Am intrat in cel de-al treilea mileniu cu sentimentul ca timpul se comprima, ca tropaim ametitor spre un cetos „nu stiu ce“, indemnati parca de un scormonitor neastampar, orgoliosi si neglijenti. Tragem de colturile zilelor ca de niste piei de vite puse la argasit, usuratici si apatici, si numai uneori, uitandu-ne mai cu atentie in jur, descoperim cat de tristi si de straini am ajuns. Si-n toata aceasta buimaca alergare, cate un semn din veacurile trecute ne pune pe ganduri, ne tulbura, aducandu-ne aminte ce inseamna eternitatea si cat de trecatori suntem. Un asemenea sentiment am trait in fata complexului rupestru de la Dumbraveni, asezare milenara, putin cunoscuta specialistilor si total necunoscuta publicului larg. O prezentam aici cu bucuria regasirii unui trecut glorios, de care ar trebui sa fim mai interesati si mai grijulii, caci el reprezinta buletinul nostru de identitate in istorie.
„Canaraua Fetei“
Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara, „stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si-au constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru, asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc...
Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri. Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.
Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din strafunduri, interpretat de mii si mii de insecte invizibile.
Bisericuta de la etaj
Din incaperile de jos zarim partea superioara a monumentului, in care distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi: pronaosul, naosul si altarul.Improvizam o scara dintr-o ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari, urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati. Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca, avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35 de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m, plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.
Galeria cu sfinti
In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere mica, unde a fost sapata o absida orientata spre vest (contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3 dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu cenusa.
Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra sfaramata marunt (provenind fie de la excavarea galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la ultima groapa, spre est, galeria se infunda.
Scrieri nedescifrate si pietre fasonate
Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m, pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit sfarsitul in urma unui violent incendiu.
Un sistem zonal de comunitati monahale
Specialistii spun ca intre complexul de la Dumbraveni si cel de la Basarabi exista numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia ca ele ar fi contemporane, opera unor comunitati crestine din a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10). Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud. Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme) bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul asa-numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof. Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10, cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a cultului crestin.
Marturiile memoriei colective
Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva despre acele vremuri. Ajungem astfel in curtea lui Vasile Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra, din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi. Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...
Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici marturie.
joi, 23 decembrie 2010
Manastirea Sfantul Ioan Casian
Manastirea Sfantul Ioan Casian se afla in Dobrogea, pe locuri crestine autentice ce pastreaza inca duhul de liniste si inaltime al monahismului. Pare greu de crezut, dar in aceste locuri se aflau in secolul al IV-lea zeci de manastiri. Dobrogea era o scoala teologica inalta, locul in care renumitii calugari sciti au formulat pentru prima oara dogma teopasita, cea a patimirii lui Dumnezeu in trup.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Manastirea Sfantul Ioan Casian
Manastirea Sfantul Ioan Casian se afla in Dobrogea, pe locuri crestine autentice ce pastreaza inca duhul de liniste si inaltime al monahismului. Pare greu de crezut, dar in aceste locuri se aflau in secolul al IV-lea zeci de manastiri. Dobrogea era o scoala teologica inalta, locul in care renumitii calugari sciti au formulat pentru prima oara dogma teopasita, cea a patimirii lui Dumnezeu in trup.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Schitul Stejaru !
Datorita faptului ca in sat nu exista biserica, locuitorii din Stejaru se duceau la slujbele de duminica si de sarbatori la biserica din Satul Dulgheru, situat la 3km distanta de Stejaru. Parcurgerea celor 3km pe jos sau cu caruta, pe timp de iarna sau de ploaie constituia o problema pentru locuitorii din Satul Stejaru si dupa cativa anii i-au hotararea sa construiasca o biserica.
Satenii hotarasc formarea unei comisii care sa se ocupe de organizarea lucrarilor si constructia bisericii. Din comisie faceau parte: Parintele Oancea Mocanu, Vajiala Dumitru, Tudoran Alon, Gheorghe B. Dumitru si Nicolae Banciu, care la terminarea bisericii va devenii dascalul acesteia.
Terenul pe care este amplasata biserica, este imprejmuit cu gard de piatra, construit de locuitorii satului cu piatra scoasa de ei din cariera satului, apoi toata curtea a fost plantata cu salcami. La inceputul anului 1934 s-a inceput constructia bisericii. Constructia s-a facut din contributia locuitorilor si cu ajutorul banesc acordat de prefectura judetului Constanta. S-a stabilit amplasarea ei in partea de rasarit a satului , langa scoala, atribuindu-i-se o suprafata de 3000m.p. plantata cu salcamii.
