuiască sufletele celor ce se pierdeau. De fapt, Pavel zice o dată:” În fiecare zi mor” (I Cor.15. 31), iar altă dată:”Cine e slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Cor. 11,29).
Hristos ne-a poruncit deci să punem iubirea mai presus de Lege ca rădăcină a desăvârşitei evlavii faţă de Dumnezeu, mergând pe urmele iubirii Lui faţă de noi, înşiruindu-ne frumuseţea ei în bunătăţi mari şi desăvârşite.3
“ Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul” (Ioan 13, 35)
Semnul sigur şi neîndoielnic,zice, al faptului de-a fi învătat de la Mine va fi să fie înscrisă în cugetele voastre obişnuinţa de-a vă grăbi să mergeţi, pe cât e cu putinţă firii voastre şi măsurilor umanului, pe urmele vieţuirii Mele, adică de-a avea legătura nedespărţită a iubirii întreolaltă şi de-a vă însuşi, potrivit raţiunii acestei iubiri, frumuseţea neasemănată a mângâierii reciproce. Căci aceasta se va întipări în voi în mod exact slava Învăţătorului vostru. Dar socotesc că cineva va întreba, faţă de aceasta: De ce iubirea este un semn al ucenicilor lui Hristos şi modelul tuturor virtuţilor ce s-au arătat în El, nefiind dobândită prin stăruinţă, precum nici prin raţiune şi atenţie, ci izvorâtă din firea Lui proprie? Cele ce sunt proprii firii dumnezeieşti, ca cele ce sunt mai presus de orice minune, aparţin în mod propriu şi cu adevărat ei.
La baza întrebării stătea ideea că această iubire perfectă nu se poate învăţa de către om de la Hristos, căci ea aparţine prin fire exclusiv lui Dumnezeu. Sfântul Chiril răspunde în cele ce urmează că toate virtuţile, care sunt forme ale iubirii, deşi sunt perfecte în Dumnezeu, le poate învăţa şi omul, ca cel creat după chipul Lui. Dar iubirea şi toate virtuţile care o compun au în om multe grade, căci omul nu are în sine nemărginirea. El trebuie să crească. Omul are nemărginirea ca tensiunea, ca dorinţă. Dumnezeu are prin Sine iubirea infinită, pentru că are viaţă infinită, şi Izvorul ei. El n-are pe cineva superior, de care să înveţe iubirea. Că oamenii pot învăţa de la Hristos iubirea rezulă şi din faptul că Hristos e Dumnezeu Care S-a făcut om şi ne-a arătat practic, în relaţiile cu oamenii, iubirea supremă pe care o are ca Dumnezeu. Dar adversarii Dumnezeirii lui Hristos deduceau de aici şi faptul că Însuşi Hristos n-a putut avea în mod real însuşirea iubirii desăvârşite.
Dar cel experimentat poate vedea că tot felul de virtuţi aduc o completare a iubirii şi tot ce apare cuiva ca bine dobândit are o legătură cu ea şi tinde spre ea. De aceea, prima poruncă şi cea mai înaltă în Lege este a iubi pe Dumnezeu din tot sufletul şi din toată inima şi din tot cugetul. Iar a doua, soră şi vecină cu ea, este iubirea de aproapele, care în ea toată plinătatea Legii. De fapt, dumnezeiescul Pavel, recapitulând în aceasta toată porunca, zice:”Pentru că poruncile: Să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu juri strîmb. şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.iubirea este deci împlinirea legii” (Rom. 13,9-10). Iar faptul că tot felul de virtuţii se cuprinde în hotarele iubirii, ceea ce o face să cuprindă în braţele ei toate virtuţile, îl mărturiseşte iarăşi preaînţeleptul Pavel, zicînd:”Iubirea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă urât, nu caută ale sale”, şi cele unite cu acestea (I Cor. 13, 4-5). Căci măsura iubirii este mare. În acest fel e propriu celor ce s-au hotărât să iubească să se facă cunoscuţi oriunde şi prin toate că sunt ucenicii lui Hristos prin împodobirea cu cununa iubirii şi prin purtarea ca pe un sem al acestui fapt a iubirii întreolaltă.4
Cei ce au în ei împlinită puterea iubirii faţă de Dumnezeu, fac cunoscut fară greutate că au fost ucenicii Iubirii, sau ai lui Hristos, Care are în El iubirea supremă. Căci a iubit atât de mult, încât Şi-a dat pentru ea însăşi viaţa Sa (I Ioan 4, 10) şi a răbdat sălbăticia îndrăznelilor iudaice. Şi va mărturisi despre aceasta El însuşi, zicând către ucenicii Săi:”Mai mare dragoste decât acesta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Căci deoarece, după spusa lui Ioan, Dumnezeu este Iubire (I Ioan 4,16) , S-a arătat şi El ca Iubire, fiind Fiul Iubirii, adică al lui Dumnezeu cel prin fire şi singur şi adevărat. Este Iubire, nu pentru că e deprins să Se numească aşa prin cuvinte pompoase, ci pentru că are această însuşire strălucitoare prin fapte şi lucruri, arătându-Se pe Sine ca fiind rodul fiinţei Celui ce L-a născut. Căci nu vom socoti nicidecum că fiinţa supremă nu e capabilă de toate bunătăţile, nici nu vom spune că a dobândit de undeva forma acestor bunătăţi, ca noi, nici nu e înteleasă iubirea Lui ca fiind ceva în altceva, cum ar spune cineva despre om că are sine ştiinţa. Căci omul nu e prin sine ştiinţa, ci, mai degrabă, e primitor de ştiinţă. 5
Dar scrierile Sfântului Ioan sunt valoroase nu numai pentru tainele pe care le descoperă ci şi pentru duhul iubirii de care sunt pătrunse. Iubirea le străbate pe toate, întocmai ca un fir roşu, fapt pentru care Sfîntul Ioan Evanghelistul mai este cunoscut şi ca “Apostol al iubirii”.
Şi nu putea fi altfel, de vreme ce e s-a învrednicit să stea la pieptul Celui ce a cuprins cu iubirea Sa întreaga omenire (Ioan 13,25) şi a fost cunoscut ca ucenicul” pe care îl iubea Iisus” (Ioan 13, 23; 19,26; 21, 7).
Scrierile sale sunt mărturie pentru simţirea şi devotamentul ucenicului care a iubit cu toată fiinta sa pe Mântuitorul şi a făcut din poruncile Sale norma sa de conduită în viaţă.
