TÂLCUIREA EVANGHELIEI DE LA SFINȚII PĂRINȚI. PILDA SAMARINEANULUI.

Evanghelia. „ Și întorcându-Se către ucenici, de o parte a zis; Fericiți sânt ochii care vâd cele ce vedeți voi! Căci zic vouă : Mulți prooroci și regi au voit să vadă ceea ce vedeți voi, dar n-au văzut, și să audă ceea ce auziți, dar n-au auzit. Și iată, un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule ce să fac ca să moștenesc viața de veci ? Iar Iisus a zis către el : Ce este scris în Lege ? Cum citești ? Iar el răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu ? Iar Iisus, răspunzând, a zis : Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă. Și apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțind doi dinari i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Care dintre acești trei și se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari ? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea” ( Luca 10, 23-37). Tâlcuirea Sfinților Părinți. Casa de oaspeți în sens obișnuit este un han în drumul călătorilor, unde pot poposi; dar aici expresia are un sens figurat, care nu se poate înțelege decât în cadrul contextului. Textul care folosește expresia vorbește de pilda Samarineanului milostiv, care mergând pe cale de la Ierusalim spre Ierihon, a găsit un om căzut între tâlhari, dezbrăcat, rănit și aproape mort. Și făcându-se milă de el i-a legat rănile, turnând peste ele undelemn și vin, apoi l-a dus la o casă de oaspeți, plătind și gazdei doi dinari și lăsându-l în grija ei, până va veni iar și-i va plăti tot ce va mai cheltui. Cum în această pildă, Samarineanul milostiv este Mântuitorul Hristos – după tâlcul Sfinților Părinți --, omul rănit e lumea, iar casa de oaspeți unde l-a adus este Biserica, și „gazda”, sau căpetenia casei de oaspeți unde l-au adus sunt păstorii Bisericii; în grija lor s-a încredințat omenirea rănită de moarte de tâlharii patimilor ei, pe care aceștia au sarcina să-i vindece și săi păstorească. Iar cei doi dinari sânt cele două așezăminte: Vechiul și Noul Testament. Explicație creștinilor despre iubirea aproapelui: În călătoria Sa, la un popas, Domnul Hristos este întrebat de un legiuitor, ispitindu-L, ce trebuie să facă spre a moșteni Împărăția cerurilor ? Mântuitorul îi răspunde că trebuie să îndeplinească cele mai importante prescripții ale Legii: iubirea lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 5) și a aproapelui ( Levetic 19,18). Însă Legiuitorul nefiind complet lămurit asupra noțiunii de aproape și Domnul Hristos știind că în Vechiul Testament sub numele de aproape se înțelegea numai aceia de un neam cu iudeii, rostește cu această ocazie pilda Samarineanului milostiv (10, 25–37 ). În această pildă se arată cum un om căzut între tâlhari, este bătut și maltratat, lăsându-l aproape mort. El nu este salvat de nimeni, decât de către un samarinean. Prin această pildă cu caracter moral se arată că orice semen al nostru căzut în necaz, trebuie ajutat, indiferent de neam, căci el este aproapele nostru. În aceast mod Domnul Hristos extinde noțiunea de aproape la toți oamenii, căci toți sânt frații noștri. BIBLIOGRAFIE: 1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Societatea Biblică Interconfesională din România, București 1994. 2. Dicționar al Noului Testament, Preot Dr. Ioan Mircea, Editura Institutului Biblic și de Misiune B.O.R., București – 1995 3. Preot Prof. Dr. Ion Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune B.O.R. București – 1981.

DICTIONAR BIBLIC. 1 Nume Biblice.

AARON: părintele preoției Vechiului Testament, fratele lui Moise și primul arhiereu instituit și sfințit prin ungerea cu , după porunca lui Dumnezeu ( Ieșire 28, 1, 41, 43). Cu el seminția lui Levi este rânduită acestei preoții. <> ( Fred. H. Wright, Manners and Customs of Bible Lands, Chicago, 1977, p.118) După scoaterea evreilor din robia Egiptului – pe când Moise era pe muntele Sinai ca să primească poruncile Legii – evreii i-au cerut – și Aaron le-a încuviințat – să facă un idol, „vițelul de aur”, ca să-i călăuzească. Pe acesta l-au numit „dumnezeu”, i-au adus jerfe și i sau închinat ( Ieșire 32, 1 -5; Fapte 7, 40 – 41). Sfântu Apostol Pavel spune că preoția este o chemare de la Dumnezeu, cum a fost chemat și Aaron ( Evr. 5,4), al cărui toiag a odrăslit, ca semn al alegerii de sus ( Num. 17, 8.10; Evr. 9.4). Apostolul pune în comparație preoția lui Hristos „ după rânduiala lui Melchisedec” - care este mântuitoare și veșnică, pentru