CAPITOLUL II. Neasemuita artă .

Am în faţa ochilor o revistă, una dintre nume­roasele publicaţii ce apar în zilele noastre. O deschid şi remarc două pagini cu tema «Povestea măiastră a naturii». Cel mai mult îmi atrag atenţia cele şase fo­tografii color.
Prima reprezintă o scoică impresionantă din Marea Cretei, destul de ciudată, lungă de 17 cm, cu spirale împodobite cu mici boabe. A doua etalează cu­loarea minunată şi frumuseţea pielii unei şopârle. A treia fotografie înfăţişează o omidă pe creanga unui copac, de o frumuseţe fermecătoare. Contrastul dintre petele albe şi galbenul şi roşul corpului sunt minuna­te. În a patra fotografie vedem o floare splendidă, sub care scrie «Acest crin minunat cu flori atârnate roşu-portocalii, creşte doar în Grecia. Cunoscut în Evia, Thessalia şi Peloponez. Se numeşte lilium chalcedo-nicum». A cincea fotografie înfăţişează o ciupercă foarte frumoasă, colorată mai mult în roşu, iar a şasea o floare minunată, dar ciudată ca formă, asemănătoa­re unei albine, sub care stă scris: «orhidee - plantă delicată de culoare albastră şi roşie».
Dacă privim fie şi o singură dată aceste câteva imagini, este de ajuns ca să ne împărtăşim din neîntre­cutul meşteşug ce se distinge în aceste creaţii, amintindu-ne unul din versurile poetului nostru naţional:

«Farmec şi vis e natura, în frumuseţe şi graţie»

În tinereţe obişnuiam să citesc opere ale unor mari scriitori, copiind unele fragmente mai deosebite. De vreme ce vorbim despre încântătoarea frumuseţe a naturii, se cade să-l citez pe Victor Hugo:

«La prânz mii de fluturi albi zburau acolo şi, într-adevăr, era o privelişte dumnezeiască să-i priveşti învârtejindu-se ca fulgii de nea»

«Soarele aurea, înflăcăra şi împur­pura lalelele, ce semănau astfel cu chipurile schim­bătoare ale unei flăcări transformate înflori»

«Vântul cioplea valuri prin frunzişul falnicilor castani»

«Natura benchetuia. Creaţia şedea la masă. Două feţe de masă fuseseră aşternute: una albastră, pe cer, şi alta verde pe pământ. Soarele lumina crugul ceru­lui, iar Dumnezeu lua prânzul»

Doar un mare scriitor poate descrie cum se cu­vine măreţia şi frumuseţea naturii.
Un prieten scriitor nota undeva: «Adierea vântului prin pădure părea că atinge corzile unui instru­ment nevăzut ce cânta o melodie delicată glăsuind ne­mijlocit sufletului»
De asemenea, inimitabilul Papadiamantis, care îmbina în chip de neegalat cucernicia cu meşteşugul literar, ne-a lăsat în proza sa fragmente alese despre frumuseţile naturii.
Iată cum ne prezintă într-una din scrierile sale neasemuita frumuseţe a zilei de întâi mai:

«Au depăşit deja îngusta trecere, ajungând în câmpia reavănă, presărată cu flori. Un parfum îmbă­tător se ridica din nenumăratele flori, iar gardurile viilor erau verzi de viţă sălbatică, caprifoi şi tufişuri ţepoase.
Ogoarele păreau sângerii sub primele raze ale soarelui, revărsate asupra miilor de maci. La fel au înflorit româniţa, clopoţeii şi nalba. Steluţele şi găl­benelele îşi iţesc cu timiditate căpşoarele delicate în mijlocul mândrului belşug al macilor, simbolizând sângele fierbinte al verii.
Floricele neştiute, ierburi înspicate, sparanghel ţepos, crenguţe şi altele, se amestecă în necuprinsa bogăţie a vegetaţiei.
Intâiul de mai a fost dumnezeiesc, primăvara pli­nă de viaţă, gata să înmâneze sceptrul verii secerătoare»

Muzica, imaginile, toată plăsmuirea artistică a naturii poartă asupră-le pecetea artei adevărate şi ori­ginale. Toate emană măreţie, un aer dumnezeiesc, izvorând o graţie de nedescris, care ne emoţionează pro­fund.
Ce frumos descrie marele Papadiamantis măre­ţia estetică a unei nopţi pascale:

