Rugăciuni şi ectenii pentru cei căzuţi de la credinţa dreptmăritoare.

Timp de şase săptămâni să se facă rugăciune, la toate ierurgiile, vecernie, utrenie şi Sfânta Liturghie, precum urmează: 1. Ectenia Mare ( a păcii) să se intercaleze următoarele ectenii; • Pentru ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru cu milostivire să caute spre Biserica dreptmăritoare, cea Sfântă a Sa, pe care a întemeiat-o, pe piatra dreptei credinţe . Domnului să ne rugăm. • Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru ascultând glasul rugăciunii noastre a păcătoşilor, ca un Îndurat şi îndelung Milostiv să întărească în inima credincioşilor răscumpăraţi cu scump Sângele Fiului Său, dreapta credinţă primită de la El şi păstrată în Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, un Atotputernic şi Mult Milostiv, să împiedice lucrarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuti al Bisericii Sale dreptmăritoare, care cu meşteşugirile lor caută să tulbure curăţenia învăţăturilor mântuitoare ale iubitului Său Fiu, Domnului nostru Iisus Hristos. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, Atotputernica Sa dreaptă , să rupă mrejele vrăjmaşilor , ce le aruncă asupra poporului credincios, pentru a îl dezbina, de Sfânta Sa Biserică dreptmăritoare, şi a –l ademeni în staulul necredinţei, a relei credinţe sau a credinţei deşarte, în care pândeşte moartea sufletească. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca din iubirea Lui de oameni să reaprindă în inimile celor rătăciţi şi amăgiţi, dragostea faţă de Sfânta Biserică dreptmăritoare, în care părinţii, strămoşii lor şi ei Înşişi s-au născut. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, împreună cu Duhul Său cel Prea Sfânt să lumineze mintea şi să încălzească inima celor rătăciţi şi amăgiţi de falşii învăţători şi amăgitori, şi să-i readucă în Sânul Sfintei Sale Biserici dreptmăritoare. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, să sfărâme puterea iscodirile şi meşteşugirile celor ce falsifică şi răstălmăcesc cuvântul Adevărului. Domnului să ne rugăm. Urmează apoi : Pentru ca să ne mântuim noi de tot necazul ... . Ecfonisul: Că Ţie se cuvine .... . La Vecernie, Utrenie şi Liturghie la ectenia întreită, se vor intercala următoarele cereri: • Ţie unuia am greşit, Dumnezeule Mântuitorul nostru, şi mai multe pedepse după păcatele noastre, suntem vrednici a primi , ci spre a Ta milostivire căutând cu căinţă şi cu umilinţă, la Tine Mântuitorul nostru , scăpăm şi cu lacrimi strigăm; Izbăveşte-ne de primejdiile, de necazurile şi de întristările noastre, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Doamne, Iisuse Hristoase, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, Cel ce cu scump sângele Tău vărsat pe Cruce ai spălat păcatele noastre şi ai întărit învăţăturile Tale dumnezeieşti, caută spre noi păcătoşii şi vezi cum sau năpustit asupra noastră cei care necinstesc Sfânta Cruce Sfinţită cu Scump Sângele Tau, care dispreţuiesc Sfintele Taine aşezate de Tine pentru mântuirea sufletelor noastre. În Sfânta Ta Biserică dreptmăritoare vezi, şi ca un Îndurat şi Mult-Milostiv acoperă cu Harul Tău, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Cu patimile Tale pe Cruce şi cu învierea Ta din morţi, ai zdrobit puterea iadului Mântuitorule, deschizându-ne porţile Cerului, dreaptă aşează calea spre fericirea cerească, celor ce cu credinţă urmează învăţăturile Tale Doamne. Dar s-au înmulţit Doamne cei ce răstălmăcesc Scripturile vânează sufletele credincioşilor, ca să iasă din Biserica Ta dreptmăritoare închizânduli-se astfel porţile cereşti. Păzeşte şi mântuieşte sufletele lor Mântuitorule, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Întinde mâna Ta cea Atotputernică Doamne, şi cu Duhul Tau cel Prea Sfânt ajută slăbiciunii noastre omeneşti şi nimicind săgeţile veninoase ale celor ce falsifică adevărul învăţăturilor Tale, predate de Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare, păstrează nevătămaţi pe credincioşii Tăi, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Ca un iubitor de oameni, care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, iartă păcatele celor rătăciţi şi ieşiţi din sânul Bisericii noastre , şi cu Harul Tău ajută-i, deschizându-le calea spre a se întoarce în sânul noastrei Biserici dreptmăritoare, spre a se putea împărtăşi de fericirea cerească, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. Urmează apoi ectenia ; Încă ne rugăm, pentru cei ce aduc daruri ... şi Ecfonisul: Că Milostiv Şi iubitor de oameni Dumnezeule eşti ... . (Am găsit aceste cereri pe net şi am crezut de cuviinţă să publicăm, cu scopul, că poate ar fi de mult folos creştinilor şi preoţilor.)