că rămâne în veac - cu preoția după rânduiala lui Aaron”, temporală, care nu putea desăvârși pe nimeni ( Evr. 7,11 – 18, 21 – 28; 10, 12 – 18). De aici, evidența superiorității preoției veșnice a lui Hristos și nevoia desființării și înlocuirii celei aaronice „ pentru neputința și nefolosul ei „ ( Evr. 7,18) ABADDON: nume evreiesc – în grecește << Apollion>> - al îngerului adâncului>>, împăratul ființelor asemenea scorpiilor, care chinuiesc și vatămă pe oameni în << iad >> ( Apoc. 9, 10 – 11). << Adâncul>> acesta unde împărățește Abaddon este <>, << întunericul >>, unde se află cei ce << locuiesc în latura și în umbra morții >>, aici și dincolo ( Isaia 9,1; 42, 7 ; Matei 4,16 ). Apollion gr. – adică cel ce distruge. ABBA – AVVA sau AVA ( prescurtat ) ; termen ebraic,tradus în limba gr. Prin patir – Tată, sau Părinte, e folosit de Mântuitorul în rugăciunea din grădina Ghetsimani. ( Marcu 14, 36 ). ABEL ; al doilea fiu al lui Adam și al Evei, care a fost ucis de fratele său, Cain. Despre sângele << strigător la cer >> al lui Abel și al lui Zaharia, fiul lui Barahia, amintește și Domnul Hristos ( Matei 23, 35 ; Luca 11, 51). Se mai spune că „ Abel prin credință, a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain...” ( Evr. 11, 4 ). S\ngele dreptului Abel e socotit ca o jertfă prefigurând sângele jertfei lui Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, indicându-se prin aceasta superioritatea Noului față de Vechiul Testament.(Evr. 12,24) Bibliografie: 1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Societatea Biblică Interconfesională din România, București – 1994. 2. Pr, Prof. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București -1995. 3. Cristian Ionescu, Dicționar de onomastică, Editura Elion – 2008.

Rugaciune pentru bolnavul căzut în deznădejde!

Doamne, Dumnezeul nostru, Care dăruiești pace multă celor ce iubesc legea Ta, ai grijă de robul Tău ( N ) cel bolnav, care este greu încercat de deznădejde. Nori negri s-au abătut asupra sufletului său și nu mai vede razele iubirii Tale. Cugetul său s-a întunecat și nu se mai împărtășește de lumina Ta. O, amară deznădejde ! Crudă fiară care se năpustește asupra sufletului ca asupra unui pui lipsit de apărare ! Numai Tu știi, Atotștiitorule, câți și-au pus capăt zilelor din această pricină, câți oameni au fost aruncați de acest duh rău în adâncurile iadului. Să nu îngădui ca făptura Ta să fie înghițită de moarte, ci să fie ridicată prin puterea Ta. Dăruiește și lui și nouă, Doamne, roadele Duhului Tău cel Sfânt, care sunt pacea, dragostea, îndelunga răbdare, credința, blândețea, înfrânarea și curăția, ca, atunci când va veni ceasul să părăsim această lume, să intrăm în odihna Ta cea cerească. Că Ție se cuvine să ne miluiești și să ne mântuiești, Dumnezeule, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Unuia – Născut Fiului Tău și Preasfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Ce este deznădejdea: Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii duc pe om la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda. De ce îşi pierd unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere? Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun. Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu există cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! În viața noastră Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc și apoi noi! Ne-a promis: “Nu vă voi lăsa orfani... iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor!” (Mt. 28, 20). Si iarăși ne spune: “Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi!” (Ps. 49, 16), “Cereți, și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Dumnezeu ne provoacă! De aceea, știind importanța rugăciunii, Sfântul Apostol Pavel, temelia Bisericii, ne spune clar: “Rugați-vă neîncetat!” Pentru că această lucrare se face mental, este nevoie de îndelungă răbdare și stăruință! De aceea, diavolul aduce multe piedici rugăciunii, știind că dobândirea rugăciunii este pierzania lui. Însă noi, pentru puțina greutate pe care o vom întâlni, nu vom stărui? Oare nu am întâmpinat alte greutăți în viață? Voi toți ați venit aici de pe băncile școlii. Cât de mult v-ați ostenit acolo, ca să luați o diplomă? Pentru un lucru de nimic…o fantezie! Dacă ne ostenim puțin aici, este pentru a dobândi Cerul! Să devenim fiii lui Dumnezeu, să ne slujească îngerii!

Gânduri la Pilda fiului risipitor. Pilda fiului risipitor - Luca 15, 11-32.

