REFUZÂND SĂ FIE ÎNMORMÂNTAŢI, CEI CARE ÎŞI DAU TRUPURILE SĂ FIE ARSE LA CREMATORIU SUNT CONDAMNAŢI DE BISERICA.

Primul om creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui era perfect şi nemuri tor. Prin neascultarea poruncii dumnezeieş ti, omul decade din nemurirea trupului, ins trument prin care a păcătuit, şi este pedepsit cu moartea. Moartea (din latină – limită a existenţei, destrămare a fiinţei) nu este alt ceva decât despărţirea sufletului de trup. Sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se în toarce la Creatorul său ca să dea socoteală de cele săvârşite în timpul vieţii sale pămân teşti, iar trupul, fiind pământ (Facere 3, 19), în pământ se întoarce, prin putrezire descompunându-se în elementele din care a fost format.
Prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos moartea a fost învinsă (Romani 8, 11). Această înviere nu este o simplă revenire la viaţa pământească, ci începutul unei alte vieţi, a vieţii veşnice în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi descompunere. Deci, moartea nu atinge imaginea divină a omului – sufletul este nemuritor, ci numai elementul său corporal, care odată cu învie rea se reconstituie din elementele din care a fost format, fiind totodată desăvârşit şi prin purificarea de aspecte negative şi corupte (I Corinteni 15, 42-44).
Importanţa spirituală a trupului omenesc este arătată în Epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, care numeşte trupul – „templu al Duhului Sfânt şi locaş al sufletului” (I Corinteni 3, 16-17; 6, 19). Deci, trupul se cu vine să fie cinstit şi îngrijit atât în viaţa pământească, cât şi după despărţirea lui de suflet prin introducerea lui în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19; Iov 34, 15).
La majoritatea popoarelor păgâne trupu rile răposaţilor erau arse, cenuşa era păs trată în urne speciale puse în casele lor sau în morminte speciale.
La vechii evrei procesul incinerării se fo losea numai în cazurile pedepsei cu moar tea (Levitic 20, 14; 21, 9) şi la „purificarea” colectivă din mijlocul lui Israel (Iosua 7, 25).
În Imperiul Roman practica incinerării a fost abandonată definitiv prin secolul al ze celea ca rezultat al influenţei creştine.
Începând cu sec. al XIII-lea, Biserica Romano-Catolică prin procesul de inchiziţie tolera pedeapsa cu moartea prin ardere. A fost condamnată incinerarea pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar prin anii 60 ai seco lului trecut, datorită pledării în favoarea inci nerării ca mijloc de „salvare” a trupului de degradare, în cărţile liturgice catolice se in troduc anumite rugăciuni la incinerare. Potrivit teologilor catolici, incinerarea este, pur şi simplu, un proces accelerat al des compunerii trupurilor, prin care se reduc considerabil cheltuielile funerare. La fel şi protestanţii, care resping însăşi noţiunea de moaşte, nu acordă nici o atenţie problemei înhumării.
Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. Pildă vie împotriva incinerării avem pe În suşi Mântuitorul Iisus Hristos, care a fost în gropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se „începătură învierii celor ador miţi” (I Corinteni 15, 20). Numeroase minu ni ale Mântuitorului de readucere la viaţă a unor persoane sunt o dovadă împotriva in cinerării. A înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15), pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56), pe prietenul său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 39-45). La fel şi sfinţii, prin viaţa lor curată, şi-au sfinţit trupurile, devenind moaşte făcătoare de minuni.
La creştini, trupurile îşi au valoarea lor şi de aceea sunt puse în pământul din care sunt luate. Tradiţia patristică condamnă inci nerarea ca pe o dezonorare a celor morţi. În acest sens ne învaţă şi Fericitul Augustin: „Nu se cuvine, nu este iertat a dispreţui tru purile, de care s-a folosit Duhul Sfânt ca de un organ al său, vas al sfinţeniei. Căci, dacă inelul sau veşmântul care ne-a rămas de la părinţi cu atât e mai preţios în ochii noştri, cu cât mai mare este iubirea noastră faţă de ei. Cum am putea dispreţui trupurile, cu care trăim în legătură mult mai familiară şi mai intimă?”.
Sunt cazuri când unii îşi strivesc viaţa în incendiu, trupul fiind carbonizat sau chiar vaporizat de o bombă nucleară, în aseme nea cazuri condiţia fizică a trupului nu e o piedică gravă spre mântuire. Mărturie ne servesc martirii arşi pe rug.
Înhumarea trupului fizic intact din punct de vedere teologic şi pastoral este o norma tivă pentru creştinii ortodocşi şi sunt condamnaţi de Biserică numai cei ce bene vol îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu. Recurg la astfel de metode numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte odată cu moartea, că după moarte nu mai e nimic.
Din punct de vedere ecologic, prin inci nerare s-ar putea dezinfecta şi distruge tru puri care altfel ar putea transmite boli sau ar putea genera epidemii. Însă pentru aseme nea cazuri există sicriuri cu protecţie faţă de mediul încunjurător. Consider că nu ar întâl ni piedici nici creştinii din zonele urbane cu densitate mare a populaţiei, unde treptat se reduce terenul disponibil pentru înmormân tare. Chiar şi în ţările, unde legile cer incine rarea, pentru a fi salvate de distrugere tru purile intacte ale celor dragi, ele pot fi trans portate în altă zonă, pentru a fi înmormânta te creştineşte.
Potrivit tradiţiei creştine, modul potrivit de a-l aşeza la odihnă pe cel mort este înhuma rea. Mormintele creştine străjuite de Sfânta Cruce arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos, cu nădejde că se va scula împreună cu El la învierea de obşte.
Vederea mormintelor ne îndeamnă ca fiecare din noi să cugete, fără voia lui, asu pra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea un sfat: „În tot ce veţi spune şi veţi face, cugetaţi la clipele ce le de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui”.
Autor : Protoiereu Ioan Lisnic