In antichitate sentimentele de afectiune erau limitate la un cerc restrans de persoane, la rude si ta cunoscuti. Evangheliştii folosesc un termen nou, necunoscut în antichitate şi cu dimensiuni mult mai largi. Pentru evanghelişti iubirea este atotcuprinzatoare, cuprinde cerul şi pământul, pe cei apropiati şi pe cei depărtati, pe prieteni şi pe duşmani.
O astfel de iubire, spune Sf. Ioan Gura de Aur, este o iubire neumbrită de micimile colbului, nemărginită de timp şi spaţiu, atotcuprinzătoare şi jertfelnică. Este iubirea celui ce a trăit şi a rodit iubirea divină. Este bucuria de a face altora bucuria; este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul celui care iubeşte, element care preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea, fiind mai dulce decât o mamă şi mai bogată ca o regină. Viaţa sau respiratia sufletului, calea care ne conduce la fericirea către care sufletul nostru aspira mişcarea sufletului care duce la unirea cu Dumnezeu.
Pentru Sf. Ioan Evanghelistul, iubirea este tot ceea ce este mai bun şi mai frumos, ideea ce naşte martiri ai credinţei şi ai omeniei, ai faptelor mari ai virtuţilor, este esenţa dumnezeirii. Dumnezeu este iubire -I Ioan 4, 8.
Dacă despre atotputernicia lui Dumnezeu omul îşi poate face o idee din mareţia creaţiei Sale, prea puţin poate spune despre fiinţa Sa, pentru că mintea sa nu poate pătrunde dincolo de limitele creaturalului în tainicul nepătruns al fiinţei lui Dumnezeu.
În Noul Testament însa, în scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul se găsesc două expresii care releva ceva din fiinţa dumnezeiască: Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24) şi: Dumnezeu este iubire ( I Ioan 4, 16).
Dacă în antichitate, Dumnezeu era reprezentat ca un stăpân atotputernic, gata să pedepsească pe cei care i-ar fi încalcat porunca, în scrierile Sfântului Ioan, inspirate de cuvintele Mântuitorului, Dumnezeu este prezentat ca un parinte plin de iubire faţă de copiii săi, gata oricând sa-i ierte pentru greşelile lor. Dumnezeu este iubirea care topeşte zidul despărţitor al păcatului, intărind pacea, liniştea şi armonia între creaturile sale.
Deşi Dumnezeu este întreit în persoane, El este o singura fiinţă care radiază o singura dragoste. "Aşa cum Tatăl, Fiul şi Sf. Duh sunt numiţi înţelepciune şi cele trei persoane nu sunt trei înţelepciuni, ci una singură, la fel Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, sunt numiţi dragoste, dar nu trei, ci o singură dragoste. Pentru că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Duhul Sfânt este Dumnezeu" şi toţi trei nu sunt decât un singur Dumnezeu.
"Dumnezeu este iubire", o fiinţă deci a cărei manifestare nu-i decât spre fericirea omului şi a lumii.
Creaţia lumii şi a omului este prima manifestare a acestei iubiri, înca din prologul Evangheliei al cărei autor este, Sfântul Apostol Ioan ţine să precizeze că lumea este creaţia lui Dumnezeu. "De El s-au făcut toate lucrurile şi nimic din ceea ce s-a făcut nu s-a făcut fără El. în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 3-4).
Motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea este iubirea (I Ioan 4,10). Fiind iubire (I Ioan 4, 8, 16), Dumnezeu nu putea trai în izolare, ci în mod firesc trebuia să facă părtaşi şi pe alţii fericirii Sale.
Această idee o exprimă şi Sf. Grigorie de Nyssa, când zice: "Astfel Dumnezeu Cuvântul, întelepciunea, Puterea, a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii sale pentru aceasta fiinţa a cărei existenţă a produs-o. Trebuia ca lumea să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea şi celelalte daruri, câte se văd în jurul firii dumnezeieşti să nu rămână fără efect nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele".
Dumnezeu a creat lumea din bunătate pentru ca să se facă părtaşe şi alte fiinţe de iubirea Lui intertrinitară.
Providenţa - odata creată, lumea n-a fost lăsată la voia întâmplării, ci s-a bucurat totdeauna de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care s-a manifestat în guvernarea, conservarea şi perpetuarea ei. întreaga perioadă a Vechiului Testament, Legea şi Proorocii, stau marturie în acest sens (Ioan 1, 16-17). Referindu-se la raportul dintre creaţie şi providenţa, un Sfânt Părinte spunea: "Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creării ei ci, dacă trebuie să spunem ceva minunat, ea este chiar superioara. înseamnă mult a produce ceva din nimic, dar a conserva lucrurile care tind spre inexistenţa şi a le ţine laolaltă, sa nu se împrăştie, este o faptă mare şi un semn de multă putere".
Momentul culminant al grijii lui Dumnezeu pentru lume şi om este întruparea şi jertfa Fiului Sau. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea" spune Sf. Ioan Evanghelistul, "încât pe Fiul Sau L-a dat la moarte pentru ca, oricine crede in El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).
Iubirea Lui nu s-a rezumat la o simplă compasiune faţă de lumea robită păcatului, ci a mers până la jertfirea vieţii proprii pentru izbavirea celor de o fire cu El. într-adevăr "mai mare dragoste nimeni nu are" ca aceasta, de a-şi pune sufletul pentru prietenii Săi (Ioan 15, 13).
Stralucirea dragostei şi a proniei divine iese cu prisosinţa în evidenţă, atunci când se are în vedere că "Dumnezeu ne-a iubit întai" (I Ioan 4, 19), că ne-a iubit aşa cum spune Sf. Apostol Pavel pe când "noi îi eram duşmani" (Rom. 5, 10 ; Col. 1, 21).