«Şi viţa-de-vie sălbatică, cu flori albe ca neaua, înveşmântată în alb, izvorâtoare de miresme, încolăci­tă pe garduri, dalbă şi parfumată, prăznuind învierea, iedera şi caprifoiul, mlădiţele primăverii ce-şi risipeşte pletele binemirositoare peste ţarini, toate îşi revărsau mireasma în văzduhul nopţii...
Deasupra, pulberea argintie a stelelor se-mpuţina în înalturi, pe ce se ridica luna. Privighetoarea cânta stins, în adâncul pădurii, iar huhurezul, neputând să se ia la între­cere cu surata sa delicată, îşi conteni o vreme boce­tul».

Desigur, se prea poate ca şi unele opere de artă create de om să ne producă emoţii estetice şi să ne înalţe sufletul. Cu toate acestea, sunt mai prejos decât operele de artă ale naturii.
Sunt clipe când roua dimineţii, parfumul unei flori, covorul multicolor al unei livezi, cântul unei paseri, păsările plonjând într-un lac, o aripă deosebită, spicele vălurile, murmurul unui pârâiaş sau culorile măreţe ale zorilor sau ale apusului ne ridică existenţa în sfere mai înalte, în spaţiul unei bucurii şi al unei păci profunde şi negrăite, în ţara «bucuriei depline».
«O bucurie desăvârşită stăpâneşte mintea ce se ospă­tează din cunoaşterea naturii», scrie Sfântul Nil.
Cine cunoaşte estetica şi canoanele sale va con­stata că în natură sunt respectate toate regulile este­ticii, fiind aplicată întocmai fiecare regulă a artei.
Linia dreaptă, ce creează forme care inspiră ceva dur, rigid şi lipsit de graţie, nu este agreată din punct de vedere estetic. Lucrurile stau cu totul altfel în ceea ce priveşte linia curbă, care este linia frumuseţii, intrând în compoziţia adevăratelor opere de artă. Este ştiut faptul că Partenonul, frumoasa compoziţie arhitecturală ce împodobeşte Acropolele , îşi datorează farmecul unic tocmai utilizării liniei curbe. Sensibilitatea artistică a arhitecţilor Ictinos şi Callicrates, a făcut ca nici o linie, nici din cele orizontale, nici din cele verticale, să nu fie cu totul dreaptă. Toa­te au o curbă abia sesizabilă ce dă impresia că nimic din acest templu uriaş, cu cele patruzeci şi şase de coloane dorice, nu este greoi şi apăsător ci, dimpotri­vă, uşor.
Care din plajele Greciei sunt celebre pentru fru­museţea lor? De bună seamă, cele dantelate, adică cele tăiate în linii curbe.
În lumea vegetală, dar şi în cea animală, care reprezintă o mare operă de artă, stăpâneşte peste tot linia curbă.
Dacă, de exemplu, analizăm roadele plantelor, nicăieri nu vom întâlni linia dreaptă. Smochinele, pe­rele, bananele, castanele, castraveţii, fasolea, lintea, grâul... peste tot linii curbe.
Acelaşi lucru îl întâlnim şi la toate organismele animale. Să presupunem că avem în faţă un cal fru­mos. Vom vedea că toată suprafaţa corpului său este curbată. Să ne gândim puţin şi la drăgălaşii delfini, care sunt alcătuiţi tot din linii curbe.
Iar unghiile oamenilor, pe care femeile cochete le vopsesc, spre a le face mai vizibile şi mai impresionante, sunt tot curbate şi ca formă şi ca suprafaţă.
De asemenea sunt foarte des întâlnite cercurile şi sferele, care sunt înrudite cu linia curbă.
În ce priveşte forma fructelor - vişine, cireşe, corcoduşe, boabe de strugure, pepeni verzi sau gal­beni şi atâtea altele - este evidentă forma sferică, ce le conferă o vădită graţie estetică. Ce lipsite de far­mec ar fi fost dacă erau cubice! Ce-ar fi fost să mâncăm pepeni asemănători cu nişte cutii!