Manastirea Galata !

Manastirea Galata a fost ctitorită de domnitorul Petru Schiopu, iar Biserica a fost sfinţită în 1584. Numele îi vine de la cartierul cu acelaşi nume din Constantinopole (Istanbulul de astăzi), acolo unde domnitorii moldoveni găseau găzduire când mergeau la Înalta Poartă. Ca şi alte mânăstiri din zona Moldovei, Galata are un zid inconjurător cu un turn-clopotniţa. De altfel, Biserica mânăstirii a fost un model pentru Biserica Aroneanu (1594), Biserica Mânăstirii Dragomirna (1608-1609), Biserica Mânăstirii Trei Ierarhi (1639).Casa domneasca, unde se retragea adesea domnitorul Petru Schiopu, a suferit mai multe modificari de-a lungul timpului, iar astazi găzduieste muzeul mânăstirii, paraclisul “Sf. Apostol Iacov”, diverse exponate cu valoare istorică, un fragment de frescă cu celebrul “roşu de Galata“, şi clopotul daruit de Petru Schiopul bisericii “Galata din vale”.
În timpul lucrărilor de restaurare din 1970 au fost descoperite mormintele a doi dintre copiii domnitorului, Despina şi Vlad, precum şi al sotiei sale, Maria Amirali.
Din 1990, Galata este mânăstire de călugăriţe, care se ocupă cu arta broderiei şi confecţionarea veştmintelor liturgice.
Hramul Bisericii este “Înaltarea Domnului” (la 40 de zile dupa Sf. Pasti).

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi !

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683). Aşezată pe un deal înalt şi râpos din partea de sud a Iaşului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a oraşului, Mănăstirea Cetăţuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant şi împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.
Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului şi boierilor un reazem pentru o rezistenţă înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcţionat o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga.
Ansamblul Mănăstirii Cetăţuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-a-A-03806 şi fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:
[1]Biserica "Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.01
Sala Gotică - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.02
Casa Domnească - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.03
Corpul de chilii - datând din anul 1928, având codul IS-II-m-A-03806.04
Turnul clopotniţă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.05
Zidul de incintă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.06

Fondarea
Înainte vreme, pe dealul Cetăţuia ce domină partea de sud a Iaşului se aflau vii, grădini, livezi sau pădure. În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulţi proprietari, o întinsă podgorie, cu intenţia probabilă de a înălţa o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.
În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Începerea construcţiei este menţionată de Ion Neculce în cronica sa, unde a scris: "Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună".
Ritmul construcţiei a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii şi, după cum reiese din scrisorile domneşti pe care le primiseră împuterniciţii domnitorului, se căuta achiziţionarea de material pentru acoperiş. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung şi ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetăţuia, îi cerea birăului oraşului Bistriţa să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de cuie "de draniţă şi de şindrilă". Lucrările s-au făcut probabil de către meşteri moldoveni. În acelaşi timp, se comandau la Braşov şi Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniţă de la intrarea în mănăstire.
După cum susţin unii cercetători, lucrările de construcţie au fost realizate sub conducerea lui Grigore Cornescu, un talentat sculptor şi pictor, descris de Ion Neculce ca fiind "un nemiş din ţinutul Hotinului, (...) ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri". El este meşterul trimis de Duca Vodă în 1671 pentru a executa în ceară, pentru sultanul Mehmed al IV-lea, macheta Cetăţii Cameniţa, pentru ca generalii turci să o analizeze şi să vadă ce puncte slabe are. Tot el a lucrat şi la restaurarea bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeş (în 1679), ctitorită de Neagoe Basarab.
După cum reiese din alte documente şi din pisania amplasată pe turnul clopotniţă, la 10 iunie 1670 se finalizase deja construcţia zidurilor incintei, a bastioanelor şi a turnului clopotniţă. [9] Cu toate acestea, sfinţirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea bisericii şi înzestrarea ei cu obiecte de cult.
Deasupra intrării în pronaos a fost pusă o placă cu următoarea pisanie în limba greacă:
„S-a ridicat acest dumnezeiesc locaş, cu hramul Sfinţilor vestiţi şi pretutindeni lăudaţi şi înaintemergători Apostoli Petru şi Pavel de către iubitorul de Dumnezeu şi strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului Domn Domn Dosithei şi păstorind Preasfinţitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672.”
Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă terminată. În 1672, domnitorul Gheorghe Duca a înmormântat în noua biserică pe una din fiicele sale, Maria.
Domnitorul Gheorghe Duca şi urmaşii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, printre care s-au aflat următoarele: Andrieşeni, Frăsuleni, Moreni, Ruseni, Valea Adâncă, Valea Cozmoaei şi Tabăra (jud. Iaşi), Corni şi Siliştea-Băbiceni (jud. Vaslui), o parte din moşia Belceşti (jud. Neamţ), Fântâna Gerului, Stoicani, Tatarca, Tuluceşti şi o parte din moşia Şendreni (jud. Covurlui), plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iaşi.
Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetăţuia, împreună cu alaiul său. După relatarea cronicarului Ion Neculce, "şi iar după acie au mai vinit împăratul în primblare şi s-au suit în deal la mănăstire la Cetăţuie de au vădzut-o şi prăvind locul în toate părţile".Sultanul a fost uimit de măreţia construcţiei. Conform legendei, el i-ar fi întrebat pe sfetnici: "Cât a cheltuit ghiaurul cu această mănăstire?", iar după primirea răspunsului că Duca a plătit 30 pungi de aur, sultanul s-a mirat afirmând că o asemenea construcţie nu s-ar fi putut face cu mai puţine de 100 de pungi de aur, "numai dacă a făcut-o cu nedreptăţi şi n-a plătit-o poate să o facă cu 30". El a prevestit atunci că mănăstirea se va prăbuşi în următorii 30 de ani ca urmare a faptului că a fost construită pe un teren instabil, dar prevestirea sa nu s-a adeverit. Totuşi, pe la începutul secolului al XVIII-lea, zidul din partea de vest s-a prăbuşit după ce s-a surpat o porţiune din deal. Plecând de la menţiunea că la asediul din 1717 austriecii nu au putut escalada zidurile mănăstirii, aşteptând să le vină scări, după cum este scris în letopiseţul lui Ion Neculce şi în cronica tradusă de Alexandru Amiras, se poate deduce că zidul de vest nu se prăbuşise încă.
În 1682, la sfatul patriarhului Dosithei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului mănăstiresc o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Aici au lucrat călugări români cunoscători ai limbii greceşti, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huşi. Tiparniţa a funcţionat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698, când tiparniţa a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi. Această tipografie era la acea vreme singura de acest fel din întregul Orient.
Sursa:http://ro.wikipedia.org