Urmările întrupării şi jertfei Fiului lui Dumnezeu sunt considerabile. A eliberat omenirea din robia păcatului şi i-a redat libertatea de a acţiona conform voii lui Dumnezeu, a eliberat omenirea din negura necunoştinţei şi a adus-o la lumina adevărului şi a cunoştinţei de Dumnezeu. "Eu sunt lumina lumii", spunea Mântuitorul ascultătorilor Săi, referindu-se la faptul că mijlocea direct cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale. "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12), "Eu sunt calea adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14, 6).
În sfârşit, întruparea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu au adus biruinţa vieţii asupra morţii. Mântuitorul spune: "Eu am venit ca lumea viaţa să aiba şi încă din belsug" (Ioan 10, 10); "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi" (Ioan 11, 25).
Dacă readucerea omenirii la starea din care a căzut s-a făcut prin jertfa lui Hristos, tot prin jertfa Sa, prin trupul şi sângele Său, sub forma darurilor euharistice, se realizează unirea internă cu El. "Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică si Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6, 54 si 56).
Comentând aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spunea: "Ce păstor îşi hrăneşte oile sale cu propriile mădulare? Dar ce spun eu pastor? Sunt adesea mame care după ce au născut îşi dau copiii la doică. Dar Hristos n-a răbdat una ca aceasta ci El însuşi ne hrăneşte cu sângele Său, şi prin toate ne uneşte cu El. El se uneşte cu fiecare credincios prin Sfintele Taine. El hrăneşte prin El însuşi pe aceia pe care i-a născut, fără să-i încredinţeze altcuiva". Ca toate celelalte virtuţi, iubirea îşi are originea în Dumnezeu. "Dragostea este de la Dumnezeu" (I Ioan 4, 7) spune Sfântul Ioan,pentru că Dumnezeu ziditorul şi creatorul tuturor, este dragostea. "Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu" (I Ioan 4, 17).
Mântuitorul Hristos vorbeşte despre dragoste ca despre un dar al Său, sau ca despre un dar al Tatalui. El mustra pe unii dintre contemporanii săi că "n-au dragoste de la Dumnezeu" (Ioan 5, 42), iar pe cei care îl ascultau Cuvântul cu încredere îi îndeamnă să rămână în dragostea Lui (Ioan 15, 9).
Sf. Ioan Evanghelistul îndemna pe cititorii primei sale epistole să nu facă din strângerea bunurilor materiale scop al vietii lor, pentru că aceasta duce uneori la neglijarea aproapelui şi chiar a mântuirii proprii.
El spune: "Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatalui nu este întru el"( I Ioan 2, 15). "Cel ce are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele sau în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum mai rămâne în el dragostea lui Dumnezeu" (I Ioan 3, 17).
Dragostea fiind un dar divin, este "un dar imens, nespus, arzător, pe care nimic nu-l poate micşora sau stinge”.
Fiind un dar dumnezeiesc, dragostea este atât de tare, încât mai degrabă ar răbda pietrele para focului decât diavolul para arzătoare a dragostei, care este mai puternică decât zidurile cetăţilor şi mai tare ca diamantul; dragostea pe toate le covârşeşte.
Rămâneti întru iubirea Mea (Ioan 15, 9). A avea dragoste, înseamnă a rămâne în Dumnezeu care este dragoste, înseamnă a rămâne în iubirea arătată oamenilor de Iisus Hristos: "Dacă rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân în voi", "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi", "Rămâneţi întru iubirea Mea" (Ioan 15, 9). "Acestea vi le-am spus că bucuria Mea să fie în voi, şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11).
Raporturile dintre om şi Dumnezeu sunt raporturi ca dintre tată şi fiu. Iubirea fiului faţă de Dumnezeu, este iubirea unui fiu faţă de părinte. Dacă iubirea dintre tată şi fiu este atât de curată şi sincera încât creează climat pentru locuire împreună, dragostea faţă de Dumnezeu este un izvor şi mai adânc şi aceasta aduce prezenţa lui Dumnezeu în sufletul celui care iubeste: "De Mă iubeşte cineva pe Mine, cuvântul Meu va păzi şi Tatal Meu îl va iubi pe el şi vom veni la el şi la el ne vom face salaş" zice Mântuitorul Iisus Hristos prin gura evanghelistului Ioan (Ioan 14, 23). Referindu-se la acest cuvânt, Fericitul Augustin zice: "Ai început să-L iubesti pe Dumnezeu? Dumnezeu a început să locuiască în tine. Iubeşte pe Cel care a început să locuiască în tine pentru că Desăvârşitul tau Locuitor să te desăvârşească şi pe tine".
Prin dragoste deci avem putinţa de a mări sau micşora distanţa care ne separă de Dumnezeu. (I Ioan 3, 16); "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne, în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (I Ioan 4, 16).
Această comuniune cu Dumnezeu este ultimul sens al dragostei. în felul acesta participăm la viaţa divină, cinăm împreună cu Dumnezeu, cum spune Sf. Ioan în Apocalipsă (Apocalipsa 4, 20), devenim prieteni ai lui Iisus Hristos (Ioan 15, 14).
Dar această viaţă de comuniune a omului cu Dumnezeu este reflectată şi în viaţa de comunitate.
Aceasta viaţă în comuniune deplină era trăită de creştini, la început în comunitatea din Ierusalim. Ei puteau trăi viaţa de comuniune pentru că între ei nu mai erau sclavi şi stăpâni, ci toţi erau egali şi înfrăţiţi în Hristos.
Atunci, când în comunitate au apărut neînţelegeri, s-a avut grijă să se intervină pentru a-i sfătui şi a-i lămuri pe membrii comunităţii ce rol are viaţa în comun.
Vedem cum Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să menţină comuniunea adevărată şi "nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui".