Forma circulară caracterizează şi foarte multe flori, cum sunt margaretele, floarea soarelui sau cri­zantemele... De obicei, petalele florilor sunt dispuse în formă circulară.
Dacă tăiem o creangă sau trunchiul unui copac, putem vedea nişte inele ce alcătuiesc cercuri concen­trice, din care putem deduce vârsta arborelui.
De asemenea, irisul şi pupila ochiului, care ade­sea ne fac să ne minunăm de frumuseţea lor, atât la om, cât şi la păsări, peşti şi alte animale, ce altceva sunt, dacă nu nişte cercuri desăvârşite!
În toate operele creaţiei este des întâlnită sime­tria. Nu mai trebuie să spunem în ce măsură contri­buie la valoarea estetică a unui lucru, fiindcă este de la sine înţeles, fiecare dintre noi ştiind prea bine că aşa stau lucrurile.
Închipuiţi-vă cum ar fi omul, dacă ar avea un ochi mai sus şi unul mai jos, în condiţiile în care lipsa simetriei înseamnă, implicit, o imagine urâtă şi dezgustătoare.
Tocmai de aceea, remarcăm cu uşurinţă belşugul simetriei revărsat asupra celor create de Dumnezeu.
Câtă simetrie constatăm, în momentul în care o pasăre îşi desface aripile! Încă şi mai impresionantă e simetria în alcătuirea insectelor. De multe ori am ad­mirat simetria la fluturi, mai cu seamă simetrica dis­tribuire a aripilor, a culorilor şi a formelor, îmi .amin­tesc că odată am prins o gărgăriţă, acel frumos coleopter, minunându-mă de simetria formelor sale.
Dacă tăiem un fruct în două - un măr, o nucă sau o gutuie - vom constata îndată simetria celor două bucăţi.
De asemenea, florile prezintă o admirabilă dis­punere simetrică a petalelor şi a sepalelor.
Simetria este uluitoare şi la scoici ce sunt ade­vărate minuni.
Oare corpul uman este mai prejos? De bună sea­mă, nu. Cât de precis sunt plasaţi pe cap ochii, sprâncenele, buzele sau urechile! Cât de simetric sunt aşe­zaţi dinţii în gură! Iar degetele unei mâini, cât de si­metrice sunt faţă de degetele celeilalte mâini! Aceasta este minunata simetrie bilaterală ce predomină atât la oameni, cât şi în toată împărăţia animalelor.
Admirabilă este şi simetria radială. Exemple grăitoare sunt ariciul de mare, coada păunului sau salcâmul.
In lucrările marilor artişti predomină şi varieta­tea. Unde întâlnim monotonia, copia, imitaţia, este vorba despre o artă mediocră şi lipsită de valoare, o artă plicticoasă şi anostă.
Oricât de frumoasă ar fi o bucată muzicală, dacă se repetă în continuu, fără modificări, devine obosi­toare. Oricât de deosebit ar fi un discurs, când e citit monoton, fără intonaţie şi accentuări, devine plicticos.
In cadrul creaţiei, dacă ar lipsi varietatea, diver­sitatea, toate ar fi lipsite de graţie şi plicticoase. Insă acest lucru nu se întâmplă. Dimpotrivă, orice pagină vom răsfoi din cartea creaţiei, vom rămâne fără grai înaintea nemaiîntâlnitei sale varietăţi. O varietate nea­semuită şi neîntrecută, ce ne umple ochii şi sufletul de pace şi armonie, O foarte bogată diversitate, un ocean de culori, îmbinări şi forme, ce vorbeşte, în fe­lul său, despre marele Creator al lumii, Stăpân al unui meşteşug şi ai unei inspiraţii unice.