Pentru constructia bisericii s-a folosit piatra, caramida si ciment. Biserica a fost acoperita cu tabla galvanizata si are o singura turla. Pe partea dreapta a bisericii la o distanta de 5m, este asezat clopotul pe schelet metalic. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor. Arhitectura bisericii este in stil bizantin in forma de cruce si a fost proiectata de Nicolae Panait. Sculptura catapetesmei si icoanele au fost lucrate in Tulcea , in anul 1940, de mesterul Eremia Pavaluc. Interiorul bisericii nu a fost pictat. Constructia bisericii a fost finalizata in anul 1943 si tot in acelasi an pe data de 11 iunie a fost sfintita de catre Episcopul Locotenent Eugen Laiu al eparhiei Constanta si I sa pus hramul "INALTAREA DOMNULUI”.
Biserica nu poseda obiecte de valuare artistica sau documentara. O familie credincioasa din Constanta pe nume, Apolozan Dumitru si Elisabeta au ajutat financiar la constructia bisericii si au donat icoanele, obiectele de cult si o parte din cartile pentru slujba. Preotii care au slujit la acesta biserica pe parcursul acestor ani, au fost: Oancea Mocanu, Grigorie L. , Lazarov Aurel, Sarghi Mihai si Cernescu Constantin.
Parintele AUREL LAZAROV a fost primul preot care a locuit cu familia in sat, a stat cu chirie la Boranescu Ion, a fost instalat ca preot in Satul Stejaru in anul 1946 si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand acesta din motive politice a fost arestat impreuna cu urmatorii locuitori: Nicolae Banciu, dascalul bisericii, Enache Mihalache , Corsote Gheorghe, Petre Puscasu si Radu Dobre. Dintre acestia Parintele Aurel Lazarov a trecut la cele vesnice in inchisoarea de la Aiud pe data de 6 iunie 1960. Arestarea acestora s-a produs in zorii zilei de 7 mai 1950, cand toti membrii familiei au fost scosi din case, dusi la marginea satului si tinuti culcati cu fata la pamant pana au fost adunati toti si in cele din urma i-au ales pe cei sase enumarati mai sus, i-au urcat intr-o duba iar celorlalti le-au dat drumul acasa.
Mai tarziu a urmat confiscarea averii la toti, iar membrii familiilor ramanad pe drumuri. Acesta este cel mai trist eveniment din viata satului Stejaru. In anul 1950 s-a infiintat C.A.P. Intre anii 1950-1951 ca urmare a dezvoltarii industriei in judet, multi tineri din sat parasesc satul si se stabilesc in orasele din judet si in special in Constanta. In 1954 se electrifica intreg satul iar in 1963 se construieste caminnul cultural. Din anul 1968 prin noua reforma administrativa, satul Stejaru apartine de comuna Saraiu, iar in 1964 C.P.A Stejaru a fost arondat la C.P.A Dulgheru, incep sa plece si locuitori mai varstnici, producand o depopulare masiva a satului.
Biserica nu are teren arabil in proprietatea sa. Preotii care au slujit la aceasta biserica pe parcursul acestor ani, au fost in ordine: Oancea Mocanu, Grigorie I, Lazarov Aurel, Cernescu Constantin, Sarghi Minai.
Preotul Lazarov Aurel a fost primul preot care a locuit cu familia in sat. A locuit cu chirie la familia Boranescu Ion, A fost instalat ca preot in anul 1946, si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand a fost arestat. A murit in inchisoarea din Aiud, pe 6 iunie 1960. Numele sau fiind scris pe monumentul ridicat la Aiud in memoria detinutilor decedati in timpul detentiei la aceasta inchisoare.
In perioada 1961-1969 la biserica au slujit preotii de la Rahmanu. Din anul 1969 pana la infiintarea schitului in anul 2004, la biserica au slujit preotii din Saraiu.
Paracliser la biserica a fost Tudoran A Ion pana in anul 1964 cand a decedat.
Pe partea dreapta a intrarii in biserica la 6-7 m distanta se afla clopotul bisericii. Asezat pe schelet metalic, acesta da clopotului o stabilitate buna. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor satului.
Clopotul emite un sunet foarte placut si puternic, atunci cand se bate clopotul, sunetul sau auzindu-se in satele Balgiu si Dulgheru. Acest clopot in luna decembrie 1989 a fost demontat, fara aprobarea nimanui, si s-a dus la biserica din Negru Voda. Prin informatiile culese de Costica Tudoran fiu al satului domiciliat in Dulgheru si Nicolae I Tudoran fiu al satului domiciliat in Constanta s-a depistat cine a luat clopotul si unde a fost dus.
In luna ianuarie 1991 s-au prezentat la biserica din Negru Voda, au luat clopotul si l-au adus si montat la locul sau.