Dar, precum Sfântul Apostol Pavel, aşa şi Părinţii apostolici îndeamnă mereu pe credincioşi la unitatea în dragoste. Barnaba, în epistola sa, le cere adresanţilor sai să nu renunţe la orice formă de comuniune: "Nu trăiţi singuratici, închizându-vă în voi înşivă, ca şi când aţi fi deja drepţi, ci adunaţi-vă la un loc, cercetând ceea ce este de folos obştesc".
Parintii apostolici îndeamnă pe creştini să nu cedeze forţelor răului. Sfântul Ignatie cere creştinilor din Filadelfia să nu-şi împartă inima între cele două porniri contrare: "Fugiţi deci, de vicleşugurile şi uneltirile lui Satan, pentru ca nu cumva, căzând, prin sfatul său, în strâmtorare, să lânceziţi în dragoste. Dimpotrivă, fiţi toti în unire, cu inima neîmpărţită. Căci unde este dezbinare şi mânie, acolo nu este Dumnezeu".
Din totdeauna s-a tins spre o viaţă de comunitate în care omul să nu fie nevoit a-şi apăra interesele sale împotriva altora, împotriva societăţii, pentru că interesele lui sunt interesele comunităţii. Orice spor în bunăstarea comunităţii este spor în bunăstarea omului. Iar oamenii uniţi în comunitate ca într-o familie nu mai privesc cu invidie la harnicia şi la destoinicia unuia sau a altuia din membrii ei, ci le stimulează, căci rodul lor intră în beneficiul comun. Pe cei tari îi ajută să devină şi mai tari, căci tăria lor serveşte întregii comunităţi, iar pe cei slabi îi sprijină să-şi învingă slabiciunile ca să poată aduce şi ei un aport mai sensibil la efortul comun, folositor tuturor. Sfântul Ioan Gură de Aur a găsit cuvinte neîntrecute pentru o astfel de unitate atât de mult doriţa de el: "Admirabilă este această legătură. Ea ne uneste pe unii cu alţii şi pe toţi laolaltă cu Dumnezeu. Această legătură nu răneşte deloc mâinile care o poartă şi nu opreşte mişcarea lor, ci le face mai libere, le extinde sfera acţiunii lor, face ca oamenii legaţi întreolaltă să fie animaţi de un curaj mai mare pentru ceilalţi. Cel tare, purtând aceleaşi legături ca şi cel slab îl susţine pe acela,îl pune la adăpost de moarte, el comunică adorarea sa celui slab. Nimic nu poate desfiinţa o astfel de legătură, nici lungimea drumului, nici cerul, nici pământul, nici moartea, nimic pe lume, ea e mai tare ca toate, ea domină".
Realizarea concreta a iubirii.
Dragostea creştină, de care vorbeşte Sfântul Apostol Ioan, nu se epuizează în dragostea lui Dumnezeu către om, ci ea implică şi iubirea omului către Dumnezeu. Nu este numai coborârea lui Dumnezeu catre om, ci şi efortul omului de a-L întâmpina şi primi pe Dumnezeu. De aceea, Sf. Evanghelist Ioan vorbeşte şi despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu: "Noi îl iubim pe El, pentru ca El ne-a iubit mai întâi pe noi" (I Ioan 4, 19). Dragostea noastră către Dumnezeu nu este decât o dragoste raspuns la marea dragoste pe care El ne-a aratat-o mai întâi. "Vedeţi ce fel de dragoste ne-a dat nouă Tatăl, spune Sf. Ioan, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu" (I Ioan 3, 1).
Această dragoste-răspuns "presupune", după Sf. Vasile, o dispoziţie proprie a naturii create, o samânţă sau o putere de iubire în fiinţa omului chemat să ajungă la desăvârşire prin dragoste. Omul fiind chip al lui Dumnezeu, are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei divine şi într-o măsură oarecare, chiar tinde spre ea. Creştinul, deci, poate răspunde şi trebuie să răspundă la dragostea lui Dumnezeu tot prin dragoste, adică dragostea aceea care se dăruieşte spre binele altora, dăruire care merge până la jertfa de sine.
Creştinul iubeste pe Dumnezeu nu numai pentru faptul ca El l-a iubit mai întai, ci şi pentru faptul ca El este plenitudinea desăvârşirii, care este vrednică de iubire; El este binele absolut, frumuseţea absolută, dragostea absolută.
Cu ce dragoste vom putea răspunde noi, Celui ce ne-a arătat o aşa de mare dragoste? se întreabă marele sfânt predicator Ioan Gură de Aur. Chiar dacă am muri împlinind poruncile Sale, şi neschimbând învăţaturile sale, dragostea noastră rămâne tot inferioară celei a lui Dumnezeu. "Să presupunem că-L cinstiţi pe Dumnezeu prin acte de cult, dar cultul vostru este o recunostinţă şi o necesitate, în timp ce binefacerile lui Dumnezeu sunt favoruri care confirmă grandoarea bunatăţii Sale", constată cu întelepciune Sf. Ioan şi ne îndeamnă să iubim pe Hristos aşa cum l-a iubit şi Sfântul Apostol Pavel.
Iubirea autentica de Dumnezeu include în sine tezaure şi posibilităţi infinite. Pentru că Iisus Hristos ne-a promis împărăţia cerurilor, pentru aceea dragostea de Dumnezeu devine o obligaţie. Se cuvine însă "să-L iubim pe Dumnezeu cu o dragoste demnă de El". Iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh, ne facem părtaşi în comuniunea iubirii cu Sfânta Treime şi ce-şi poate dori mai mult un om decât să fie într-o asemenea intimitate cu Dumnezeu? Astfel, ştiindu-ne iubiţi, căpătăm înaintea Lui o mai mare îndrazneală a rugăciunile noastre, îndrazneală pe care nu o are decât cel ce iubeşte şi se ştie iubit.