Pentru început vom arunca o privire în împără­ţia plantelor şi vom observa frunzele feluritelor spe­cii. S-a spus că într-o pădure nu se află două frunze identice. Nici măcar în acelaşi copac. Cercetând frun­zele diferitelor plante, rămânem uimiţi de bogăţia for­melor, de varietatea lor. Frunze în formă de palmă, inimă, rinichi, splină, fire, linii, ace (ca acelea ale bra­dului), săbii, suliţe, ulcele, burdufuri, ţevi (ca acelea ale cepei), ţepe, lopeţi, fierăstraie, aripi (ca ale feri­gii), clopoţei sau evantaie. De asemenea, în funcţie de felul în care ies din tulpină, întâlnim frunze simple sau compuse din două, trei sau mai multe elemente.
Acelaşi lucru îl observăm şi la flori. Varietatea lor este neasemuită şi nemaiîntâlnită. Intâlneşti tot felul de forme, sute de mii de forme. Flori în formă de soare, stea, cruce, mărgăritar, ceas, clopoţei.* cupă, pâlnie, găleată, umbrelă, trâmbiţă, căţei, melci, albine sau coroană. In Australia se întâlneşte o orhidee (o floare foarte frumoasă şi ciudată) ce seamănă cu un om de la munte cu barbă. De aceea se şi numeşte «or­hideea bărboasă». O alta seamănă cu o rată în zbor, iar a treia cu patru măgari răgind! In Panama există o floare ce seamănă cu un porumbel numit «Spirito Santo», adică Sfântul Duh.
Să privim puţin viţa-de-vie. Există aproape trei­zeci de soiuri, fiecare dintre ele caracterizându-se prin nenumărate varietăţi. Struguri de toate felurile, cu de­numiri din cele mai felurite: trandafiriu, de sâmbătă, tămâios (alb sau negru), razachie, fragă, sultanină, siderit, gheara vulturului (alb sau negru), ceros, ovat, negrişor...
La Muntele Athos îmi amintesc că am întâlnit un soi de struguri cu gust cu totul special, nu­miţi struguri georgieni, adică proveniţi din Georgia (din Iviria). în insula Creta există un soi foarte înmi­resmat numit karidato7, care îşi datorează denumirea boabelor sale foarte mari. Mai există un soi numit ku-mjnato, de culoare vineţie, pe care îl conservă prin uscare, în Cipru este celebru soiul numit veriko, din pronunţia alterată a expresiei «very good» (foarte bun), fiindcă se zice că aşa au spus englezii după ce l-au gustat. Aceşti struguri sunt oarecum echivalentul cireşelor pietroase printre celelalte soiuri de cireşe.
E timpul acum să vizităm împărăţia animalelor. Să ne oprim la insecte. Cine poate număra toate fe­lurile de insecte? S-a socotit că, dacă am studia pe zi o specie de insecte, pentru a le studia pe toate am avea nevoie de aproape două mii de ani. Fiecare spe­cie diferă de celelalte prin mărime, formă, culoare, comportament, remarcându-se astfel o «fabuloasă va­rietate», după cum spunea Sfântul Vasile cel Mare.
Chiar şi în cadrul aceleiaşi specii se remarcă o mulţime de diferenţe. Să luăm, de exemplu, furnicile. Unele trăiesc pe pământ, altele pe stânci, iar altele pe copaci. Unele se hrănesc cu seminţe, iar altele cu in­secte. Unele sunt microscopice, aproape nevăzute, iar altele uriaşe. Diferenţieri s-au observat şi în ce pri­veşte organizarea lor socială. Dăm câteva exemple: mirmecociste, dorilide (este vorba despre nişte furnici luptătoare), furnici roşii, furnici cu umbrelă (acestea trăiesc în Mexic), furnicile-tîmplar... Naturaliştii au numărat peste şase mii de specii. In Europa întâlnim doar două sute.