Fiul risipitor greșește pentru că își cere partea de avere înainte ca tatăl său să moară. Precizăm că averea nu se împărțea între frați înainte de moartea tatălui. De aici reiese că pentru el, în momentul în care face acest gest, tatăl este un mort. Motiv pentru care încetează să mai aibă relații cu el și pleacă într-o țară îndepărtată. Această înstrăinare sau depărtare de tatăl îl face pe fiul risipitor să ajungă un rob al patimilor, cheltuindu-și averea primită, în desfătări. Părăsirea casei părintești înseamna imposibilitatea de a te împlini. A cauta alt loc, echivalează cu pierderea sau rătăcirea. Tatăl, din smerenie, acceptă să fie privit drept un mort și îi dăruiește fiului cel mic partea din averea care i se cuvenea, chiar dacă știa că acesta o va risipi. Este un părinte care iese din tiparele obișnuite, dacă ținem seama că-i dă cu ușurință partea sa de avere. Dar o face pentru că dorește să aibă alături fii iubitori, nu sclavi sau robi lipsiți de libertate. Tatăl din această pildă este Dumnezeu, Cel care respecta libertatea noastră chiar și atunci când noi o folosim contrar voii Sale. Din pildă aflăm că după ce fiul risipitor își pierde averea, în țara aceea s-a făcut o foamete mare, încât acesta dorea să se hrănească cu roșcovele pe care le mâncau porcii. Dorința de a mânca din ceea ce era rezervat animalelor, denotă căt de mult căzuse acest fiu. Foamea este glasul tatălui ca acesta să revină acasă. De multe ori, Dumnezeu îngăduie anumite lipsuri, ca oamenii trăindu-le să-și dorească trezirea și unirea cu El. E important să precizăm că harul lui Dumnezeu nu-l părăsește niciodată cu desăvârșire pe om. Foametea îl face pe fiul risipitor să-și vină în fire, adică ia seama la starea decăzută în care se află și dorește să revină acasă: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: "Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi". Este momentul în care fiul nu se mai raportează la tată ca la un mort. Se simte vinovat și dorește să ceară să nu mai fie numit fiu, ci acceptat ca un slujitor. Gândul schimbării s-a preschimbat imediat în faptă. Neântârzierea prefacerii acestui gând mântuitor în faptă l-a dus la salvare. Venirea fiului risipitor în sine, Il face pe Tatăl să plece întru întâmpinarea acestuia. Iubirea Sa pentru acest fiu nu-L poate ține în loc. El îi spune tainic: Vino cat de aproape poți, restul drumului îl voi face eu. De aici reiese că atunci când omul dorește să se îndrepte, Dumnezeu nu doar că îi iese în întâmpinare, ci aleargă către el așa cum a făcut-o în această pildă. Faptul că tatăl îl vede din depărtare pe fiul plecat, ne descoperă că el s-a aflat într-o permanentă așteptare. Despărțirea de el l-a făcut pe tatăl să fie într-o continuă suferință și neîncetată așteptare. Iar când tatăl îl întâlnește, nu-I ia la intrebari, ci plecându-și capul pe grumajii fiului, îl sărută.Nu-i reproșează nimic. Fără să stea pe gânduri îi dăruiește haina cea mai bună, inel, incalțăminte și taie vițelul cel gras.Rețineți că indiferent de căderea noastră, Dumnezeu ne așteaptă întoarcerea. Nu întârziați să puneți început bun. Bibliografie: sursa:https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-fiului-risipitor/ganduri-pilda-fiului-risipitor-154244.html/ accesat 13.02.2019

Catehism - Dictionar!

AGAPELE: Canonul 11 ( Sinodul Gangra) “ Dacă cineva ar defăima pe cei ce fac agape din credință, și chiamă la agape pe frați pentru cinstea Domnului, și dacă n-ar voi a se face părtași chemărilor fiindcă disprețuiesc ceea ce se face, să fie anatema.” Comentariu; Se condamnă cei ce, urmînd învățătura eustațienilor, refuzau să meargă la agapele oferite de cei avuți întru cinstea Domnului.) Canonul 28 ( Sinodul Laodiceea) ( Agapele nu se fac în Biserică) „ În casele domnești, sau în biserici, nu se cuvine a face cele ce se zic agape, și a mănca în casa lui Dumnezeu și a așterne culcușul .» Canonul 52 ( Sinodul Laodiceea) (Nu se fac petreceri în Postul Mare) «Nu se cuvine a ține nunți sau zile de naștere în Patruzecime (Postul Mare). Canonul 55 ( Sinodul Laodiceea) Ofrandele să nu fie folosite pentru petreceri. „Nu se cuvine ca cei ierarhicești ori clericii să facă ospețe din contribuții, dar nici mirenii.» CINSTIREA DUMINICII : Canonul 29 ( Sinodul Laodiceea) “ Nu se cuvine creștinilor să urmeze obiceiurilor iudaice și sîmbăta s-o petreacă în repaus, ci să lucreze în ziua aceasta, duminica însă cinstindu-o cu deosebire, de le-ar fi cu putință, să o petreacă în odihnă ca și creștini. Iar de s-ar găsi că sunt iudaiști, să fie anatema de la Hristos. Canonul 13 /62 Trulan (Osînda femeilor care îmbracă veșminte bărbătești.) „ Dacă vre-o femeie din asceză părută și-ar schimba îmbrăcămintea, și în locul hainei femeiesti obișnuite, ar lua îmbrăcăminte bărbătească, să fie anatema” Comentariu; Părinții