Despre Sfintele veşminte, crucile preoţilor şi englopionul episcopilor.

Biserica creştină este un aşezământ dumnezeiesc în care se păstrează învâţătura Mântuitorului şi în cadrul ei se săvârşesc anumite lucrări sfinte pentru mântuirea sufletească a credincioşilor. Mijloacele de care dispune ea pentru mântuirea membrilor săi trebuie să fie aplicate de organe anume chemate şi aşezate pentru executarea serviciilor. Dacă în Vechiul Testament, care a fost o umbră a Noului Testament, serviciul dumnezeesc prin strălucirea sa, prin săvârşirea lui de către preoţi şi arhierei şi prin îmbrăcămintea lor în timpul serviciilor, întrecea toate serviciile lumeşti din acel timp, cu atât mai mult trebuie să se impună serviciul Bisericii creştine, al cărei întemeietor este Mântuitorul Iisus Hristos.1. Am văzut de multe ori la televizor comentarii referitoare la veșmintele și „crucile de aur” ale preoților și vreau să fac câteva precizări modeste pe această temă. Din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, vedem cum Dumnezeu a poruncit lui Moise şi i-a zis ; "I-a pe Aron şi împreună cu fii lui, veşmintele, mirul de miruit..." (Levetic 8;1,2,7), pe lângă aceste veşminte ale arhiereului mai întâlnim şi veşminte ale preoţilor, pe care acestia le îmbrăcau atunci când slujeau(Iesire 39). Dar preoţia Vechiului Testament a fost umbra sau preânchipuirea preoţiei lui Hristos, iar preoţia creştină înfăţişează dumnezeiasca slujire a Domnului. Iar la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, au venit magii cu daruri (aur,smirnă şi tămîe), daruri pentru fiul de împărat. Din această cauză, toate veşmintele preoţeşti sunt făcute din materiale strălucitoare şi împodobite cu Semnul Sfintei Cruci(Efeseni 2;16), care este mărturia jertfei, a biruinţei şi singura noastră laudă(Galateni 6;14). Încă din timpul Sfinţilor Apostoli, Sfântul Apostol Pavel îi zice ucenicului său; "Când vei veni, adu-mi felonul (pelerina), pe care l-am lăsat în Troada la Carp."(2 Timotei 6;13). Veșmintele ierarhilor și preoților ortodocși își au tradiția în istoria Bizanțului. După căderea Constantinopolului în anul 1453 domnitorii și ierarhii Țărilor Române (și nu numai) s-au considerat continuatori ai împăraților și ierarhilor bizantini preluându-le, printre altele și veșmintele (vezi și daniile domnitorilor Țărilor Române către Muntele Athos care până în 1453 primeau ajutor considerabil de la bizantini).Crucile de aur ale „popilor”, nu sunt de aur. Căutați pe Google – Cruci pectorale - și veți vedea că au prețuri de la câteva sute de lei la ceva peste 5000 de lei. Pentru mulți este o sumă. Însă nu se știe un lucru: Crucile pe care le poartă Patriarhul, Episcopii și preoții SUNT DISTINCȚII.În Biserica Română sunt doar distincţii, în Bserica Rusă la hirotonie se acordă Cruce, apoi sunt distincţii, începând cu,"Crucea Aurită",etc. Nu le poartă orice preot; trebuie să fii ierarh iar ca preot să ai gradul de iconom-stavrofor care se acordă în urma unei activități deosebite în plan pastoral și misionar al preotului respectiv. De ce este desconsiderată activitatea unui preot care poartă cruce ? În cazul de față crucea este o distincție pe care a primit-o un preot pentru muncă și dăruire. Nu primește cinstea sau distincția de a purta cruce orice preot. Cum ar fi să desconsiderăm