La Nord-est de biserica la o distanta de 300-400 m se afla cimitirul ortodox in suprafata de 4000 metri patrati. Cimitirul este imprejmuit cu zid din piatra, avand poarta de intrare in latura estica. Din cauza ca satul s-a depopulat, nu au mai fost rude sau apropiati care sa ingrijeasca si sa curete mormintele de iarba si cimitirul, acum abia mai zaresti crucile printre tufele de buruieni.
Incepand cu data de 1 martie 2004, s-a aprobat infiintarea Schitului Stejaru. La inceput cele 3 maicute sosite aici au locuit la familia Sampetru S. Nicolae.
Pe linie ierarhica schitul este subordonat manastirii Dervent Primaria Saraiu i-a asigurat, prin donatie de la proprietarii-Dumitru Vajiala, Banciu Ion, Dragnea Gheorghe si impreuna cu curtea scolii si a bisericii, o suprafata de 4 ha, pe care a imprejmuit-o cu gard din plasa de sarma si stalpi de lemn.
Pe terenul primit de fa proprietarul Dragnea Gheorghe s-au construit de catre sponsori Chiliile in numar de 6, cuprinse intr-o constructie cu etaj, care la sfarsitul anului 2008 nu erau finisate.
In anul 2006 primaria a construit o fantana, iar in anul 2008 s-a executat alimentarea cu apa de la aceasta fantana, pe baza de hidrofor.
Stareta schitului este monahia Ambrozia. Schitul este locuit de 4 calugarite. Incalzirea chiliilor este asigurata prin sobe de teracota, folosind drept combustibil lemnul.
La sfarsitul anului 2008, s-au inceput lucrarile de reparatie si consolidare a bisericii. Aceste lucrari constau in tencuirea exterioara a z.dunlor, repararea acoperisului, reparatii in interior, inlocuirea stranelor si chiar executarea in timp a picturilor in interiorul bisericii.
Satenii hotarasc formarea unei comisii care sa se ocupe de organizarea lucrarilor si constructia bisericii. Din comisie faceau parte: Parintele Oancea Mocanu, Vajiala Dumitru, Tudoran Alon, Gheorghe B. Dumitru si Nicolae Banciu, care la terminarea bisericii va devenii dascalul acesteia.
Terenul pe care este amplasata biserica, este imprejmuit cu gard de piatra, construit de locuitorii satului cu piatra scoasa de ei din cariera satului, apoi toata curtea a fost plantata cu salcami. La inceputul anului 1934 s-a inceput constructia bisericii. Constructia s-a facut din contributia locuitorilor si cu ajutorul banesc acordat de prefectura judetului Constanta. S-a stabilit amplasarea ei in partea de rasarit a satului , langa scoala, atribuindu-i-se o suprafata de 3000m.p. plantata cu salcamii.
Pentru constructia bisericii s-a folosit piatra, caramida si ciment. Biserica a fost acoperita cu tabla galvanizata si are o singura turla. Pe partea dreapta a bisericii la o distanta de 5m, este asezat clopotul pe schelet metalic. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor. Arhitectura bisericii este in stil bizantin in forma de cruce si a fost proiectata de Nicolae Panait. Sculptura catapetesmei si icoanele au fost lucrate in Tulcea , in anul 1940, de mesterul Eremia Pavaluc. Interiorul bisericii nu a fost pictat. Constructia bisericii a fost finalizata in anul 1943 si tot in acelasi an pe data de 11 iunie a fost sfintita de catre Episcopul Locotenent Eugen Laiu al eparhiei Constanta si I sa pus hramul "INALTAREA DOMNULUI”.
Biserica nu poseda obiecte de valuare artistica sau documentara. O familie credincioasa din Constanta pe nume, Apolozan Dumitru si Elisabeta au ajutat financiar la constructia bisericii si au donat icoanele, obiectele de cult si o parte din cartile pentru slujba. Preotii care au slujit la acesta biserica pe parcursul acestor ani, au fost: Oancea Mocanu, Grigorie L. , Lazarov Aurel, Sarghi Mihai si Cernescu Constantin.
Parintele AUREL LAZAROV a fost primul preot care a locuit cu familia in sat, a stat cu chirie la Boranescu Ion, a fost instalat ca preot in Satul Stejaru in anul 1946 si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand acesta din motive politice a fost arestat impreuna cu urmatorii locuitori: Nicolae Banciu, dascalul bisericii, Enache Mihalache , Corsote Gheorghe, Petre Puscasu si Radu Dobre. Dintre acestia Parintele Aurel Lazarov a trecut la cele vesnice in inchisoarea de la Aiud pe data de 6 iunie 1960. Arestarea acestora s-a produs in zorii zilei de 7 mai 1950, cand toti membrii familiei au fost scosi din case, dusi la marginea satului si tinuti culcati cu fata la pamant pana au fost adunati toti si in cele din urma i-au ales pe cei sase enumarati mai sus, i-au urcat intr-o duba iar celorlalti le-au dat drumul acasa.