Cum trebuie să înţelegem Semnul apocaliptic 666 , despre care se vorbeşte în Apocalipsa capitolul 13:18 ?

Răspuns: Numărul 666 este un număr alegoric simbolic, unele grupări sectare cred, în mod literal că va fi “o pecete” pusă pe frunte sau pe mâna dreaptă anumitor creştini vrednici de pedeapsă.
În Biserica Ortodoxă cel mai bine explică sensul acestui număr, Sf. Andrei episcopul Cezareei.
Astfel primul 6“şase”-SPUNE ACEST SFÂNT-” simbolizează mânia fără judecată;
al doilea 6 “şase”- simbolizează mintea plină de tulburare;
al treilea 6 ”şase”- simbolizează pofta fără de raţiune.

Toate acestea patimi vor stăpâni pe mulţi creştini în veacul cel mai de pe urmă, adică: răzbunarea, necredinţa, şi desfrânarea.



BIBLIOGRAFIE: “ Ne vorbeşte Părintele Cleopa “ vol.5, Editura Mânăstirea Sihăstria 2004
În Ediţia îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan.

Doua milioane de Kilometrii in Cautarea Adevarului !Conferinta Klaus Kenneth - 27.10.2009 - Cluj N. p.2

conferinta Klaus Kenneth - 27.10.2009 - Cluj N. p.2 from diana sorin on Vimeo.

Sfântul care a locuit în casa tatălui sub chip de străin.

Sfântul Alexie a fost singurul copil al dregătorului Eufimian. Cu cât înainta în viaţă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic.

Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviinţata, dar împotriva voinţei tânărului. De aceea, chiar din seara nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci şi casa parinţilor sai. A fugit la biserica din Edesa, unde a stat 18 ani, imbracat saracacios si hranindu-se din mila celor care veneau la biserica. Cand s-a facut cunoscut celorlalti ca este un om al lui Dumnezeu, el s-a inspaimantat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte, si in taina a plecat spre Tarsul Ciliciei. Insa, corabia cu care calatorea a naufragiat, a fost luata de vanturi si purtata pe ape pana la Roma, locul nasterii sale. Sfantul Alexie a vazut in aceasta intamplare mana lui Dumnezeu, si astfel a hotarat sa mearga la casa tatalui sau si acolo, sub chip de strain, sa-si petreaca in continuare cu pocainta cealalta vreme a vietii sale. Ajuns in casa parintilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat in deradere si batjocorit de servitori.

Cand i s-a apropiat sfarsitul, el a alcatuit o scrisoare, a strans-o in mana, si intinzandu-se, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu in ziua de 17/30 martie. Dupa o descoperire dumnezeiasca in Biserica celor Doisprezece Apostoli, imparatul si patriarhul au primit porunca de a-l cauta pe "omul lui Dumnezeu”. La scurt timp, s-a descoperit ca acest "om al lui Dumnezeu" era fiul lui Eufimian, care traise ca un cersator in curtea acestuia, timp de saptesprezece ani.