Aceleaşi lucruri le vom observa şi în lumea mă­rilor. Dacă, de exemplu, am cerceta capetele peştilor, am vedea că sunt de toate mărimile şi formele. O ne­cuprinsă varietate. Capete frumoase, elegante, simpa­tice, în deplină armonie cu restul trupului. Capete bizare, ciudate, voluminoase, nepotrivite ca proporţii, groase, subţiri, turtite, urâte, dezgustătoare, sălbatice, monstruoase.
Capul osos al doradei este sabatic, încruntat şi plin de amărăciune.
Capul ciudat al caponului se ter­mină cu un bot asemănător cu un calapod. Capul peştelui-spadă seamănă oarecum cu cel al vulturului, iar capul peştelui-lună s-a contopit cu trupul.
Capul ciu­dat al peştelui-ciocan formează împreună cu trupul majuscula T.
Există şi capete care stârnesc râsul. Calul de mare, peştele-rândunică, zărganul şi peştele-glugă au capete caraghioase. Capete de tot soiul!
Inepuizabila varietate a creaţiei se manifestă şi în lumea zburătoarelor. Observaţi-le ciocul. Veţi vedea ciocuri din cele mai felurite: mici, mari, drepte, îndoite, năsoase, încârligate, concave sau conice. Une­le sunt făcute să spargă seminţe şi fructe uscate, altele să străpungă viermi, să desfacă larve. Ciocul tucani-lor este astfel creat, încât să desfacă şi să taie fructe (tucanii ce trăiesc în pădurile din Africa Centrala şi de Sud au ciocuri uriaşe colorate). Unele ciocuri sunt făcute să străpungă lemnul, ca acela al ciocănitoarei (aceasta îşi foloseşte ciocul atât ca sfredel, cât şi ca foarfece şi secure), altele ca să sfâşie carnea, să prin­dă peşti, ca acela al elcovanului, iar altele ca să des­facă scoicile...
Nesecata bogăţie a Creatorului în ce priveşte varietatea este vădită şi în cuiburile păsărilor. Unele păsări îşi fac cuibul în formă de farfurie, sferă, ceaşcă sau cupă. Grangurul îşi face cuibul în formă de pun­gă. Grangurul, frumoasa pasăre migratoare, cu aripi aurii, îşi face cuibul asemenea unui coş de pescar. Trogloditul de cactus (ce trăieşte în nordul Mexicu­lui), îşi face cuibul în formă de sticlă, cu un gât lung, înclinat lateral, pe unde îşi are ieşirea.
Deopotrivă de impresionante sunt cuiburile ptilinoringilor. Acestea sunt nişte păsări ce seamănă cu pasărea paradisului din Australia şi Guineea de Sud. Ele îşi construiesc cuiburile ca pe nişte mici colibe, frumos meşterite, pe care le împodobesc cu flori, scoici, sticlă şi alte obiecte strălucitoare. Primii cer­cetători care le-au văzut, neputându-şi închipui că au înaintea ochilor nişte cuiburi, au crezut că sunt făcute de copiii băştinaşilor.
Ne vom opri aici. Toate cele descrise până acum dovedesc cât de destoinic se dovedeşte Creatorul, în privinţa originalităţii şi a varietăţii operei Sale, nefiind înrobit de repetări monotone şi copieri lipsite de originalitate ci, dimpotrivă, extinzându-se spre mii de forme şi combinări.
Creatorul acţionează şi aici «direct şi variat», îndepărtând orice umbră de plictiseală şi monotonie. Avea dreptate Apostolul când vorbea despre «variata înţelepciune» a lui Dumnezeu.
Fie la fel de variate şi miresmele laudelor şi tămâierile slavosloviilor şi ale rugăciunilor noastre, atunci când vom vedea sau vom cugeta la toate lucru­rile minunate din lumea înconjurătoare. Arhimandrit Daniil Gouvalis