Mai tarziu a urmat confiscarea averii la toti, iar membrii familiilor ramanad pe drumuri. Acesta este cel mai trist eveniment din viata satului Stejaru. In anul 1950 s-a infiintat C.A.P. Intre anii 1950-1951 ca urmare a dezvoltarii industriei in judet, multi tineri din sat parasesc satul si se stabilesc in orasele din judet si in special in Constanta. In 1954 se electrifica intreg satul iar in 1963 se construieste caminnul cultural. Din anul 1968 prin noua reforma administrativa, satul Stejaru apartine de comuna Saraiu, iar in 1964 C.P.A Stejaru a fost arondat la C.P.A Dulgheru, incep sa plece si locuitori mai varstnici, producand o depopulare masiva a satului.
Biserica nu are teren arabil in proprietatea sa. Preotii care au slujit la aceasta biserica pe parcursul acestor ani, au fost in ordine: Oancea Mocanu, Grigorie I, Lazarov Aurel, Cernescu Constantin, Sarghi Minai.
Preotul Lazarov Aurel a fost primul preot care a locuit cu familia in sat. A locuit cu chirie la familia Boranescu Ion, A fost instalat ca preot in anul 1946, si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand a fost arestat. A murit in inchisoarea din Aiud, pe 6 iunie 1960. Numele sau fiind scris pe monumentul ridicat la Aiud in memoria detinutilor decedati in timpul detentiei la aceasta inchisoare.
In perioada 1961-1969 la biserica au slujit preotii de la Rahmanu. Din anul 1969 pana la infiintarea schitului in anul 2004, la biserica au slujit preotii din Saraiu.
Paracliser la biserica a fost Tudoran A Ion pana in anul 1964 cand a decedat.
Pe partea dreapta a intrarii in biserica la 6-7 m distanta se afla clopotul bisericii. Asezat pe schelet metalic, acesta da clopotului o stabilitate buna. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor satului.
Clopotul emite un sunet foarte placut si puternic, atunci cand se bate clopotul, sunetul sau auzindu-se in satele Balgiu si Dulgheru. Acest clopot in luna decembrie 1989 a fost demontat, fara aprobarea nimanui, si s-a dus la biserica din Negru Voda. Prin informatiile culese de Costica Tudoran fiu al satului domiciliat in Dulgheru si Nicolae I Tudoran fiu al satului domiciliat in Constanta s-a depistat cine a luat clopotul si unde a fost dus.
In luna ianuarie 1991 s-au prezentat la biserica din Negru Voda, au luat clopotul si l-au adus si montat la locul sau.
La Nord-est de biserica la o distanta de 300-400 m se afla cimitirul ortodox in suprafata de 4000 metri patrati. Cimitirul este imprejmuit cu zid din piatra, avand poarta de intrare in latura estica. Din cauza ca satul s-a depopulat, nu au mai fost rude sau apropiati care sa ingrijeasca si sa curete mormintele de iarba si cimitirul, acum abia mai zaresti crucile printre tufele de buruieni.
Incepand cu data de 1 martie 2004, s-a aprobat infiintarea Schitului Stejaru. La inceput cele 3 maicute sosite aici au locuit la familia Sampetru S. Nicolae.
Pe linie ierarhica schitul este subordonat manastirii Dervent Primaria Saraiu i-a asigurat, prin donatie de la proprietarii-Dumitru Vajiala, Banciu Ion, Dragnea Gheorghe si impreuna cu curtea scolii si a bisericii, o suprafata de 4 ha, pe care a imprejmuit-o cu gard din plasa de sarma si stalpi de lemn.
Pe terenul primit de fa proprietarul Dragnea Gheorghe s-au construit de catre sponsori Chiliile in numar de 6, cuprinse intr-o constructie cu etaj, care la sfarsitul anului 2008 nu erau finisate.
In anul 2006 primaria a construit o fantana, iar in anul 2008 s-a executat alimentarea cu apa de la aceasta fantana, pe baza de hidrofor.
Stareta schitului este monahia Ambrozia. Schitul este locuit de 4 calugarite. Incalzirea chiliilor este asigurata prin sobe de teracota, folosind drept combustibil lemnul.
La sfarsitul anului 2008, s-au inceput lucrarile de reparatie si consolidare a bisericii. Aceste lucrari constau in tencuirea exterioara a z.dunlor, repararea acoperisului, reparatii in interior, inlocuirea stranelor si chiar executarea in timp a picturilor in interiorul bisericii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)