osîndesc pe eustațienii care cereau femeilor să poarte aceași haină ca și bărbații și sancționează pe femeia care „ din asceză părută« ar purta haine bărbătești. Dicționar Ortodox; AGAPE( gr. Agape = iubire, dragoste, fraternitate) Agape este cea mai importantă virtute a creștinilor 1 Corinteni 13,1-3, deoarece Dumnezeu însuși este iubire 1 Ioan 4,8. Iubirea a determinat modul de viață personală și colectivă a creștinilor. Ca semn de iubire reciprocă și de solidaritate, creștinii se întîlneau pentru mese comune numite agape, care aveau loc înainte sau în legătură cu liturghia, dar separate de aceasta. Creștinii întind» masa comună» căci ei iubesc pe toți. ANATEMĂ (anatematizare, anatematisme; act de extremă severitate, folosit în vechime de autoritatea bisericească împotriva celor ce profesau o erezie de doctrină sau etică, prin excluderea lor din cominitate și prin condamnarea ca atare a învățăturii lor greșite. Din mâinile unui înger. Cuviosul Macarie Alexandrinul ( 19 ianuarie) ascetul și presviterul așa numitelor Chilii, a pus prin viața lui îngerească capcane demonilor pe care Macarie le amintește în cartea lui. Ca preot slujitor a avut multe experiențe minunate. Printre altele era și aceea despre ascetul Marcu. Observăm cu atentie, scrie cuviosul, că de fiecare dată când dădeam Sfânta Impărtăsanie ascetului Marcu, niciodată nu i-o ofeream eu însă-mi, ci un înger. Vedeam chiar mâna Lui cum îi dădea monahului Sfânta Euharistie.( Minunile Sf.Liturghii.) Să ne ferim de multă vorbă. Scris este că pentru cuvântul zadarnic vom da seama în ziua judecății. (Matei XII,36) Să nu ne mirăm de atâta asprime ; totul este serios în viața omenescă, al căreia fiece minut poate avea atât de grozave urmări. Acest timp, pe care-l risipești în vorbiri zadarnice, ți s-a dat pentru a câștiga Cerul cu el. Aseamănă scopul pentru care l-ai primit, cu întrebuințarea ce ai făcut; și cu toate acestea de unde știi, dacă ți se va îngădui măcar un ceas mai mult?! ( Urmarea lui Hristos, Editura Bunavestire – Bacău, 1997 ,pag.21) data 23.02.19

Vindecarea cu Sfânta Copie.

Sfanta Copie este un obiect liturgic sfinţit, pe care preotul îl foloseşte în cadrul Proscomidiei, pentru pregătirea darurilor de pîine şi vin, în vederea prefacerii lor în Trupul și Sângele Mântuitorului, în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, cu ajutorul Sfintei Copii, preotul taie prescurile necesare Sfintei Taine. Molitfelnicul, carte întrebuinţată de slujitorii Sfintelor Altare, cuprinde o rânduiala specială care necesită folosirea Sfintei Copii, numită: "Rânduiala când se face cruce cu Sfânta Copie, la patima vreunei boli." După câte am văzut, de obicei, această rânduială însoţeşte rugăciunile de dezlegare şi molitfele împotriva diavolului. În special, preoţii bătrâni obişnuiesc să săvârşească această scurtă rânduială, în prezent ea fiind prea puţin cunoscută de credincioşi. Rânduiala specială cu Sfanta Copie. Sfânta Copie este un cuţit în forma de suliţă, cu două taişuri. Numele acesteia vine, fie din limba slavonă, de la cuvântul "kopiie", care înseamna "sulița" (la randul sau, cuvantul slavon se trage de la un altul, "kopati", care înseamnă "a taia"), fie din limba greacă, de la cuvantul "kopis", care înseamnă "cuţit". Din punct de vedere simbolic, Sfânta Copie simbolizează suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul, după ce a murit pe Cruce, după cum citim în Evanghelie: "Venind ostaşii la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. Ci unul din ostaşi, cu suliţa, a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut, a mărturisit şi mărturia lui e adevărată" (Ioan 19, 33-35). Pe lânga rolul practic şi semnificaţia simbolică a Sfintei Copii, aflată în permanentă legătură cu Jertfa Mantuitorului, ea nu apare folosită în nici un alt scop. Doar scurta randuială din Molitfelnic aminteşte de folosirea Sfintei Copii în afara rugaciunilor de la Proscomidie. Deoarece rânduiala din Molitfelnic nu este însoşită de nici o lămurire privind modul în care trebuie folosită Sfânta Copie, această rânduială nu este larg răspândită, ea fiind săvârşită astăzi decât de acei preoţi care au preluat-o, prin tradiţie, de la preoţii înaintaşi. Astfel, doar la preoţii mai bătrâni am văzut săvârşirea acestei rânduieli speciale, aproape întotdeauna ea însoţind rugăciuni de dezlegare şi molitfe împotriva diavolului. Dacă luam aminte la cuprinsul rugăciunilor din rânduială, adică la Psalmul 69 şi la cele trei tropare scurte, vedem cum toate acestea cer lui Dumnezeu izbăvire de lucrările duşmanului diavol. În psalmul amintit, ne rugăm, zicând: "Dumnezeule, spre ajutorul meu, ia aminte! Doamne, ca să-mi ajuti mie, grabeşte-Te. Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce cauta sufletul meu. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce îmi grăiesc mie rele!" Troparele, care nu sunt nişte rugăciuni tipice pentru bolnavi, amintesc numai de Patimile şi Jertfa Mântuitorului. "Răstignindu-Te Tu, Hristoase, a pierit tirania şi s-a călcat puterea duşmanului, că nici înger, nici om, ci Tu Însuţi, Doamne, ne-ai mântuit pe noi, marire Tie. / Răscumparatu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tau, pironindu-Te pe Cruce, şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorat oamenilor, Mântuitorul nostru, marire Ţie. / Cu suliţa în coasta Ta împungându-Te, Hristoase al meu, ai eliberat de blestem pe cea plăsmuită din coasta omenească, care se făcu pricina de pierzare tuturor muritorilor." Rugăciunea cu Sfânta Copie este răspândită mai ales în Rusia şi Ucraina, unde, din păcate, au fost semnalate chiar şi cazuri de înşelăciune, asemănătoare celor cu "deschiderea cărţii". Într-una dintre cărţile sale, teologul rus Serghie Bulgakov, aminteşte despre această rânduiala specială cu Sfânta Copie, oferind informaţii care lipsesc din cărţile de cult. Astfel, după ce săvârşeşte Proscomidia, preotul slujitor citeşte rugăciunile din rânduiala însemnată în Molitfelnic, lângă un vas cu apă curată, după care întroduce copia în apă, binecuvântând-o în chipul Sfintei Cruci. Mai apoi, această apă este dată bolnavului, ca binecuvantare, spre tămăduire de boală. La noi în ţară nu am întâlnit practica menţionată de Bulgakov, ci pe cea amintită mai sus, în care preotul rosteşte "rugăciunea cu Copia" împreună cu rugăciunile de dezlegare. Aceste rânduieli speciale trebuie căutate (de credincioşi) şi săvârşite (de preoţi) însă cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu, iar nu ca pe ceva magic (de credincioşi) sau din pofta de câstig material (de preoţi). De obicei aceste rugaciuni cu Sfanta copie se savarsesc dupa Sfanta Liturghie. AUTOR : Teodor Danalache

Tema I, Monahismul în concepţia, religiilor şi ideologiilor lumii.

1.1 Monahismul budist. Budismul este o religie monahală. Mânăstirile deţin un loc privilegiat în societate: monahii sunt priviţi drept exemple de viaţă şi li se atribuie un character sacru. Numele de “ bonz” provine prin intermediul portughezei din japonezul buzu care înseamnă preot. Totuşi monahii nu sunt legaţi de voturi şi dacă vor, se pot întoarce la viaţă obişnuită. Învăţătura spirituală e bazată pe un principiu fundamental; mântuirea e eliberarea de orice suferinţă. Or, suferinţa se naşte din dorinţă. Câtă vreme e concentrate asupra lui însuşi, omul nu se eliberează de dorinţele sale. Lucrul de care el trebuie să se elibereze este aşadar, “eul” său. Eliberându-se de “eu”, el atinge în mod efectiv nirvana (Idealul monahismului budist diferă de cel pe care şi-l propunea monahismul prebudist, care nu aspira la suprimarea eului, ci mai degrabă la realizarea lui.). Mijlocul propus pentru a atinge nirvana e asceza (care nu este însă extrem de dură, dar mai cu seamă contemplaţia, fiindcă ea ajută la fixarea atenţiei minţii asupra spiritului universal. Metodele psiho-fizice folosite în meditaţie (BHAVANA) ajută la risipirea iluziei “eului” propriu. Mircea Eliade în cartea sa de istorie a credinţelor, descrie următoarele; “ Religia harapiană, adică acea a primei civilizaţii urbane din India, este important şi din alt motiv, şi anume, datorită raporturilor sale cu hinduismul. În pofida scepticismului anumitor autori, viaţa religioasă de la Mohenjo-Daro şi de la Harappa ne este accesibilă, cel puţin în liniile sale mari.” Poate fi observat déjà faptul că învăţătura creaştină despre divino-umanitatea lui Hristos salvează pe om de această “fuziune” menţinând “necontopite” divinul şi umanul, deşi afirmă posibilă îndumnezeirea acestuia din urmă. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) ne spune: monah provine din limba slavonă (monahu), şi că în neogreacă se zice „monahos”, sau Monah-bărbat care, prin legământ duce o viaţă de ascet şi trăieşte într-o mânăstire; călugăr. Deasemeni din slavonă vine cuvântul „monastâri”, adică mânăstire în l.română, Biserică afară din oraş şi din sat înconjurată de case în care trăiesc călugări ori călugăriţele. În Biserica Ortodoxă (monahismul) viaţa ascetică îşi are originea încă din Vechiul Testament. Faptul că idea centrală a revelaţiei biblice este pogorârea (katabasis) şi arătarea harului lui Dumnezeu nu înseamnă deloc că efortul omului de a se înălţa spre Domnul e dispreţuit şi că ascetismul ar fi necunoscut devoţiunii iudaice. Voi nota, aşadar, câteva aspecte care marchează continuitatea existentă în tradiţia iudeo-creştină. Anumite personaje vechi-testamentare au devenit prototipuri ale monahilor. Avraam şi-a părăsit casa şi patria sa pentru a urma glasul lui Dumnezeu. Iacob s-a învrednicit de vederea scării îngerilor din pricina “simplităţii” sale (Facere 25,27). Moise va da exemplul unirii între acţiune şi contemplaţie. Dar potrivit cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare, exemplul şi oglinda prin excelenţă a vieţii monahale avea să fie pentru ascetul creştin mai cu seamă marele iubitor al liniştirii (hesychia) care a fost Ilie. a) Anumite teme duhovniceşti care revin adeseori în Vechiul Testament sunt reluate în literatura monahală, dar autorii duhovniceşti arată că sunt conştienţi de faptul că ele trebuie înţelese într-un sens mai degrabă duhovnicesc decât în însăşi litera textului sacru. Desigur adevăratele modele de urmat au fost Părinţii din Pustiul Tebaidei, cei din Palestina, Siria, din Pont, din Tracia, Asia Mică,etc. Unii dintre ei au străbătut şi ţinuturile Sciţiei Mici, aducând cu ei nu numai experienţa şi modul lor de viaţă monahală, ci şi zestrea credinţei apostolice. De obicei când vorbim despre “călugării Sciţi” se face referinţă expresă doar la vestiţii teologi şi filosofi din timpul lui Dionisie Exiugul (460-545), adică la Ioan Maxenţiu, Leonţiu, zis de Bizanţ, Petre Diaconul, etc. În această sintagmă de „călugări sciţi” trebuie să încorporăm nu numai pe cei menţionaţi sub acest apelativ de izvoarele istorice cât şi a cancelariei papale dar şi bizantine, din acea vreme, ci pe toţi sihaştrii şi nevoitorii vieţii cenobîtice din Schythia Minor, din secolele IV-VI, în care au excelat atât prin viaţa lor ascetico-monahală, de „rodire duhovnicească”, cât şi prin imensa lor contribuţie, teologică şi culturală, la afirmarea unităţii ecumenice şi la dezvoltarea culturii umanist creştine, europene, de care beneficiază până astăzi întreaga omenire. Istoria monahismului românesc urcă în secolele III-IV, fiindcă în Dacia Pontică, prezenţa pustnicilor sau eremiţilor (isihaştrilor) a fost o realitate încă din aceste secole. Într-adevăr, pe vremea Sfântului Antonie (251-356) şi a Sf.Pahomie (256-349), părinţii monahismului, în Scythia Minor exista deja o viaţă monastică de sorginte orientală (Palestina,Siria,Egipt, Asia Mică) . Un alt părinte şi monah înduhovnicit al anului 759-826 este Sfântul Teodor Studitul, care este model de viaţă şi mare apărător a Ortodoxiei Răsăritene. Schit- Mânăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras; slavonă skitu. Mânăstire mică izolată, pustietate, locuinţă de pustnic. Iar viaţa anterioară a cuiva, chir dacă a fost păcătoasă, nu este piedică pentru intrarea în monahism, conform Canonului 43 a Sinodului al VI – lea Ecumenic. În acest mod s-a început procesul de formare a sihăstriilor. În sihăstriile (râmeţiile) autohtone daco-romane, din Scythia Minor, ridicate prin păduri şi locuri tăinuite pentru a fi ferite din calea năvălitorilor, au rezidat şi ierarhi tomitani în ceasuri de bejenie, aşa încât aceste „râmeţii” (sihăstrii) au fost şi sedii episcopale sau „piscupii” cum le aflăm menţionate în Niculiţel. Cert este faptul că, în spaţiul românesc”sihăstriile” au servit ca sedii episcopale şi în al doilea mileniu. În această privinţă, un caz paradigmatic rămâne şi mânăstirea Râmeţ(jud.Alba), unde şi-a găsit liniştea şi arhiepiscopul Transilvaniei Ghelasie (sec.XIV), care fusese mai întâi un „râmeţ” (sihastru) în această râmeţie (sihăstrie) de pe Valea Geaagiului. 1.4 Mărturii istorice arhiologice şi documentare. În anul 1971, la Niculiţel (jud.Tulcea) – veche aşezare românească pe teritoriul vechii cetăţi Noviodun- um cercetările arhiologice au dat la iveală o criptă-martyrion sub altarul unei bazilici, înălţată la sfârşit- ul secolului al IV-lea d.Hr., în vecinătatea unui mormânt martiric mai vechi. În sicriul din criptă s-au descoperit moaştele a patru „Martiri a lui Hristos”, Zotikos, Attalos, Kamsis, şi Philippos, aşa după cum se menţionează în cele două inscripţii, în limba greacă. S-a estimat că aceştia sunt „cei mai vechi martiri” din Scythia Minor, martirizaţi pe timpul domniei lui Decius (250-251) în cetatea Noviodunum. Nu este exclus că aceşti sfinţi martiri să fi cunoscut şi viaţa anahoretică. Nu demult pământul Dobrogei a dat la iveală osemintele monahului Astion, care a primit cununa mucenicească pentru Hristos în anul 303, la Halmyris (jud.Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici, construită după anul 324. Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul şi Astion, a fost posibilă datorită unei inscripţii în limba greacă, zugrăvită pe unul dintre pereţii criptei descoperită în vechea cetate Halmyris situată în nord-estul Dobrogei, la aproximativ 2,5 km de satul Marighiol(jud.Tulcea). Arhiologii ne asigură că „monahismul scythic pomenit în izvoarele literare poate fi probat acum şi pe plan arhiologic prin descoperirea complexului monahal de la Slava Rusă(Ibida) ... „, care a fost, construit în mai multe faze”. Bazilica acestui complex monastic paleocreştin datează din secolul al IV-lea. Aceeaşi arhiologi afirmă că la „Slava-Rusă”(a II-a jumătate a sec.IV) acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii. Al căre-i dependenţă canonică a provinciei eclesiastice Scythia Minor şi a lui Paternus, episcop de Tomis.” Primele centre monahale din Scythia Minor, par a se fi organizat pe lângă bazilicile cimitiriale (martyri-on) unul fiind Slava Rusă. Pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului a V-lea mitropolitul Teotim al Tomisului adresa o scrisoare”eremiţilor”(singuraticilor) şi „cenobiţilor”(celor care trăiau viaţa de obşte, mânăstiri) din Scythia Minor. Această epistolă este una dintre mărturii care vorbeşte despre existenţa eremiţilor (sihaştrilor) în spaţiul geografic românesc, înaintea folosirii termenilor de călugări, monahi, mânăstire, proveniţi mai întâi din limba greacă şi apoi trecuţi prin filieră slavă în limba română, iar altele din limba latină. Astfel în urma acestor transformări de durată poporul român apare în istoria Europei ca unul romanic şi creştin. Ca şi pretutindeni în lumea romană monahismul a urmat întotdeauna dezvoltarea creştinismului; acolo unde acesta prindea rădăcini apăreau şi primii călugări sihaştrii, precum şi primele comunităţi de tip monastic. Pe aceeaşi cale şi-au făcut apariţia în spaţiul istoric românesc, inclusiv la est de Prut; promovând şi propovăduind religia creştină, primii monahi, apoi primele mânăstiri. La început aceste aşezări erau puternic marcate de un caracter arhaic, eremitic sau semi-eremitic. Printre cele spuse anterior aducem aminte şi de vechile aşezări monahale din nordul Dunării, complexul de chilii şi sihăstrii de tip rupestru de la Nicu-Aluniş din munţii Buzăului, unde sunt atestate masivele „Crucea Spătarului”, „Martirie”, chiliile de la marginea satelor; Moigrad, Jac,Creaca şi Brebi (jud.Sălaj Transilvania), peştera „Gura Ghindinei” (Banat) datate cu sec. XI ansamblul de chilii şi biserica rupestră „Corbii de Piatră”(jud.Argeş sec.XII-XIII), chilii din apropierea satului Vărădia (Banat), mânăstirea Nămăieşti (Câmpulung) ş.a. Aceste aşezări monahale sunt puţin cercetate, dar asemenea sihăstrii şi chilii rupestre cum ar fi cele de la curbura Carpaţilor se consideră a avea începuturile din sec.IV, şi au avut legături cu centrele monastice din Asia Mică, regiune în care sihăstriile rupestre erau deosebit de răspândite şi de unde aveau legături cu călugării din aceste zone. Personalităţi monahi de vază au dat naştere (râmeţiile) din Dobrogea, printre care îi aflăm pe următorii monahi; Sfântul Teotim, menţionat pe la anul 392 de Fericitul Ieronim cu titulatura de „Scythiae Tomorum Episcopus”, a fost deci şi un filosof. Filosofia pe care a cultivat-o n-a fost aşadar numai „monastica philosofia”, ci şi filosofia lui Platon,Plotin,Seneca. Ideile sale filosofice, despre grija faţă de cele materiale adeveresc cu prisosinţă şi această realitate. „ În mintea tulburată şi plină de griji-scria ierarhul filosof al Tomisului – nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.(Matei VII:28-29). Fireşte, numai un teolog ca Teotim, cu o solidă formaţie literară şi filosofică, clasică, poate fi în stare să ia atitudine făţişă şi împotriva celor care întinau memoria lui Origen, „adică memoria lui Origen-declara Sfântul Teotim. Un alt călugăr scit(daco-roman), Sfântul Ioan Casian (369/365-435), este consiferat a fi „primul mare creator de gândire teologică şi morală din” părţile noastre”. Prin opera sa „Despre întrupare”, Cassian făcut cunoscută atât hristologia ortodoxă a Răsăritului în Apus, cât şi crezul eterodox al unor eretici, precum ebioniţii, sabelienii, arienii, eunomienii, macedonienii, fotinienii şi apolinariştii. Totodată,el a făcut cunoscută Răsăritului erezia pelagienilor, şi indirect doctrina Fericitului Augustin despre har. Ioan Cassian, care şi-a făcut „ o cultură frumoasă în şcolile de pe litoralul Pontului Euxiu...”, avea să trăiască ani de-a rândul prin marile lavre monahale din Palestina(Betleem) şi Egipt, împreună cu fratele său de cin şi de neam Gherman. După 20 de ani petrecuţi în Egipt, Sfântul Ioan Cassian avea să se stabilească la Constantinopol (399/400), unde este hirotonit diacon, de Sfântul Ioan Gură de Aur. În anul 404, îl aflăm la Roma, unde intervine pe lângă papa Inocenţiu I în favoarea arhiepiscopului Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur exilat pentru a doua oară din ordinul împăratului. După 10 ani petrecuţi la Roma, el ajunge în Galia(415), unde înfiinţează două mânăstiri (de bărbaţi şi de femei) lângă Marsilia.