sportivii care în urma unor competiții au câștigat niște medalii și le poartă eventual la gât la o manifestare. În aceeași logică ar trebui să desconsiderăm pe cei care primesc distincții din partea Președinției României, a Casei Regale. Supărați-vă pe Simona Halep că prin munca ei în tenis primește onoruri, distincții și bani. Eu zic că face cinste României. Și unii preoți primesc distincții pentru că fac cinste Bisericii și de aceea poartă cruce care nu este de aur. Așadar a desconsidera crucea de pe pieptul unui preot, Episcop sau Patriarh (în final toți vom avea o cruce) de fapt în primul rând îi desconsiderăm munca, activitatea, silința de a face ceva la locul lui de muncă. Cred că doar în jur de 10% dintre preoți sunt purtători de cruce, aceștia fiind vizibili și pe micile ecrane, și mă mir că niciunul dintre ei nu a luat atitudine împotriva acestei nedreptăți care li se face, ci m-am găsit eu umilul și nevrednicul preot simplu de țară, (Nicolae Trușcă, Parohia Negoiești.)2.În Noul Testament, asemeni comentarii a făcut şi Iuda Iscarioteanul, când s-a spart vasul cu mir, zicând că mai bine ar fi fost vândut, iar banii sa fie dati săracilor. Din cele spuse mai sus înţelegem că din punct de vedere liturgic toate odoarele şi veşmintele bisericeşti, au un simbol şi o valoare duhovnicească, fiecare în parte. Bine ar fi să nu ne asemănăm fariseului, când vorbim sau judecăm pe cineva, ci să ne asemănăm vameşului care sa smerit, şi mai îndreptat s-a întors de la templul. Iar slujitorii Bisericii să ia aminte la îndemnul Mântutorului (Ioan 15,18-20) şi "Voi sunteţi sarea pământului..." (Matei 5;13). BIBLIOGRAFIE: 1.PR. ENE BRANIŞTE, LITURGICA TEORETICĂ -manual pentru elevii seminarişti, editia 3-a, Edit."CREDINTA NOASTRĂ", BUCUREŞTI 1997,p.127-128. 2.http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-vesmintele-crucile-aur-popilor-148794.html 3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa Bucuresti - 2014

Despre citirea la Strană.

La Strană se citeşte clar, curgător, simplu, fără forţări. Cu voce firească şi inimă smerită. Sfântul Ignatie Breancianinov spune că citeţii “ nu trebuie nicidecum să răcnească necuviincios şi cu trufie. Dimpotrivă, trebuie să citească cu voce natural, fără un effort copleşitor, cu evlavie, cu pătrundere şi solemn, pentru ca jertfa laudei adusă de noi să fie plăcută lui Dumnezeu. Să nu aducem doar rodul buzelor (Evrei 13,15), ci şi rodul minţii şi al inimii, dar nu cu trufie, căci aceasta este o jertfă necurată. Acest lucru trebuie să-l ţină minte citeţii (dar şi cântăreţii);fiindcă, în general, pentru toţi slujitorii stranei patima trufiei este foarte primejdioasă, căci după aceasta pătrund în suflet şi alte patimi, îndeosebi mândria, şi se îndepărtează de om harul dumnezeesc ocrotitor”.

Rugăciune ce se zice înainte de citire.

Doamne Iisuse Hristoase, deschide urechile şi ochii inimii mele ca să ascult cuvintele Tale şi să le pricep, să fac voia Ta. Că nemernic sunt pre pământ, să nu ascunzi despre mine poruncile Tale, ci descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din legea Ta, că spre tine nădăjduiesc Dumnezeul meu. Ca Tu să luminezi mintea mea, că binecuvântat eşti în vecii veciilor. Amin./ Bibliografie: Carte de rugăciune, Râmnicu Vâlcea, Tipografia Calinic Râmniceanu-1861,p.291.