Pe când dragostea de lucrurile terestre are atât de multe neajunsuri, fie că noi murim şi le lăsăm în urmă, fie că pier ele şi ne părăsesc înaintea sfârşitului nostru, iubirea de Dumnezeu este mereu în putere, mereu în floare, ea nu cunoaşte nici efectele batrâneţii, nici pe ale uzurii, "nu cade niciodata" cum zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 13, 8).
Având dragoste deplină omul nu-şi mai poate dori nimic, căci nerătăcindu-se, el are cu sine izvorul sfinţeniei care îl duce de mână în împărăţia lui Dumnezeu. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu a izgonit din suflet orice amărăciune şi întristare. "Cel ce iubeste pe Dumnezeu, zice Sf. Maxim Marturisitorul, nu intristeaza pe nimeni şi nu se intristează pentru cele vremelnice. Cel ce iubeste pe Dumnezeu, trăieşte pe pământ viaţa îngereasca, postind şi priveghind, cântând şi rugându-se şi gândind pururea numai lucruri bune despre tot omul". Efectele dragostei omului faţă de Dumnezeu sunt legate direct de dragostea faţă de aproapele.
Dragostea de aproapele. Urmând porunca învătatorului Sau iubit, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul face din dragostea catre aproapele porunca centrala a Mantuitorului. "De mă iubeste cineva pe Mine, cuvântul Meu va pazi si Tatal Meu il va iubi pe el" (Ioan 14, 23); "De veti pazi poruncile Mele, veti rămane întru dragostea Mea, precum Eu am păzit poruncile Tatalui Meu si rămân întru dragostea Lui" (Ioan 15, 10). Dragostea către Dumnezeu se arată prin păzirea poruncilor Lui. Cineva iubeşte pe Dumnezeu numai în măsura în care împlineşte voia Lui şi împlineşte voia Lui numai în măsura în care îl iubeşte. "Cel ce are poruncile Mele şi le pazeşte pe ele, acela Mă iubeşte pe Mine şi cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi şi de Tatal Meu şi Eu il voi iubi şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21).
Dragostea pe care o avem către Dumnezeu, Mântuitorul Hristos ne cere să i-o dăruim prin mijlocirea poruncilor Sale.
Iubirea faţă de aproapele este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, aşa cum rodul plantei este fructul necesar al luminii şi căldurii solare, pe care o primeşte prin orientarea ei spre soare. Pentru că după cum spune Diadoh al Foticeei: "Când cineva începe să simtă cu îmbelşugare dragostea de Dumnezeu începe să iubească şi pe aproapele".
Dacă nu se întamplă aşa, dragostea este falsă, mincinoasă. "De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele său nu-l iubeşte, mincinos este, pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate sa iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede? Şi noi această poruncă o avem de la Dumnezeu: cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (I Ioan 4, 20-21). "Vrei să iubesti pe Hristos fără să iubeşti mădularele? Cine iubeşte mădularele lui Hristos, pe Hristos iubeşte, iubind pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu iubeşte; iubind pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatăl iubeşte. Această dragoste nu poate fi împărţită niciodată", zice Fericitul Augustin.
Sfântul Evanghelist Ioan ne vorbeşte de iubirea de vrăjmaşi, întrucât în noţiunea de aproapele intră şi duşmanii noştri. Numai iubind şi pe vrăjmaşi arătăm adevărata iubire, pentru că omul este făptură a lui Dumnezeu şi trebuie privit cu iubire, oricine ar fi el.
Dar adevarata dragoste către aproapele de care ne vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan, nu trebuie să se reducă la declaratii verbale sau la nişte simple vibraţii sentimentale, ci ea trebuie să fie activă, traducându-se totdeauna în fapte concrete. "Fiii mei, să nu iubim numai cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (I Ioan 3, 18). "A vorbi şi promite este uşor oricui, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este la fel de uşor traducerea în viaţă. Pentru că sunt mulţi cei ce spun că iubesc şi se tem de Dumnezeu, dar faptele lor dovedesc contrariul. Dumnezeu vrea dragostea care să se arate prin fapte. De aceea a spus ucenicilor Săi: "Dacă Mă iubiţi, păziti poruncile Mele" (I Ioan 14, 15). El zice "cu fapta" în opoziţie cu vorba, şi "cu adevărul" în opoziţie cu falsele mărturisiri de dragoste. "Iar cel ce are bunurile acestei lumi şi vede pe fratele său având trebuinţă şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?" (I Ioan 3, 17). Dragostea celui îmbelsugat nu suportă pe aproapele în lipsă, nici nu se lasă prinsă în vorbe când lipsesc cele de trebuinţă. "Dă deci dupa puterea ta, pâine - zice acelaşi Sfânt Părinte - dacă nu ai pâine, dă un ban; dacă nu ai ban, dă măcar un pahar cu apă. Nu ai nici atât? Atunci fii părtaş la durerea celui apăsat şi vei avea răsplată, pentru că rasplata nu se măsoară cu nevoia lui, ci cu bunăvoinţa ta". Dragostea este aceea care face ca realizarea poruncilor să fie uşoară pentru că zice Mântuitorul: "Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară"(Ioan 13, 14).