Imparatul a citit scrisoarea cu voce tare si toti au fost cuprinsi de spaima. La atingerea de sfintele sale moaste bolnavii se vindecau, caci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.

Trupul Cuviosului Alexie a fost ingropat cu cinste in Biserica "Sfantul Apostol Petru“.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Pavel;
- Sfantului Cuvios Teostirict Marturisitorul;
- Sfantului Mucenic Marin;
- Sfantului Patrick, episcopul si luminatorul Irlandei (383-461).

Întru această zi, cuvânt al lui Atanasie, egumenul Sinaiului,despre aducerea aminte a răului.

Mult poate rugăciunea dreptului, care se ajutorează cu fapta. Dar se ajutorează, dacă cel ce se căieste va începe a se osteni si roade de pocăinţă a face. Iar, dacă de o parte zideşte, iar de alta risipeşte, apoi ce folos va fi? Fără numai greutate îsi dobândeste lui. Că mare răutate este ca,adică, să meargă cineva la biserică, avînd invidie asupra altcuiva: căci, cum o să se roage cu o minciună,zicând rugăciune: „Tatăl nostru, iartă-ne nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresiţilor nostri?” O, omule,care grăieşti si fără de minte te ostenesti la rugăciune, purtând în inima ta veninul vrăjmasului, cum strigi, cu minciună, la Dumnezeu: „Iartă-mi mie,
precum şi eu am iertat?” Oare să te rogi ai venit, sau ca să minţi? Oare să câstigi darul, sau mânie să primeşti? Mântuire voieşti să iei, sau osândă?
Au nu auzi ce spune preotul, în vremea dumnezeiestei Liturghii: „Să ne iubim unii pe alţii”, adică să lepădăm toate nedreptătile si asprimile inimii?
Ce faci, omule? Îngerii slujind, heruvimii cei cu ochi mulţi acopăr Trupul lui Hristos pe Sfânta Masă şi serafimii, cei cu şase aripi, cântă cântarea întreit sfântă şi cu multă frică stau înainte, iar preotul, pentru tot poporul rugându-se. Duhul Stânt se pogoară şi îngerii scriu numele celor ce fără răutate intră în biserică; cum, oare, iubitule, de nu te înspăimântezi? Sau cum ceri iertăciune, iar tu nu ierţi. Că de nu vei ierta, pe cei ce ţi-au gresit Ţie, nici Domnul nu te va ierta pe tine. Iar de vei ierta, iertat vei fi; si de vei milui, miluit vei fi. Să nu zici: „De multe ori am iertat pe fratele meu si iarăsi rău mă ocărăşte şi multe răutăţi aduce asupra mea si nu pot să-l mai iert pe el.”
Nu, iubitule, să nu zici acestea,ci să te asemeni cu Stefan şi cu Iacov,ruda Domnului, si să te rogi pentru cei ce-Ţi fac ţie rău.
Si Stăpânului tău, Celui ce a primit moarte pentru noi,să te asemeni;să rabzi răutatea si ocara de la prietenul tău, ca să Ţi se ierte păcatele cele multe.
Să fugim,fraţilor, de păcatul cel amar al aducerii aminte de rău, pentru că tot păcatul, în scurtă vreme, se săvârsteste si degrabă trece, dar pomenirea de rău este o patimă cumplit înfocată. Că, cineva, ori umblând, ori sezând,ori sculându-se, veninul balaurului în inima sa îl poartă.
Cel ce se lasă cuprins de această patimă, nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi
iertării nu se va învrednici. Că, pentru acela, nici o faptă bună nu se foloseşte, nici postul, nici milostenia, că pomenirea de rău pe toate le pierde. Deci, de-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti de răutate, mergi, mai întâi, de te împacă,si,asa, să-ţi aduci darul şi primit va fi.

Dumnezeului nostru slavă, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

Sursa:
1.www.CrestinOrtodox.ro
2.www.marturisitorortodox.ro

Sfântul Apostol Pavel păstor al lumii !