Biserica şi Familia, un rol important în viaţa tinerei generaţii.

Marele poet român Mihai Eminescu numea Biserica “ mamă spirituală a poporului”. Pe bună dreptate, căci dacă poporul nostru şi-a păstrat nealterată puritatea moralităţii şi integritatea învăţăturii ortodoxe, aceasta se datorează în mare măsură educaţiei religioase, făcute prin biserică. Astăzi rolul bisericii de îndrumătoare şi povăţuitoare a sufletelor pe calea dreptei credinţe şi a trăirii creştineşti, se impune mai mult ca oricând. Trăim într-o lume modernă şi tehnicizată în care luxul, plăcerile eftine, duhul slavei deşarte şi mirajul banului încântă şi atrag în cursă pe toţi oamenii nepăsători şi materialişti, tentaţi să creadă că firul vieţii se sfârşeşte aici pe pământ iar fericirea şi-o agonisesc în satisfacerea gusturilor şi moravurilor uşoare pe care le oferă traiul uşor şi huzurul. Cei mai expuşi pericolului sunt tinerii ieşiţi de sub controlul şi supravegherea părinţilor. Tragedia constă în faptul că locul principalelor instituţii de instruire şi formare a caracterului şi personalităţii creştine ( familia, şcoala şi biserica) i-au luat anturajele obscene şi mediile viciate pe care le frecventează şi le preferă cu ardoare tineretul zilelor noastre ne mai întrebăm cum se explică faptul că unii tineri sunt dezinteres- aţi, necredincioşi sau “ liber cugetători ”? Să fie oare acest antagonism rolul unei libertăţi greşit înţelese? Este şi aceasta un adevăr, însă o bună parte de vină o au părinţii, cei dintâi responsabili de creşterea şi îndrumarea copiilor săi. Ce măsuri trebuie să aplice Biserica cea vie a dreptei credinţe? Să ţâşnească şi să inunde interiorul omului. Acum e timpul să ne apropiem mai mult ca oricând de sufletul tinerilor insuflându-le în inimă duhul dragostei creştine şi frica lui Dumnezeu cea mântuitoare, pentru a pregăti o generaţie de creştini convinşi şi luminaţi. Educarea tineretului în spiritual morale evanghelice şi în scopul formării convingerilor religioase se face nu numai de pe amvon sau în cadrul orelor de cateheză, ci în toate circumstanţele, care prilejuiesc întâlnirea preotului şi anume familia, conferinţele religioase, întrunirileşi manifestanţiile culturale, serbările naţionale, etc. În aceste moment cheie preotul trebuie să arate calea pe care să mergem, adevărul în care să credem şi viaţa în Hristos care se cades ă o trăim, încât cuvântul său ziditor şi convingător să cadă ca o rouă cerească peste sufletele însetate de cunoaştere şi mântuire. Când copilul sau adolescentul îşi va forma convingerea că Dumnezeu vede şi aude totul , nu numai lucrurile descoperite, ci şi cele tăinuite şi sentimentele cele mai ascunse, că este milostiv şi îndurător cu cei ce se pocăiesc şi aşteptă îndelung întoarcerea celor rătăciţi, atunci în sufletul său fraged, nevinovat şi sensibil în tot ceea ce este bun, sfânt şi folositor se va aprinde flacăra credinţei şi dragostea către Dumnezeu “ Care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină .” ( I Timotei II:4). Numai în felul acesta Biserica strămoşescă îşi va îndeplini rolul ei de mamă povăţuitoare şi dătătoare de viaţă duhovnicească a tinerelor vlăstare ale neamului. Biserica în raport cu tineretul este întruparea trecutului spiritual plin de învăţăminte. E bătrânul înţelept gata oricând să împărtăşească cele mai frumoase, mai utile şi mai ziditoare sfaturi, iar tineretul este viitorul, e copilul care primeşte binecuvântarea şi învăţătura. Aici vom aduce aminte de Vasile Militaru care spunea despre educaţia duhovnicească a sufletului în felul următor: „ Frate, fiecare faptă, s-o desăvârşeşti învaţă, Cu pe cel din urmă bine ce mai poţi să faci în viaţă ! ... Fiind astfel toată viaţa sclavul binelui mereu, Îţi vei face singur scară să te urci la Dumnezeu ! ..... Pe ogorul tău din Suflet, fă cât poţi mai mult să plouă, A credinţei întru Domnul, binefăcătoare rouă; Căci sub ea-ţi rodeşte lanul fericire – adevărată, Ce te-nalţă până-n slavă şi nu moare niciodată ! „ ( Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc, Editura „ Lumina Cuvântului” – Chişinău 2015) Primul mod de educare a tineretului este familia care are rolul de a se implica în viaţa copilului sau a tânărului ucenic. Deoarece copii sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în familie creează bucurie. Împăratul David este dintru început exemplu de îndemn pentru fii „ Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndemnurile maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău Şi ca o salbă împrejurul gâtului tău. Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi.” (Pilde I,8-10). Suficient fapt este că,” Fiecare dintre noi aducem în viaţa noastră prin existenţa noastră, aducem în fiinţa noastră pe înaintaşii noştrii. Suntem o prelungire a bunicilor, suntem o prelungire a străbunicilor. Fiecare om poartă în existenţa lui vre-o trei sau patru generaţii şi venind în lumea aceasta el vine cu ce iau dat înaintaşii. ( Arhimandrit Teofil Pârâian, Emisiunea „ Cuvânt pentru suflet”) Este semnificativ, conform cu cele pe care le-am spus mai înainte, căci părinţii trebuie să dezrădăcineze din sine patimile, căci copiii nu vor părinţi pătimaşi, ci modele vii. Existenţa copiilor este fericire pentru părinţi, putem vedea aici una din binefaceri, părinţii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu prin prezenţa copiilor, avem exemple în Sfânta Scriptură patriarhii Avraam,Iacov, arhiereul Zaharia şi alţii, iar binecuvântarea vine atunci când copii sunt crescuţi în armonie şi când primind o bună educaţie, trăiesc o viaţă bună socială şi familială. Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „ Dacă oamenii care fac statui de regi şi zugrăvesc chipuri, primesc o atât de mare preţuire, noi care împodobim icoana domnească( pentru că omul este chip al lui Dumnez eu) nu ne vom desfăta de bunuri nemăsurate din moment ce îl redăm după asemănare? Pentru că acest lucru înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când educăm copii noştri să facă binefaceri, să fie iubitori de oameni, când îi educăm să dispreţuiască cele prezente.” Acest pasaj arată că educaţia copiilor, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi toată tradiţia Bisericii, este creşterea lor după Dumnezeu, este să semene cu Dumnezeu. Să devină după asemănarea lui Dumnezeu. Când scopul acesta al educaţiei este atins, atunci sunt binecuvântaţi şi părinţii. Fireşte această binecuvântare nu porneşte numai de la oameni, ci în principal de la Dumnezeu. Nu este mică cinste să fie învrednicit cineva să treacă pe copii lor în Împărăţia Cerurilor şi săi facă Sfinţi. Şi cunoaştem bine că Sfinţii sunt în plus oameni comunitari. Aceştia constituie ipostaza fiecărui popor şi în general al omenirii. Viaţa unui popor este o legătură a existenţei şi prezenţei sfinţilor, a oamenilor îndumnezeiţi care dobândesc experienţa lui Dumnezeu. Aceştia schimbă şi istoria popoarelor. În principal, sarcina educaţiei copiilor revine părinţilor, dar părinţii, ca să facă mai bună educaţia şi să fie mai eficace şi mai substaţial ajutorul pe care-l vor oferi, trebuie să fie ei înşişi compleţi. Este adevărat că atunci când cineva educă, nu transferă simplu cunoştinţele pe care întâmplător le deţine, ci ceea ce este el însuşi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „ Mai mult noi trebuie să avem educatori şi nu aceia, deoarece greşelile copiilor nu pot să fie mari, în timp ce ale noastre proprii sunt mari.” Astfel părinţii trebuie să îşi educe copiii, cerând ajutor de la Dumnezeu şi implicându-se direct în formarea viitorilor personalităţi, dar şi şcoala are un rol important în formarea copiilor. Culegere: Protoiereu Corneliu Alexei Bibliografie recomandată: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură. 2. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Edit. DEISIS – Sibiu 2000. 3. Irineu Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk, MAMĂ, AI GRIJĂ!, Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Edit. Buna Vestire, Bacău – 2002. 4. Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni, cum să nu greşim prin cuvânt, EDITURA DE SUFLET, EDITURA TABOR, Bucureşti – 2013. 5. Alte izvoare.

Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mănăstiri.

CĂLUGĂRIE ÎN MĂNĂSTIRE ŞI CUNUNIE ÎN PAROHIE Comunicat de presă privind oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri. Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mănăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale. Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei. În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire. Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială. Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări. Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei). Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei. Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte …”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă. Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”. Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită. Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri. Sursa: basilica.ro

MITROPOLITUL VISARION PUIU – 135 ANI DE LA NAȘTERE.

La 27 februarie se împlinesc 135 ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu, ierarh de seamă care prin credința si patriotismul său și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii. În timpul arhipăstoriei sale Mitropolitul Visarion s-a îngrijit de buna organizare a eparhiilor încredinţate. A desfăşurat o rodnică activitate ecleziastă şi culturală, demonstrând înalte calităţi de organizator şi, în multe privinţe, de întemeietor. S-a născut în oraşul Paşcani (România) la 27 februarie 1879, primind numele de botez Victor şi fiind unul din cei şapte copii ai lui Ioan şi Elena Puiu. După absolvirea claselor primare urmează Seminarul Teologic Inferior de la Roman, iar în toamna anului 1894 este transferat la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi. Aici tânărului seminarist i se trezeşte gustul pentru lectură, iar ajuns în clasele superioare colaborează cu succes cu publicaţiile locale şi cu unele reviste literare din Bucureşti. În toamna anului 1899 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, care o absolveşte în 1904. În decembrie 1905 este tuns în monahism cu numele de Visarion şi după trei zile este hirotonit ierodiacon pentru catedrala din Roman. La Roman, după cum mărturisea chiar viitorul mitro¬polit într-o scrisoare autobiografică, a trăit „cei mai frumoşi ani ai călugăriei”. În ianuarie 1907 pleacă pentru a-şi desăvârşi studiile la Academia Teologică de la Kiev. După absolvire a revenit în patrie, fiind hirotonit ieromonah pe seama catedralei din Galaţi (1908) şi ridicat în rangul de arhimandrit la 1 ianuarie 1909. În acelaşi an este numit vicar al Eparhiei Dunărea de Jos şi director al Seminarului din Galaţi. Director al Seminarului Teologic din Chişinău. În vara anului 1918, după unirea Basarabiei cu România, au fost numiţi la Seminarul Teologic din Chişinău o seamă de profesori în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu. La 1 septembrie 1918 el este numit director al Seminarului Teologic din Chişinău, iar în decembrie al aceluiaşi an – exarh al mănăstirilor din Basarabia. „Seminarul din Chişinău, – îşi amintea Mitropolitul Visarion, – avea un local bun, dar în vremea revoluţiei ruse adăpostise câteva regimente, care la plecare îl lăsase într-o stare de plâns...”. Prin contribuţia directorului guvernului local pentru Basarabia, Arhimandritul Visarion Puiu reuşeşte să readucă la condiţie localul seminarului. Tot în această perioadă a fost şi un reprezentant activ al „Comisiunii monumentelor istorice din Basarabia”, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. În scurt timp arhimandritului i se încredinţează conducerea „Societăţii istorico-arheologice” din Chişinău, a „Societăţii culturale a clerului” şi a celei de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 400 până la 500 de săraci. În acea perioadă el publică valoroasa lucrare „Mănăstirile din Basarabia”. Meritele sale incontestabile şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului. În anul 1923 în Basarabia are loc o restructurare esenţială a vieţii bisericeşti. Se refac două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Izmail (cu reşedinţa în oraşul Izmail) şi eparhia Hotinului (cu reşedinţa în oraşul Bălţi). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a propus ca unic candidat pentru scaunul episcopal al nou-înfiinţatei episcopii a Hotinului. Episcop al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi. Ca episcop al Hotinului s-a ocupat de buna organizare a Bisericii şi a clerului. Prin purtarea sa de grijă în raza episcopiei, care cuprindea judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin, au fost construite şi renovate o mulţime de lăcaşuri, printre care şi cele din oraşul Bălţi. Noua eparhie nu dispunea de fonduri şi de sediu, nou-numitul episcop mulţumindu-se timp de aproape un deceniu cu o gazdă particulară. Prin colectarea jertfelor de pe teritoriul întregii eparhii şi prin contribuţia Ministerului Cultelor se finalizează construcţia bisericii de pe lângă închisoare, începută în 1915, aceasta devenind cea de-a doua biserică din oraşul Bălţi. Graţie eforturilor lui Visarion Puiu a fost înfiinţată şi o tipografie, unde pe parcursul anilor au fost editate cărţi pentru credin¬cioşi, foi duminicale şi ziarul eparhiei. În anul 1924 se sfinţeşte piatra de temelie a monumentalei Catedrale „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, iar în 1926 se începe construcţia Bisericii „Cuv. Parascheva” şi a reşedinţei episcopale. Sub îndrumarea arhitecţilor veniţi din Regat, cu mari osteneli şi cheltuieli, aceste construcţii au fost finalizate şi sfinţite în 1934 - fapt remarcabil şi deosebit de important pentru istoria Bisericii noastre. Slujba de sfinţire a catedralei a fost oficiată de un sobor de înalţi prelaţi ai Bisericilor Ortodoxe. Acest mare eveniment a fost onorat cu prezenţa regelui Carol al II-lea, însoţit de familia regală şi alţi demnitari de stat. În anul 1928 Episcopul Visarion publică lucrarea „Documente din Basarabia”, iar pe parcursul anilor 1929-1931 pe paginile revistei istorice „Arhivele Basarabiei” apar numeroase materiale despre istoria Bisericii basarabene sub semnătura „Visarion, Episcop al Hotinului”. El a scris şi a publicat aproximativ 40 de lucrări, în care a abordat probleme de educaţie şi morală creştină, precum şi de istorie, şi de pregătire temeinică a tineretului, în general, şi a teologilor, în special. În timpul păstoriei sale au mai fost înfiinţate fabrica de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti, case de ajutor reciproc, banca clerului etc. La mănă¬stirea Dobruşa s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar la mănăstirea Japca – „Şcoala de pregătire practică rurală a fetelor de săteni”. Realizările şi împlinirile Episcopului Visarion în doar 12 ani de păstorie în Eparhia Hotinului rămân neşterse. Aici a trecut, bineînţeles, şi prin mari greutăţi, dar ulterior îşi amintea cu satisfacţie de acele clipe, când era sprijinit de poporul drept-credincios. Avea şi o dăruire rară pentru cei din jurul său, acordând ajutor substanţial locuitorilor din judeţele Tighina, Cahul şi Cetatea Albă, care sufereau din cauza secetei din 1929. Datorită sprijinului acordat de ierarh, a fost posibilă adăpostirea unui mare număr de locuitori transnistreni persecutaţi de regimul sovietic. Tot la iniţiativa sa a fost colectat ajutor pentru locuitorii din Grecia şi Bulgaria, care au avut de suferit de pe urma cutremurului din 1930. Mitropolit al Bucovinei . În octombrie 1935, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei şi ridicat la treapta corespunzătoare câştigând anterior în alegerile Adunării Eparhiale din Cernăuţi 136 din 154 de voturi exprimate. A fost confirmat şi prin decret regal. În cei patru ani şi jumătate, aflat în scaunul mitropolitan din Cernăuţi, s-a ocupat de bunul mers al treburilor Mitropoliei Bucovinei, dovedind bunele calităţi de organizator şi administrator: În anul 1940, când forţele militare se confruntau cu mari lipsuri materiale, prin contribuţia Mitropolitului Visarion din Fondul Bisericesc şi din partea eparhiei se alocă ajutoare financiare importante pentru înzestrarea armatei. La fel, a fost acordat un ajutor pentru completarea echipamentului unui regiment de vânători din Cernăuţi. În mai 1940 mitropolitul îşi prezintă demisia din scaunul arhieresc al Bucovinei şi se retrage la schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamţului. Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria Între anii 1942-1944, fiind un bun cunoscător al limbii ruse, Mitropolitul Visarion a condus Misiunea Ortodoxă înfiinţată în spaţiul dintre Nistru şi Bug, devenind Mitropolit „al Transnistriei” cu reşedinţa la Odesa. Misiunea Ortodoxă avea menirea să refacă viaţa creştină din acest spaţiu. Sub îndrumarea Misiunii, în Transnistria au fost trimişi sute de preoţi, s-au redeschis biserici, s-a refăcut viaţa monahală, a fost înfiinţată o tipografie, unde se tipăreau cărţi de rugăciune şi diverse broşuri pentru credincioşii locului. Într-o cuvântare, rostită la Odesa în octombrie 1943 în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Cuban, Mitropolitul Visarion arată scopul urmărit de Misiunea, pe care o conduce: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici ori va veni stăpânirea rusească şi nici nu am călăuzit această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să deschidem un drum mai bun pentru viitorul Bisericii Ortodoxe de aici”. În perioada, cât a condus Misiunea, s-a înfiinţat chiar şi un Seminar Teologic la Dubăsari. Oameni nevoiaşi din Transnistria au fost ajutoraţi cu alimente, adăpost, o atenţie deosebită acordându-se copiilor orfani şi bătrânilor. Ani de pribegie . Evenimentele care au avut loc în 1944 au curmat activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria, iar cei care se angajaseră în ea au avut de suferit. Mitropolitul Visarion, datorită acestei ultime misiuni, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală, iar aşa-zisele „tribunale ale poporului”, instituite în România de către comunişti, la 20 februarie 1946 îl condamnă la moarte în contumacie (judecat în lipsă). Era acuzat de faptul că în perioada cât a fost Mitropolit al Odesei ar fi patronat, în această calitate, „acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria”. Viaţa în exil şi-a trăit-o în Austria, Italia, Elveţia şi Franţa. Aflându-se în Italia, a locuit vreme de doi ani într-o chilie din localitatea Maguzzano. În 1949 Mitropolitul Visarion se stabileşte în Franţa, pe lângă biserica comunităţii creştinilor ortodocşi români de la Paris (fondată încă în sec. XIX). După evenimentele, ce au urmat în 1944 în România, sute şi mii de refugiaţi români au fost primiţi şi ajutaţi de membrii acestei comunităţi creştine. Instaurarea regimului comunist a dus la ruperea legăturilor spirituale şi canonice ale Patriarhiei Române cu Biserica diasporei româneşti. În urma acestor evenimente românii din afară au fost nevoiţi să se organizeze în unităţi administrative bisericeşti autonome. Prin purtarea de grijă a Mitropolitului Visarion, se înfiinţează Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, cu sediul la Paris, Mitropolitul Visarion devenind arhipăstor al acesteia. În 1958 se retrage în localitatea Viels Maison-Alsne, în apropiere de Paris, unde, bătrân, slab şi bolnav, moare în 1964. A fost înmormântat în aceeaşi localitate. Ulterior rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului au fost strămutate în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alţi înaintaşi români decedaţi în străinătate. Pe crucea mormântului său sunt incrustate următoarele cuvinte: „Mitropolitul Visarion Puiu, 27.02.1879 -10.08.1964, Fondator al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală. „La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns...” Credinţa şi patriotismul, precum şi realizările sale deosebite, merită să fie cunoscute, a aceluia care a fost primul episcop al reînfiinţatei Episcopii a Hotinului şi ultimul Mitropolit al Bucovinei şi al Odesei înainte de instaurarea puterii sovietice după cel de-al doilea război mondial. Protoiereu Ioan Lisnic