Parintele Teofil - Cuvant pentru suflet - partea 1

1. Cele nevăzute prin cele văzute.

«Animalele ce pot fi mâncate de altele mai uşor, nasc mai mulţi pui. Din această categorie fac parte iepurii... Astfel, această specie nu este în pericol de dispariţie, deşi este ameninţată permanent de anima­lele carnivore.
Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui... Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.
Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădu­larele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fi­indcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc...
Gâtul cămilei este lung, pentru ca, ridicându-se pe picioarele sale lungi, gâtul să le fie pe potrivă, astfel încât animalul să poată ajunge la iarba cu care se hrăneşte.
Gâtul ursului însă este scurt, îndesat între umeri, ca de altminteri şi gâtul leului, a! tigrului şi al altor animale de acelaşi fel, fiindcă nu se hrănesc cu iarbă şi nici nu trebuie să sape după hrană, de vreme ce animalele carnivore se mulţumesc cu prinderea ani­malelor.
De ce are nevoie elefantul de trompă? Are ne­voie fiindcă acest animal care este mare, cel mai ma­re dintre toate animalele ce trăiesc pe uscat... dacă ar fi avut gâtulla fel de lung ca picioarele, s-ar fi putut folosi cu greu de el şi, din pricina marii sale greutăţi, ar fi atârnat mereu în jos. Vedem însă că gâtul se uneş­te cu coloana prin câteva vertebre, în timp ce trompa, care îndeplineşte oarecum rolul gâtului, aduce hrana la gură şi soarbe apa. De asemenea, picioarele sale nu au articulaţii, ci sunt dintr-o singură bucată, întocmai ca nişte coloane, spre a putea purta povara trupului, pentru că, dacă picioarele ar fi fost slabe şi flexibile, la ridicare şi la coborâre, articulaţiile i s-ar fi dislocat, neputând suporta o atât de mare greutate...
Astfel se adevereşte cuvântul care spune că nu poţi găsi nimic de prisos şi nimic deficitar printre cele create».
Aceste cuvinte aparţin Sfântului Vasile cel Mare care, pe când era Arhiepiscop al Cezareii, probabil în jurul anului 370 d. Hr., în perioada Postului Mare, a rostit celebrele nouă cuvinte «La Hexaemeron». Frag­mentul anterior este din ultimul cuvânt, al nouălea.
Scopul acestor omilii era acela de a prezenta în­ţelepciunea lui Dumnezeu prin intermediul celor cre­ate, precum şi dragostea şi pronia Sa faţă de cele zi­dite. Vorbitorul încerca să îi convingă pe creştini să observe cu atenţie creaţia şi, prin intermediul ei, să vadă înţelepciunea, frumuseţea şi slava Creatorului.
Acelaşi este şi scopul acestei cărţi, în Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel, prezintă înţelesuri teologice adânci. Tot acolo citim următoarele: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veş­nica Lui putere şi dumnezeire».
Cu alte cuvinte spune că: «Puterea lui Dumnezeu şi diferitele Sale trăsături dumnezeieşti nu le poate vedea nimeni, însă de când a fost zidită lumea, situaţia s-a schimbat. Prin interme­diul creaţiei vizibile se poate vedea şi simţi măreţia nevăzută a Creatorului». Verbul «se vede» indică fap­tul că putem vedea foarte bine, foarte limpede măreţia dumnezeiască şi «puterea veşnică». Deşi cele zidite sunt toate supuse stricăciunii, fiind trecătoare, asupră-le strălucesc veşnica putere şi măreţia Ziditorului.
Aceasta înseamnă că omul poate teologhisi fără a ameţi studiind lucrări teologice profunde. Este în­deajuns să observe iarba, florile, păsările, peştii, ani­malele, oamenii, pădurile şi cerurile cu ochi firesc şi curat. Această metodă teologică nu este scumpă deloc. O floare umilă, o mică insectă, o plajă liniştită... sunt deopotrivă cu nişte texte teologice profunde.
Toate cele văzute - conform spusei Apostolului - îi vor grăi omului despre cele nevăzute. Care lucruri nevăzute? Cele nevăzute ale lui Dumnezeu: tăria lui Dumnezeu, pronia Sa, afecţiunea Sa părintească şi dragostea Sa.
Totodată, credinciosul scriitor spune undeva că, într-o tainică îmbrăţişare cu natura, a văzut «o altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare». Aşa stau lucrurile, înţelepciunea risipită peste făpturi ne arată înţelepciunea cea necuprinsă. Frumu­seţile naturii ne îndrumă cugetul spre Frumuseţea Su­premă. Măreţia ce se vede ne arată o Măreţie nevăzu­tă - «mă voi înveşmânta cu slava şi măreţia». «Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit».
Cât de nimerit a exprimat aceste idei un înţelept! «Şi dacă nu întindeai asupra capetelor noastre, o, Bunătate Desăvârşită, lumile sorilor Tăi şi ale galaxiilor Tale, dacă nu grăiai de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, dacă nu îmi dezvăluiai Sfânta Ta Evanghelie... ar fi fost îndeajuns o floare, ca să mă convingă cu totul de măreţia Ta necuprinsă şi neînţeleasă».
Sunt clipe când minunile creaţiei se cutremură puternic, mişcând şi lumea noastră lăuntrică, având puterea să ne înaripeze cugetul şi să ne transforme în duhuri liturghisitoare, în «cântători ai slavei lui Dum­nezeu», să ne facă să izbucnim în strigăte şi doxologii dumnezeieşti, ca acelea ale neîntrecutului psalmist al lui Israel:

«Lăudaţi-L pe Domnul...
Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare:
Lauda Lui pe pământ şi în cer»

Autor: Arhimandrit DANIIL GOUVALIS

Mănăstirea Buciumeni !

