Puterea celor fără de putere.

“Un bătrân oarecare avea un ucenic iscusit și foarte înțelept. Iar odată, mâniindu-se pe el, l-a gonit de la sine. Acela, fiind gonit și ieșind bătrânul afară, răbdând bărbătește. După aceea, ieșind bătrânul afară din chilie și văzândul pe dânsul șezând și plângând, sa umilit cu inima și sa bucurat foarte de acesta, căci el socotea că dacă la gonit șii părea foarte rău de el. Iar dacă l-a văzut, de bucurie I s-a închinat până la pământ, zicând: - O slugă bună și ucenice al lui Hristos, iată smerenia și răbdarea ta a biruit mânia, iuțimea și neputința mea! Mergi frate, în chilie și de acum înainte, tu să-mi fii mie bătrân și eu voi fi ție ucenic, de vreme ce tu cu smerenia și răbdarea ta ai întrecut bătrânețile mele.”( “Cuvinte folositoare ale sfinților Bătrâni cei fără nume”) Nu prin putere se ajunge la cunoașterea adevărată, ci prin umilință și smerenie. Pentru a deveni oameni în adevăratul sens al cuvântului trebuie să fugim cât mai mult de putere întrucât aceasta corupe și pervertește. Ar fi greșit să credem că puterea este terenul exclusiv de joacă a lui Hitler, Stalin sau a altor dictatori sau că practica ei se limitează la războaie, revoluții sau politică. Puterea asemenea apei care se infiltrează în orice fisură și pe nesimțite schimbă totul. Să nu uităm că puterea a reușit să găsească o fisură până și în “piatra”pe care Hristos șia așezat Biserica. A neglija sau a încerca mascarea unei asemenea fisuri nu duce decât la pervertirea autorității și la distrugerea relației dintre părinți și fii duhovnicești. Singura șansă e demascarea și scoaterea fisurilor la suprafață, așa cum a făcut Însuși Hristos atunci când l-a mustrat pe Petru: “Mergi înapoia Mea, satano ! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” ( Matei 16,23). O Biserică, în care puterea a reușit să-i corupă și pervertească pe conducători, nu mai poate fi salvată decât prin mustrarea și umilirea acestora iar uneori, așa cum putem vedea din fila de Pateric, doar prin smerenia și răbdarea celor mici și neluați în seamă fii ai săi. Aceste virtuți nu doar biruie o autoritate pervertită și abuzivă, ci și o vindecă. Dacă credința mută munții, răbdarea și smerenia îi preface în “văi”. Ascunderea sub preșul bisericii sau în locurile ei cele mai înalte și inaccesibile a păcatelor și a patimilor slujitorilor ei, sub pretextul salvării “valorilor spirituale”, sau al “nesimțirii celor mici “ , nu constituie o soluție. O Biserică nu trebuie să alimenteze credința fiilor săi în “infailibilitatea” bătrânilor, preoților sau episcopilor, întrucât, după cum vedem din istorioara de mai sus, nici creștinii primelor veacuri nu au făcut-o. De această infailibilitate nu fac mare caz decât cei care consideră că viața creștină trebuie să fie o încadrare mecanică în tiparele unui spirit de turmă care ne infantilizează și depersonalizează. Faptul că umilința este singura cale prin care omul reușește să iasă din jocul diabolic al puterii pentru a nu deveni o marionetă în mâna acesteia l-au înțeles până și necereștinii. În cartea sa “A muri pentru o idee”, filozoful Costică Brădățan ne spune că Mahatma Gandhi (1869 – 1948), inspirat de obiceiul celtic ( numit Troscadh sau Cealachan) de a rușina un dușman înfometându-te pe pragul casei lui pentru a protesta împotriva vreunei nedreptăți, a reușit să schimbe în India modul de a face politică. Prin viața sa, Ghandhi a arătat că umilința poate deveni o armă deosebit de puternică pentru cei aflați într-o poziție de evidentă inferioritate și că atunci când nu ai cu ce să lupți, te poți folosi de tine, te poți “jertfi” pe tine însuți. Că poți slăbi și înfrânge un adversar nefăcându-i absolut nimic lui, ci doar ție însuți. Cu cât comportamentul este mai pasiv, cu atât lovitura este mai puternică. Acest mod în care Gandhi a înțeles să obordeze politica și societatea avea să fie numit mai târziu “puterea celor fără de putere” și “postirea întru moarte”. Dacă prin smerenie și răbdare ucenicul și-a îndreptat bătrânul iar prin umilință și postire, Gandhi a determinat autoritățile britanice să-și recunoască greșeala și să-și schimbe atitudinea față de el și de poporul său, să fim convinși că doar prin aceste mijloace de “luptă” și noi cei de azi vom putea birui tote duhurile pervertitoare și dezbinătoare, infilrtate în Biserică prin fisurile apărute dealungul timpului în trupul ei. Autor: preot Gheorghe Manole. (15.04.2023)

Explicarea Vecerniei.