Dragostea către aproapele constituie semnul distinctiv al urmaşilor lui Iisus Hristos. "Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35; cf. I Ioan 2, 5; 3, 10). "Dacă ucenicii păzesc poruncile ce le-au fost date, ascultătorii recunosc în ei ucenicii învăţatorului lor, iar dacă ei vor fi dezbinaţi vor conchide că ei nu sunt ucenicii Dumnezeului păcii". Practicarea dragostei dovedeşte pe cineva a fi sau a nu fi creştin.
Urmările dragostei.
1.Înca de pe pământ, dragostea îşi revarsă din belsug darurile sale binefăcătoare asupra celui ce s-a pătruns de duhul ei. Roadele ei sunt multe, binefăcătoare, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru aceea ce va sa fie. Dragostea este mama tuturor virtuţilor, prin ea se valorifică acestea şi ea le dă un caracter divin; ea uneşte pe oameni în marea familie a lui Dumnezeu. Trăind într-o perfectă comuniune după modelul comuniunii treimice, iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele după porunca omul are posibilitatea de a ajunge la desăvârşire. Numai având pe Hristos întru noi vom ajunge la desăvârşirea de care ne încredinţează Mântuitorul Hristos când zice: "Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei" (Ioan 17, 23).
Părerea Sf. Ioan Gura de Aur este că cei ce cred în Hristos, vor fi desăvârşiţi când vor fi uniţi la un loc în legătura dragostei care este legătura desăvârşirii. Omul fiind dăruit cu chipul lui Dumnezeu, are posibilitatea şi datoria să realizeze desăvârşirea. în aceasta constă rostul omului pe pământ şi chemarea sa cea mai înaltă. Adam n-a fost creat perfect, ci cu înclinarea şi libertatea de a ajunge la desăvârşire, zice Clement Alexandrinul. Mai precizează că, omul a primit la naştere chipul şi după aceea, pe masura ce câştigă desăvârşirea ia şi asemănarea.
2. "În dragoste nu este frică, pentru că dragostea cea desăvârşită alungă frica, căci frica umbla cu pedeapsa. Iar cel ce se teme nu este deplin în dragoste", zice Sf. Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 18).
O singură teama mai poate exista: aceea de a nu fi împlinit totdeauna voia lui Dumnezeu şi de a fi cedat păcatului. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunea în acest sens : "De ne arată vinovaţi inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi toate le ştie. Iubitilor, de nu ne va arăta vinovaţi inima noastră avem îndrăzneala către Dumnezeu" (I Ioan 3, 20-21) sau "Aşa s-a desăvârşit în noi dragostea, că îndrazneala să avem în ziua judecăţii" (I Ioan 4, 17). Ce înseamnă a avea îndrăzneală în ziua judecăţii? înseamnă a aştepta fără teamă sosirea acelei zile! Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, nu mai au pentru ce să se teama de judecata viitoare, pentru că dragostea creează întotdeauna, între fiinţele care se iubesc cu adevărat, relaţii de intimitate, îndrăzneală şi încredere reciprocă (I Ioan 5, 14): "Acestea am grăit vouă, că bucuria Mea întru voi să rămână şi bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 5, 11). Multumirea şi bucuria pe care dragostea poate s-o aducă în sufletele oamenilor este de nedescris. Oricine poate, dar nu oricine a încercat bucuria realizării unui act sincer de dragoste.
Concluzii.
1.Iubirea este o virtute dar şi un dar divin. Originea ei este în Dumnezeu. Dumnezeu este animat de iubire în tot ceea ce săvârşeşte faţă de lume şi în mod special faţă de om. Numai iubirea poate explica grija lui Dumnezeu faţă de om, atunci când acesta s-a îndepartat de El şi i s-a aratat vrajmas, până l-a readus la starea din care a căzut şi, mai mult decât atât, până l-a aşezat de-a dreapta măririi Sale.
2.Chemarea omului, ca unul care a fost creat "după chipul lui Dumnezeu", este de a trăi şi a fi animat de iubire. Exemplul şi idealul vieţii sale nu poate fi altul decât iubirea Fiului lui Dumnezeu faţă de om.
3.Iubirea este permanent actuală şi nu va dispare niciodată, aşa cum ne asigura Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13, 8). De altfel acest lucru l-au înţeles primii creştini, care, animaţi de cuvântul Mântuitorului, erau, ca un singur om, aveau "un singur suflet" şi o singura "inimă" (Fapte 4, 32).
Acest lucru l-au înţeles Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele veacuri.
În legătură cu iubirea şi urmările ei, sunt sugestive cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur "Dacă ar fi dragoste, n-ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse şi de nimic altceva de felul acesta. Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, n-ar mai fi nedreptăţi, s-ar îndepărta mizeriile şi luptele şi războaiele şi răpirile şi toate relele, nu i s-ar mai cunoaşte nici urmele păcatului" 6
Îndemnurile Mântuitorului şi ale Sfântului Ioan Evanghelistul sunt permanent valabile şi astăzi. Dar iubirea noastră nu trebuie să se rezume la o simpla compasiune faţă de semenii nostri. Ea trebuie concretizată în fapte bune ştiind că o simplă compasiune, inclusiv "credinţa fară fapte este moartă" (Iacob 2, 26).











