CARTEA ÎNTAI
CAPITOLUL I
Dumnezeirea este necuprinsă de minte.
Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de
sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelisti.
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut,care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”. Prin urmare,Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl”. Sfântul Duh, însă,cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el. în afară de prima şi fericita fire, nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit.
Nimeni,nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile supra pământeşti,adică chiar dintre Heruvimi şi Serafimi.Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti.
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul [i Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru aceea primim, cunoaştem şi cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin apostoli şi prin evanghelişti şi nu cercetăm nimic mai mult decât acestea. Dumnezeu,fiind bun, este cauza atotbinele şi nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,singura bună şi în afară de orice patimă. Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim şi în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice60 [i nedepăşind
dumnezeiasca predanie.
sâmbătă, 21 august 2010
joi, 19 august 2010
Vietile Sfintilor
VIAŢA ŞI OPERA SFANTULUI
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
Vietile Sfintilor
VIAŢA ŞI OPERA SFANTULUI
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
sâmbătă, 14 august 2010
DESPRE SFÂNTUL BOTEZ !
Miruirea cu Sfântul şi Marele Mir – Mirungerea
Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfinţit de patriarhul Bisericii împreună cu episcopii sinodului) pe organele de simţ ale trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: "Pecetea darului Duhului Sfant. Amin", cel botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica văzută. Marturisirea de credinta ortodoxa (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, şi conferirea darurilor Duhului celor botezaţi prin Taina mirungerii: "După cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc şi a revărsat asupra lor darurile Sale, tot aşa şi acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh" (Intrebarea CIV). Nicolae Cabasila ( Viata lui Hristos, III, 1-7) gaseste un element comun între hirotonia preoţilor şi ungerea celor botezaţi, deoarece ambele se fac prin invocarea Duhului Sfant şi prin punerea mâinilor: "Dumnezeiescul har..." "Pecetea darului Duhului Sfant...".
Taina se dă celor botezati prin afundare întreită în apă, în numele Sfintei Taine, dupa făgăduinţa facută chiar în Vechiul Testament (Ioil 3, 1; Fapte 2, 17). Potrivit principiului: fiecare Taină are efectul ei propriu, mirungerea este Taina "comunicarii Duhului Sfânt" ( Viata in Hristos III, 1). Dacă prin botez creştinul participa la crucea, moartea şi învierea lui Hristos, prin mirungere el participă la energiile Duhului Sfânt, primind pecetea sfinţeniei harului. Innoit prin baia botezului, credinciosul devine "creştin" prin ungere (I Ioan 2, 20). Mirul este simbolul regenerării, dar şi al darurilor Duhului Sfânt: " Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22).
Mirungerea este o condiţie de primire în Biserica Ortodoxa şi la Împartăşania acesteia, pentru cei ce au primit botezul în sânul şi după ritualul altei Biserici creştine. Potrivit practicii Bisericii vechi, unele confesiuni creştine separă timpul botezului de timpul mirungerii (sacramentul confirmării), pentru motive catehetice şi pedagogice (la o varstă când copiii sunt conştienţi şi responsabili). În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul sau preotul locului, ceea ce pune in relief foare bine integrarea copilului în Biserica locala, reprezentată de episcop.
La patruzeci de zile după botez, copilul, baiat sau fată, este adus de parinţi impreuna cu naşii la biserică pentru ritualul numit "îmbisericire", care constă în întroducerea copilului în altar şi închinarea lui în faţa sfintei Mese. Cu aceasta el sau ea devine, în mod deplin, mădular nou al parohiei respective. În cazul trecerii de la alte confesiuni la Ortodoxie deasemeni se săvârşeşte Mirungerea.
Pr. Corneliu Alexei
vineri, 13 august 2010
Parintele Teofil Paraian - Mare Duhovnic!
Credinta nu e ca un curs la fara frecventa. Trebuie sa o traiesti zi de zi" 
Parintele arhimandrit Teofil Paraian este unul dintre duhovnicii-reper ai Ortodoxiei. La usa chiliei sale bat zilnic crestini veniti din toate zonele Romaniei, fie pentru a fi spovediti, fie pentru a primi un sfat de indreptare pe calea credintei in Dumnezeu. Cuvantul sfintiei sale este sorbit cu nesat, si din cele peste 30 de carti pe care le-a scris, si in conferintele pe care le tine in toata tara.
Nascut pe 3 martie 1929, in satul Toparcea din judetul Sibiu, din parintii Ioan si Elisabeta, a primit la botez numele Ioan. Este cel mai mare din cei patru frati ai familiei sale. De cand era foarte mic a ramas fara vedere. Este licentiat in Teologie la Sibiu (1952), iar din anul 1953, se afla in obstea manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, sub numele monahicesc de Teofil. I.P.S. Antonie Plamadeala l-a hirotonit preot pe 13 mai 1983, iar din anul 1988 este arhimandrit.
L-am intalnit pe parintele Teofil la Sambata, intr-o zi de februarie a acestui an, cand iarna ce paruse a uita sa mai vina ingropase Muntii Fagarasilor in zapezi. Parintele ne-a intampinat cu bucurie si caldura in chilia sa plina de carti. Si ne-a umplut inima de speranta, chiar daca nu s-a ferit sa vorbeasca despre relele veacului.
Parintele arhimandrit Teofil Paraian este unul dintre duhovnicii-reper ai Ortodoxiei. La usa chiliei sale bat zilnic crestini veniti din toate zonele Romaniei, fie pentru a fi spovediti, fie pentru a primi un sfat de indreptare pe calea credintei in Dumnezeu. Cuvantul sfintiei sale este sorbit cu nesat, si din cele peste 30 de carti pe care le-a scris, si in conferintele pe care le tine in toata tara.
Nascut pe 3 martie 1929, in satul Toparcea din judetul Sibiu, din parintii Ioan si Elisabeta, a primit la botez numele Ioan. Este cel mai mare din cei patru frati ai familiei sale. De cand era foarte mic a ramas fara vedere. Este licentiat in Teologie la Sibiu (1952), iar din anul 1953, se afla in obstea manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, sub numele monahicesc de Teofil. I.P.S. Antonie Plamadeala l-a hirotonit preot pe 13 mai 1983, iar din anul 1988 este arhimandrit.
L-am intalnit pe parintele Teofil la Sambata, intr-o zi de februarie a acestui an, cand iarna ce paruse a uita sa mai vina ingropase Muntii Fagarasilor in zapezi. Parintele ne-a intampinat cu bucurie si caldura in chilia sa plina de carti. Si ne-a umplut inima de speranta, chiar daca nu s-a ferit sa vorbeasca despre relele veacului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)