Într-adevăr, la la Marsilia, Sfântul Ioan Cassian, a întemeiat două mânăstiri una la sud de oraş, de cealaltă parte a portului, mânăstire de călugări care aveau să devină celebra abaţie Saint-Victor, cealaltă, chiar în, oraş mânăstire de călugăriţe, cunoscută mai târziu sub numele de Saint-Sauveur. În Galia (Franţa), Cassian rămâne până la Sfârşitul viaţii sale, adică, până în anul 435, fiind unul dintre ctitorii monahismului Apusean. În jurul anului 500 a ajuns la Roma un călugăr din părţile Dobrogei, Dionisie Exiguul (cel Mic), care a trăit într-o mânăstire de acolo în jurul anului 545. Canonistul Dionosie , s-a spus că „a fost cel mai opuscul”Libellus fidel”- prin care lua poziţia oficială faţă de Biserica Romei-au fost aprobate până şi de papa Kormisdas însuşi, care le-a găsit conforme cu doctrina formulată de Sinoadele Ecumenice(III-IV). Dionisie Exiguul, părintele dreptului canonic Apusean, a rămas celebru în Istoria Bisericii Universale şi prin faptul că el este autorul unui nou sistem de numărătoare a anilor de la Hristos. El este care a întrodus era creştină sau era noastră Anul I este considerat anul 754 de la fondarea Romei, în loc de 749 ab.U.condită, când a avut de fapt naşterea trupească a lui Iisus Hristos. CONCLUZII: Există mărturii clare despre existenţa a diverse forme de monahism, iar toate acestea sunt mărturii istorice, teologice, religioase şi biblice precum şi arhiologice, despre care ne mărturisesc aceste izvoare. Din cele expuse anterior deasemenea rezultă că în părţile Dunării, atât în Nordul cât şi în Sudul ei, unde locuia pe atunci o populaţie daco-romană, creştinismul şi viaţa monahală era binecunoscută. Iar din simpla înşirare a acestor mărturii arhiologice se poate desprinde constatarea că în secolele creştinismului primar cât şi în secolele IV-VI, creştinismul şi monahismul creştin, prinsese rădăcini adânci în Dacia şi în Scithya Minor, având legături strânse cu Răsăritul creştin. Din cele expuse, se constată că în teritoriile sud-dunărene exista o organizare bisericească temeinică, cu numeroase centre episcopale şi mânăstiri. De asemenea, de aici s-au ridicat o serie de călugări cărturari de primă importanţă în acele vremuri, ca Sfântul Ioan Cassian şi Cuviosul Dionisie Exiguul şi alte personalităţi ale istoriei. Toate acestea dovedesc continuitatea populaţiei daco-romane de pe teritoriul ţării noastre, care era atât de viguroasă, încât a putut să asimileze pe slavii aşezaţi aici, - dar şi continuitatea vieţii creştine. Prin primirea „ritului bizantino-slav” la noi, am rămas şi pe mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine şi limbă romanică de rit ortodox. Deci toate aceste mărturii vin să ne confirme şi despre apariţia monahismului primar care pentru început sa dezvoltat pe lângă centrele eparhiale dar şi în afara lor... . Am tratat despre monahismul primar pentru că în perioada bolşevică erau răspândite aceleaşi concepţii şi idei: - monahismul provenient din perioada precolumbiană, - monahismul provenea de la secta eseniană din Qumran, - raţionaliştii demonstrau că monahismul nu ar avea legătură cu spiritul evanghelic, - ateismul - comunist era de concepţia că provenienţa monahismului era din budism sau alte religii, precum şi rolul şi existenţa ascezei monahale, etc. Diferenţa era că în perioada sovietică nu numai monahismul trebuia să dispară, ci şi orice organizare religioasă, sufletul omului trebuia să rămână doar o coală goală pe care să fie scrisă noua ideologie comunistă, se lovea în toate valorile care erau dobândite înainte de perioada bolşevică, se voia un „om nou” iar acest om nou trebuia educat în spiritul concepţiilor marxist - leniniste. Am demonstrat despre dezvoltarea şi importanţa istorică a monahismului de asemeni am adus la lumină, apariţia, dezvoltarea şi continuitatea lui, de la origini, apoi rezistenţa şi importanţa monahismului în istoria şi cultura poporului român precum şi a vieţii ecclesiale din acest spaţiu dacic. Bibliografie: 1.Prof.Univ.Dr.Nicolae V.Dură, Scythia Minor(Dobrogea) şi Biserica ei Apostolică, Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV). Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2006. 2.Pr.Dr.Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1995. 3. Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol III, Monahismul, trad.diacon Ioan Ică Jr.Sibiu- 2000. 4.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Trad. De Cezar Baltag, Edit.Univers Enciclopedic, Bucureşti-2000, p.88. vezi şi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău 1992. 5.Ioan.V.Dură, Românii şi Athosul, Edit.Cuget românesc, Bârda, 2002. 6.Pr.conf.dr. George Remete. Contribuţii la Studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Vol.I, Edit.Reântregirea, Alba Iulia-2001. 7. Masterand Alexei Corneliu, Monahismul din Basarabia,(1940-1953), (Disertatie sustinuta la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de istorie, Iasi-2023)(Bibliografie actualizata 26.07.2024)