Bibliografie:

1.Biblia ilustrată şi colorată, Editura “Biserica Ortodoxă”Alexandria 2003 apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Galaction episcop Alexandriei şi Teleormanului.
2.Studiul Noului Testament de Preot Profesor Dr. Ion Constantiescu, Edituara Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Bucureşti-1981.
3.Introducerile de fiecare carte a Vechiului şi Noului Testament sunt adaptate după Pr. Prof.Ioan Constantinescu şi alţi autori.
4.Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan-Sfântul Chiril al Alexandriei-scrieri partea a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Bucureşti-2000.
5.Sfântul Ioan Gură de Aur -”Despre dragoste şi prietenie”.

Autor: Student Alexei Elena , Anul 1 , Arta Sacra.

Rugăciune pentru curăţirea inimii şi înţelepciunea cea cerească.

Sprijineşte-mă, Doamne, prin darul Duhului Sfânt, Întăreşte în mine omul dinlăuntru cu puterea Ta, ca să gonesc din inima mea toată grija şi strâmtorarea deşartă, şi ca să nu fiu atras de dorinţa nici unui lucru, fie el de mare sau de mic preţ în ochii lumii;Ci să le socotesc pe toate cele ce sunt-trecătoare şi eu împreună cu ele trecător. Pentru că nimic nu e stătător sub soare: tote sunt deşertăciune şi întristare a duhului. O, cât este de înţelept cel ce judecă astfel!
Dă-mi, Doamne, înţelepciunea cea cerească ca să învăţ a Te căuta şi a Te afla, a Te iubi şi a Te gusta în toate şi peste toate; şi pe celelalte lucruri a nu le preţui mai mult decât ceea ce sunt, după orânduiala înţelepciunii Tale celei veşnice; învaţă-mă ca să ocolesc cu înţelepciune viclenele linguşiri ale prietenului celui mincinos, şi să sufăr cu răbdare asprele vorbe ale vrăjmaşului. Căci este mare înţelepciune a nu se tulbura nimeni nici de veninul defăimării, nici de mierea linguşirii.
Neclătinându-se nici într-o parte nici înt-alta, aşa numai vei merge sigur pe calea ce ai apucat.