Ieșirea preotului din Sfântul Altar și așezarea în fața Ușilor Împărătești pentru a citi în taină rugăciunile luminilor, simbolul izgonirii lui Adam din Rai. Iar psalmul 103 ne amintește de actul creației lumii când toată făptura ieșise bună din mîinile Ziditorului, „ Și a văzut Dumnezeu ... „. De aceea și psalmistul David exclamă „ Cât sau mărit lucrurile tale Doamne toate cu înțelepciune le ai făcut ... „ acest psalm ne zugrăvește și purtarea de grijă a lui Dumnezeu . - Catisma care se citește după Ectenia mare, cuprinde profețiile psalmistului referitoare la timpurile mesianice . - Psalmul „ Doamne strigatam .... „ este strigătul omului din Vechiul Testament după paradisul pierdut, și dorul lui însetat pentru dobândirea mântuirii. - La vecernia de sâmbătă punem stihirile p.10 pentru că această slujbă o săvârșește în al zecilea ceas din zi. - La sfinți și praznice împărătești punem stihirile p. 8 pentru că această cifră simbolizează împărăția veșnică a lui Dumnezeu și misterul zilei a 8-a. - Când se pun stihurile p.6 semnifică faptul că sfinții au dus o viață mai presus de cele cinci simțuri dobândind al 6-lea simț, credința. - Deschizând Ușile Împărătești înseamnă deschiderea porților cerești, iar vohodul mic cu cadelnița pe care îl face preotul simbolizând pogorârea Fiului lui Dumnezeu. Iar aplecarea capului de către preot este smerenia. - Prochimenul înseamnă înainte vestire. Rugăciunea „ Acum slobozește .... „ ne amintește de momentul copleșitor de emoție a bătrânului Simeon care la primit în brațe pe Domnul . Această rugăciune anunță venirea lui Hristos în lume și începutul mântuirii. Imnul „Lumină lină ... „ este închinat Sfintei Treimi în special Fiului lui Dumnezeu care a răsărit ca o lumină din Tatăl. Această lumină sa arătat spre seară, adică la sfârșitul erei omenirii. - „ Învrednicește-ne Doamne ... „ cere ca Mântuitorul Hristos să ne îndrepteze pașii pe calea mântuirii. Tropar = vine de la cuvântul steag, El descrie importanța și semnificația evenimentului sau profilul real al Sfântului. Apoi urmează otpustul.

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim.

Intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viața Sa pământească. Astfel, din această zi începe Săptămâna Patimilor. În toate bisericile se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii sunt chemați să-L însoțească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea și Învierea Sa. Mântuitorul intra în Ierusalim călare pe mânzul asinei, înconjurat de cei 12 Apostoli. Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus lui Hristos asina și mânzul: Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele (Matei 21, 7), în vreme ce Sfântul Evanghelist Luca vorbește despre faptul că Hristos S-a așezat pe mânz, nu pe asinâ (Luca 19,35). Între Evangheliști nu există contradicție. Hristos a intrat în Ierusalim șezând pe mânzul asinei. Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar împreună cu mânzul au adus și asina. Iar atunci când Matei spune că s-a așezat peste ele, nu a vrut să spună că Hristos S-a așezat în același timp și pe asină și pe mânz. Aceste cuvinte pot fi interpretate în doua chipuri diferite. În primul rând, a șezut peste ele se referă la hainele pe care ucenicii le-au așezat pe mânz, iar în al doilea rând se poate interpreta că Hristos a șezut mai întâi pe asină și mai apoi pe mânz, ceea ce simbolizează că mai întâi s-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri. Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Ioan 12,13). Erau strigăte de biruință și de slava, pentru ca cei mai multi credeau ca a venit Mesia care avea să îi elibereze din robia lor față de romani. Vedeau în El un stăpân lumesc care urma să le dăruiască eliberare națională. Arhiereii, cărturarii și fariseii simțeau că prezența lui Iisus constituia o amenințare pentru poziția și autoritatea lor. De aceea, nu pierd timpul. Încep de îndată să pună la cale planurile fărădelegii. Și își fac bine treaba pentru că ovațiilor mulțimii din ziua duminicii, "Osana", le vor lua locul peste puține zile strigătele „Ia-L! Ia-L! Rastignește-L!”… Din Scriptură reținem că mulțimea își arunca hainele înaintea lui Hristos. Menționăm că după căderea în păcat, omul primește hainele de piele și pierde Raiul. Gestul acesta de a le pune înaintea lui Hristos, denotă că nu mai avem nevoie de ele, ca prin unirea cu Cel care a biruit moartea, devenim moștenitori ai Raiului. 1 Sărbătoarea Intrării în Ierusalim, în primele secole creștine. Pelerina Egeria, prezenta în orașul sfânt în jurul anului 392, spune că sărbătoarea începea la ora 13.00 și se termina seara, la ora 17.00. Se citea episodul din evanghelie, în care era istorisit evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim, apoi, imediat după terminarea lecturii, episcopul se ridică împreună cu toți și coborau de pe muntele Măslinilor. Cei prezenți mergeau înaintea episcopului cântând imne, antifoane și răspunzând mereu cu "Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului". Copiii, împreună cu toata lumea, țineau ramuri de palmier sau măslin în mâini și astfel întâmpinau episcopul pe același drum și "în același fel în care Domnul a fost întâmpinat în ziua aceea". Duminica Floriilor - Duminica aspiranților Duminica Floriilor mai era numită și "Duminica aspiranților" sau a "candidaților la botez", deoarece în aceasta zi, catehumenii mergeau la episcop și îi cereau permisiunea de a fi admisi la botez, iar cei acceptați primeau de la acesta "Simbolul credinței" spre învățătură. Duminica Floriilor a fost numită și "Duminica grațierilor", pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri. Ramurile de salcie. De Florii sunt aduse în biserici ramuri de salcie pentru a fi binecuvântate de preot. Acestea simbolizează biruința lui Hristos asupra morții. Ele sunt puse la icoanele din casele credincioșilor. Cum sunt socotite cele trei zile după răstignirea Domnului. Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la învierea Sa din morți de după trei zile, spunând: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înalțarea căruia a fost nevoie de patruzeci și șase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său. Chiar și ucenicii au înțeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2,19-22). Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fără ascunzișuri despre Învierea Sa cea de-a treia zi: Şi a început sa-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Atât de mult se răspândise această învățătură, încât cei care se aflau pe Golgota în ceasul jertfei de pe Cruce, Îl huleau spunând: Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuti (Matei 27, 40). De asemenea, arhiereii și fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazească mormântul, pentru că si-au adus aminte că, atunci când trăia, Hristos spusese: După trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).

Din Morala Creștină !

FAPTELE MILOSTENIEI TRUPEȘTI 1. A sătura pe cel flămând 2. A da de băut celui însetat 3. A primi în casă pe cel străin 4. A cerceta pe cel bolnav 5. A cerceta pe cel din temniță 6. A îngropa pe cel mort 7. A îmbrăca pe cel gol. FAPTELE MILOSTENIEI SUFLETEȘTI 1. A îndrepta pe cel ce greșește 2. A învăța pe cel neștiutor 3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială 4. A ne ruga pentru aproapele 5. A mângâia pe cei întristați 6. A suferi cu răbdare asuprirea și a întări și pe alții la răbdare când sunt asupriți 7. A ierta pe cei ne-au greșit PĂCATELE DE CĂPETENIE: 1. Mândria 2. Desfrânarea 3. Iubirea de argint ( de avuții) 4. Lăcomia 5. Invidia 6. Mânia 7. Lenea

TÂLCUIREA EVANGHELIEI DE LA SFINȚII PĂRINȚI. PILDA SAMARINEANULUI.