Mănăstirea Buciumeni se află în judeţul Galaţi, în Episcopia Dunării de jos şi este poziţionată într-o pădure de tei şi pini, departe de zgomotul lumii şi aproape de frumuseţea naturii lui Dumnezeu. Noi am ajuns aici venind de la Tecuci spre Tişiţa vreo 7-8 km, după care am făcut la dreapta pe un drum judeţean inspre mănăstire. Locul e nemaipomenit de liniştitor şi frumos mai ales că mirosea a tei şi era seară şi puţin răcoare. Măicuţele erau la slujbă, erau flori peste tot, o curăţenie desăvârşită.
Situată într-o mirifică vatră pustnicească, bogată în vechi mărturii de viaţă creştină românească, pierdută parcă în mijlocul codrilor seculari stăpâniţi, altă dată, de cei care-şi vesteau prin bucium (de aici şi denumirea codrilor înconjurători şi a mănăstirii) bucuria şi durerea Mănăstirea Buciumeni îşi trage seva istoriei din negura vremii. Se pare că pe la 1420 - 1430 în vremea domnitorului Alexandru cel Bun, câteva călugăriţe cu ajutorul locuitorilor din satele învecinate ridică o bisericuţă de lemn cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.
Pe la 1700 vechiul locaş de închinare este refăcut de către serdarul Manolache Radovici proprietarul unei moşii în satul Buciumeni şi sfinţit de Episcopul Sava al Romanului, ce aşează în fruntea obştii pe monahia Mafta. Bisericuţa la 1750 datorită unor acuzaţii de complot pus la cale aici împotriva domnilor fanarioţi este demontată şi transportată de către monahul Isaia Orbul la nou înfiinţatul schit de la Buciumi. Însă după 130 de ani, frumoasa bisericuţă va lua din nou drumul pribegiei, fiind aşezată în cimitirul mânăstirii Bogdana de schimonahul Isaia Diaconu-Diaconescu. În 1925 această biserică va fi distrusă parţial de un incendiu, dar va fi refacută în acelaşi stil de stareţul Glicherie Lovin, mai târziu duhovnicul mânăstirii Adam.
Schitul Buciumeni în anul 1750 devine metoc al Episcopiei Romanului. Un document al vremii menţionează că hramul mânăstirii era sărbătorit a doua zi după Rusalii la sărbătoarea Sfintei Treimi.
Între 1840 - 1844 se ridică biserica din cărămidă şi clopotniţa. De-a lungul timpului bucurându-se de numeroase danii, schitul îşi sporeşte atât obştea cât şi averile. În 1860 schitul (legea secularizării averilor bisericeşti) se desfiinţează, maicile fiind trimise la mânăstirile Adam, Agapia şi Văratec, rămânând 12 monahii (cele foarte bătrâne) în chiliile lor.
Sub păstorirea marelui cărturar şi patriot Melchisedec Ştefănescu, episcop al Dunării de Jos îşi recapătă toate drepturile, iar după 1879 biserica este refăcută şi zugrăvită de Stoica Ioniţă Gheorghe (Păcătosul). Mănăstirea capătă din nou puteri, astfel în primul război mondial primeşte refugiaţi din Muntenia.
În ciuda dificultăţilor create de "liber cugetătorii" comunişti se reuşeşte restaurarea bisericii şi pictarea ei în interior în stil neobizantin de Anatolie Cudinof, între 1957-1959. După 1960, la mănăstire au rămas câteva dintre monahii, în condiţii deosebit de grele.
Viaţa monahală a fost revigorată după 1990, prin energica susţinere a P.S. Casian şi sub conducerea monahiei Macrina Huma, cu sprijinul duhovnicilor Teoctist Dobrin şi Mihail Nare, realizându-se reamanejarea întregului complex mânăstiresc, construirea unei clopotniţe, noi corpuri de chilii, anexe gospodăreşti şi împrejmuirea cu gard a incintei. Cele 40 de maici ale mănăstirii împletesc zilnic rugăciunea cu munca îngrijindu-se de prosperarea mânăstirii.
O iniţiativă deosebit de valoroasă a P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun este crearea unei tabere de tineri liceeni în mânăstire. Anual sute de tineridin judeţele Eparhiei de ziua hramului Sf. Treimi iau parte la slujbă apoi intră în dialog cu preoţii pe diverse teme de credinţă, morală şi cultură.

Isaie Dantuieste!

Pr Cristian Deheleanu - Evanghelie Ioan

источник св Анны