Bibliografie:
"Urmarea lui Hristos" Cu o prefăţă de Preot Prof. Toma Chiricuţă, Editura "Bunavestire"- Bacău, (pag.152-153)

Cum se cuvine să se mărturiseasca păcătosul.

După ce vei socoti în acest chip păcatele tale şi te vei pregăti cu zdrobirea inimii şi cu părerea de rău, atunci mergi la duhovnicul cel iscusit, cum am spus. Dacă ştii carte, însemnează păcatele tale pe hârtie ca să nu le uiţi. Dacă va fi departe locuinţa duhovnicului, nu te lenevi, aşa cum nu te leneveşti să mergi la un doctor iscusit pentru boala trupească, când este departe. Zi şi tu ca fiul cel risipitor: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu."

Venind la duhovnic, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatele înaintea Stăpânului Hristos, atunci, îngenunchind înaintea Sfintei Lui Icoane spune "Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău ! Iată astăzi, Părinte, prin duhovnicul meu acesta, mă voi mărturisi Ţie întru dreptatea inimii".
Şi să îcepi a te mărturisi.

Se cuvine să ştii, că de nu vei face cercetarea ce de cuviinţă a păcatelor tale mai înainte de a te mărturisi, câte păcate vei uita şi nu le vei mărturisi, sunt neiertate; pentru că uitarea aceasta a fost voită, putând să-ţi aduci aminte de ele cercetându-te, şi nu ai făcut-o. Dar de vei face cercetarea cea de cuviinţă şi se va întâmpla să uiţi vreun păcat, ca un om care uită, acest fel de păcat, spun unii Părinţi că se iartă împreună cu celelalte păcate pe care le-ai mărturisit, pentru că uitarea aceasta nu este de voie. Dacă după mărturisire îţi vei aduce aminte, trebuie să mergi din nou la duhovnic şi să mărturiseşti şi acel păcat, pe care ţi l-ai amintit.

Ce este mărturisirea ?

Înainte de a începe, să ştii că Mărturisirea este o arătare de voie, orală, a faptelor rele, a cuvintelor şi a gândurilor, umilită, neprihănitoare, dreaptă, fără ruşine, hotărâtă, care se face la duhovnic.
(pag.144-145)

Bibliografie:
"Carte foarte folositoare de suflet"trad. in l.română, Editura Bizantină, 2005

Despre preoţie.

"Pe cât este de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot aşa pe atât de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar ceva mai mult."

"Păstorul de suflete are nevoie de multă precauţie şi de mii de ochi ca să vadă din toate părţile starea sufletească a păcătosului."

"Omul care i sa încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos suferă nu pagubă de bani(precum păstorii oilor) ci pagubă în propriul său suflet."

"Nimeni nu poate fi vindecat cu sila şi împotriva voii lui."

"Canonul nu trebuie dat numai pe măsura păcatelor săvârşite ci după starea sufletească a păcătosului ca nu cumva voind să coşi ce e rupt, să faci ruptura mai mare, ca nu cumva vrând să ridici pe cel căzut, să-l faci să cadă şi mai jos."

"Preotul trebuie să cerceteze bine şi să dea canonul potrivit cu starea sufletească a fiecărui pacătos."

"Dacă un om se rătăceşte de la dreapta credinţă, preotul are nevoie de multă muncă, de multă stăruinţă, de multă răbdare."

"Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti."

"Preotul stă în faţa Sfinte Mese; nu pogoară foc din cer ci pe Duhul Sfânt. Cine poate dispeţui această prea înfricoşată taină? Numai un nebun sau ieşit din minţi."

"Sufletul omenesc sar nimici în faţa acestei jertfe dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belşug harul lui Dumnezeu"

Sf.Ioan Gură de Aur "Despre preoţie"