Evanghelia. „ Și întorcându-Se către ucenici, de o parte a zis; Fericiți sânt ochii care vâd cele ce vedeți voi! Căci zic vouă : Mulți prooroci și regi au voit să vadă ceea ce vedeți voi, dar n-au văzut, și să audă ceea ce auziți, dar n-au auzit. Și iată, un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule ce să fac ca să moștenesc viața de veci ? Iar Iisus a zis către el : Ce este scris în Lege ? Cum citești ? Iar el răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu ? Iar Iisus, răspunzând, a zis : Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă. Și apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțind doi dinari i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Care dintre acești trei și se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari ? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea” ( Luca 10, 23-37). Tâlcuirea Sfinților Părinți. Casa de oaspeți în sens obișnuit este un han în drumul călătorilor, unde pot poposi; dar aici expresia are un sens figurat, care nu se poate înțelege decât în cadrul contextului. Textul care folosește expresia vorbește de pilda Samarineanului milostiv, care mergând pe cale de la Ierusalim spre Ierihon, a găsit un om căzut între tâlhari, dezbrăcat, rănit și aproape mort. Și făcându-se milă de el i-a legat rănile, turnând peste ele undelemn și vin, apoi l-a dus la o casă de oaspeți, plătind și gazdei doi dinari și lăsându-l în grija ei, până va veni iar și-i va plăti tot ce va mai cheltui. Cum în această pildă, Samarineanul milostiv este Mântuitorul Hristos – după tâlcul Sfinților Părinți --, omul rănit e lumea, iar casa de oaspeți unde l-a adus este Biserica, și „gazda”, sau căpetenia casei de oaspeți unde l-au adus sunt păstorii Bisericii; în grija lor s-a încredințat omenirea rănită de moarte de tâlharii patimilor ei, pe care aceștia au sarcina să-i vindece și săi păstorească. Iar cei doi dinari sânt cele două așezăminte: Vechiul și Noul Testament. Explicație creștinilor despre iubirea aproapelui: În călătoria Sa, la un popas, Domnul Hristos este întrebat de un legiuitor, ispitindu-L, ce trebuie să facă spre a moșteni Împărăția cerurilor ? Mântuitorul îi răspunde că trebuie să îndeplinească cele mai importante prescripții ale Legii: iubirea lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 5) și a aproapelui ( Levetic 19,18). Însă Legiuitorul nefiind complet lămurit asupra noțiunii de aproape și Domnul Hristos știind că în Vechiul Testament sub numele de aproape se înțelegea numai aceia de un neam cu iudeii, rostește cu această ocazie pilda Samarineanului milostiv (10, 25–37 ). În această pildă se arată cum un om căzut între tâlhari, este bătut și maltratat, lăsându-l aproape mort. El nu este salvat de nimeni, decât de către un samarinean. Prin această pildă cu caracter moral se arată că orice semen al nostru căzut în necaz, trebuie ajutat, indiferent de neam, căci el este aproapele nostru. În aceast mod Domnul Hristos extinde noțiunea de aproape la toți oamenii, căci toți sânt frații noștri. BIBLIOGRAFIE: 1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Societatea Biblică Interconfesională din România, București 1994. 2. Dicționar al Noului Testament, Preot Dr. Ioan Mircea, Editura Institutului Biblic și de Misiune B.O.R., București – 1995 3. Preot Prof. Dr. Ion Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune B.O.R. București – 1981.

DICTIONAR BIBLIC. 1 Nume Biblice.

AARON: părintele preoției Vechiului Testament, fratele lui Moise și primul arhiereu instituit și sfințit prin ungerea cu , după porunca lui Dumnezeu ( Ieșire 28, 1, 41, 43). Cu el seminția lui Levi este rânduită acestei preoții. <> ( Fred. H. Wright, Manners and Customs of Bible Lands, Chicago, 1977, p.118) După scoaterea evreilor din robia Egiptului – pe când Moise era pe muntele Sinai ca să primească poruncile Legii – evreii i-au cerut – și Aaron le-a încuviințat – să facă un idol, „vițelul de aur”, ca să-i călăuzească. Pe acesta l-au numit „dumnezeu”, i-au adus jerfe și i sau închinat ( Ieșire 32, 1 -5; Fapte 7, 40 – 41). Sfântu Apostol Pavel spune că preoția este o chemare de la Dumnezeu, cum a fost chemat și Aaron ( Evr. 5,4), al cărui toiag a odrăslit, ca semn al alegerii de sus ( Num. 17, 8.10; Evr. 9.4). Apostolul pune în comparație preoția lui Hristos „ după rânduiala lui Melchisedec” - care este mântuitoare și veșnică, pentru că rămâne în veac - cu preoția după rânduiala lui Aaron”, temporală, care nu putea desăvârși pe nimeni ( Evr. 7,11 – 18, 21 – 28; 10, 12 – 18). De aici, evidența superiorității preoției veșnice a lui Hristos și nevoia desființării și înlocuirii celei aaronice „ pentru neputința și nefolosul ei „ ( Evr. 7,18) ABADDON: nume evreiesc – în grecește << Apollion>> - al îngerului adâncului>>, împăratul ființelor asemenea scorpiilor, care chinuiesc și vatămă pe oameni în << iad >> ( Apoc. 9, 10 – 11). << Adâncul>> acesta unde împărățește Abaddon este <>, << întunericul >>, unde se află cei ce << locuiesc în latura și în umbra morții >>, aici și dincolo ( Isaia 9,1; 42, 7 ; Matei 4,16 ). Apollion gr. – adică cel ce distruge. ABBA – AVVA sau AVA ( prescurtat ) ; termen ebraic,tradus în limba gr. Prin patir – Tată, sau Părinte, e folosit de Mântuitorul în rugăciunea din grădina Ghetsimani. ( Marcu 14, 36 ). ABEL ; al doilea fiu al lui Adam și al Evei, care a fost ucis de fratele său, Cain. Despre sângele << strigător la cer >> al lui Abel și al lui Zaharia, fiul lui Barahia, amintește și Domnul Hristos ( Matei 23, 35 ; Luca 11, 51). Se mai spune că „ Abel prin credință, a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain...” ( Evr. 11, 4 ). S\ngele dreptului Abel e socotit ca o jertfă prefigurând sângele jertfei lui Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, indicându-se prin aceasta superioritatea Noului față de Vechiul Testament.(Evr. 12,24) Bibliografie: 1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Societatea Biblică Interconfesională din România, București – 1994. 2. Pr, Prof. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București -1995. 3. Cristian Ionescu, Dicționar de onomastică, Editura Elion – 2008.

Rugaciune pentru bolnavul căzut în deznădejde!

Doamne, Dumnezeul nostru, Care dăruiești pace multă celor ce iubesc legea Ta, ai grijă de robul Tău ( N ) cel bolnav, care este greu încercat de deznădejde. Nori negri s-au abătut asupra sufletului său și nu mai vede razele iubirii Tale. Cugetul său s-a întunecat și nu se mai împărtășește de lumina Ta. O, amară deznădejde ! Crudă fiară care se năpustește asupra sufletului ca asupra unui pui lipsit de apărare ! Numai Tu știi, Atotștiitorule, câți și-au pus capăt zilelor din această pricină, câți oameni au fost aruncați de acest duh rău în adâncurile iadului. Să nu îngădui ca făptura Ta să fie înghițită de moarte, ci să fie ridicată prin puterea Ta. Dăruiește și lui și nouă, Doamne, roadele Duhului Tău cel Sfânt, care sunt pacea, dragostea, îndelunga răbdare, credința, blândețea, înfrânarea și curăția, ca, atunci când va veni ceasul să părăsim această lume, să intrăm în odihna Ta cea cerească. Că Ție se cuvine să ne miluiești și să ne mântuiești, Dumnezeule, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Unuia – Născut Fiului Tău și Preasfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Ce este deznădejdea: Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii duc pe om la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda. De ce îşi pierd unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere? Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun. Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu există cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! În viața noastră Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc și apoi noi! Ne-a promis: “Nu vă voi lăsa orfani... iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor!” (Mt. 28, 20). Si iarăși ne spune: “Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi!” (Ps. 49, 16), “Cereți, și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Dumnezeu ne provoacă! De aceea, știind importanța rugăciunii, Sfântul Apostol Pavel, temelia Bisericii, ne spune clar: “Rugați-vă neîncetat!” Pentru că această lucrare se face mental, este nevoie de îndelungă răbdare și stăruință! De aceea, diavolul aduce multe piedici rugăciunii, știind că dobândirea rugăciunii este pierzania lui. Însă noi, pentru puțina greutate pe care o vom întâlni, nu vom stărui? Oare nu am întâmpinat alte greutăți în viață? Voi toți ați venit aici de pe băncile școlii. Cât de mult v-ați ostenit acolo, ca să luați o diplomă? Pentru un lucru de nimic…o fantezie! Dacă ne ostenim puțin aici, este pentru a dobândi Cerul! Să devenim fiii lui Dumnezeu, să ne slujească îngerii!