marți, 6 noiembrie 2012
luni, 5 noiembrie 2012
duminică, 4 noiembrie 2012
Despre patimile şi bolile omului căzut.
Patimile fiind boli ale sufletului este nevoie să analizăm,modul cum se produc ele, simptomele ce le insoţesc, şi să le facem o descriere.Întorcânduşi de la Dumnezeu facultăţile sufletului şi trupului şi îndreptândule spre realitatea sensibilă pentru a-şi afla în ea plăcerea, omul face să se nască în el patimile(Pati-l.gr), numite şi vicii.
ele nu fac parte din firea omului. Sfântul Vasile cel Mare, în prima omilie asupra facerii omului, spune că ele nu fac parte din chipul lui Dumnrzeu. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că ele "nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor, căci altfel ar intra în definiţia firii". În ceea ce-l priveşte, Sfântul Ioan scărarul spune că:"Păcatul sau patima nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor";"Dumnrzeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul. Deci s-au amăgit unii spunând că unele dintre patimi sunt fireşti în suflet".vedem de aici că patimile sunt un rod al închipuirii omului, ca urmare a păcatului strămoşesc. Sfântul Macarie învaţă în acest sens:"În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care prin mult exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit a doua fire". Altfel spus, patimile sunt efectul relei folosinţe de către om a liberului său arbitru, rod al voii personale despărţită de voinţa sa firească, dăruită de Dumnezeu. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul:"Patimile sunt un adaos dintr-o pricină sufletească, pentru că sufletul este din fire nepătimitor".
Abătându-se sufletul de la virtuţi din iubirea de plăcere, a dat naştere patimilor(bolilor) şi le-a întărit pe acestea împotriva sa". Sfântul Ioan Damaschin învaţă tot aşa:"Viciul nu este nimic altceva decât îndepărtarea virtuţii, după cum şi întunericul este îndepărtarea luminii. dacă rămânem în starea naturală, suntem în virtute; dacă ne abatem de la starea naturală, adică de la virtute, şi venim la cea contra naturii, ajungem în viciu".
Virtuţile constau în lucrarea potrivit firii sau, altfel spus, potrivit scopului pe care Dumnezeu li le-a dat la crearea firii omeneşti, a facultăţilor, puterilor sau tendinţelor omului.Sfinţii Părinţi s-au străduit să clasifice toate aceste patimi/boli, întemeind astfel o adevărată nosografie duhovnicească.Sfântul Ioan Casian arată cum se pot deosebi şi împărţi ele prin raportarea la diferitele "părţi" ale sufletului, sau la puterile acestuia, pe care ele le afectează, şi recurge pentru această demonstraţie la o comparaţie clară cu bolile trupului: "Există un singur izvor şi început al tuturor viciilor, după calitatea părţii, sau, ca să spun aşa, a porţiunii din suflet care a fost molipsită, iar numele patimilor şi ale stricăciunilor sunt felurite. Aceasta se înţelege uneori mai uşor prin comparaţia cu bolile trupeşti, care pot avea o singură cauză, dar felurile suferinţei sunt multe, după membrele care au fost atinse de boală. Când este atacată de puterea veninului vătămător fortăreaţa trupului, capul adică, apare cefalgia.Când acest venin a pătruns în urechi sau în ochi, se produc otita şi oftalmia. Când acesta a atacat încheieturile sau exterminaţiile mâinilor, boala se numeşte gută, iar dacă s-a coborât la picioare, numele bolii este podagră. Aceeaşi singură obârşie, veninul vătămător, produce boli cu atâtea nume, câte părţi ale trupului a infectat. În acelaşi chip, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, credem că se aşază în părţile, sau, ca să spun aşa, în membrele sufletului nostru, puterea fiecărui viciu. Înţelepţii spun că virtutea este de trei feluri, adică având drept obârşie raţiunea, voinţa şi sentimentul, care se pot tulbura din vre-o pricină oarecare. Când, aşadar, puterea patimii vătămătoare a împresurat pe una dintre acestea, prin stricare, în locul ei se aşează ceea ce numim viciu".
BIBLIOGRAFIE:
Episcopul Alba Iuliei Andrei, "Spovedanie şi comuniune", Edit Alba Iulia, 1998.
Jean-Claude Larchet, "Terapeutica bolilor spirituale", Edit. Sofia,Bucureşti 2006
"Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii" vol.1, Edit.Humanitas, Bucureşti,2004
marți, 30 octombrie 2012
luni, 29 octombrie 2012
sâmbătă, 13 octombrie 2012
CUM SE IPSOSESC ICOANE.
Când voieşti să ipsoseşti icoane, dacă sunt mari şi multe, fierbe piei ca să faci clei nou, ..., căci cleiul învechit îşi pierde puterea, când se zăboveşte ipsosirea icoanelor. Iar de ai grabă şi sunt icoane puţine, sfărâmă cleiul uscat în bucăţi mărunţele şi pune-l de cu seară într-un vas cu apă rece , ca sa se inmoaie până dimineaţa.Apoi pune-l să fiarbă puţin şi amestecă-l (cu un beţişor) până ce se topeşte.
Apoi scoate câtva clei din acesta, cât să-ţi ajungă pentru icoanele pe care le ai, şi pune apă în el ca să se slăbească, şi trece-l o mână subţire. Însă caută să nu sclipească cleiul pe icoană, nici să laşi să se facă băşici, ci la întâia dare să-l înghită scândura. Şi de este soare, scoate-le afară dintâia oară când se adapă ele, iar după aceea să nu le mai scoţi afară, căci se umflă ipsosul. Deci după ce se usucă icoanele, amestecă cleiul dintâi, cel bun, împreună cu ipsos, cât să-ţi ajungă ca să le dai de cinci sau de şase ori (sau cât vei vrea). Şi încearcă mai întâi pe o scândură mică şi, de este vârtos cleiul, mai pune ipsos şi apă caldă, ca să-l slăbeşti, iar de este slab, mai pune clei, ca să se întărească şi în starea lui să vie. Şi aşa dă-le icoanele de două sau tei ori, (de fiecaredată lăsându-le să se usuce). Iar la a patra oară, pune şi puţin ulei de in şi foarte puţin săpun moale, şi dă-le încă de trei ori şi-şi ia sfârşitul. Şi de este vară şi se strică cleiul, (sau este moale), şi face ipsosul găurele, mai pune puţintel clei şi-l întăreşte, căci aşa nu mai face găuri. Şi ia aminte, ca să nu te pripeşti să pui ipsosul gros, ca să-l înalţi mai degrabă, căci vrând să-l razi(pentru netezire), se dezlipeşte cel dat de-al doilea de cel dat întâia dată şi nu iese netedă icoana. Pentru aceasta, ipsoseşte mai subţirel şi lasă mai bine să se dea de mai multe ori. Şi dacă este vară şi ai temere ca nu cumva să facă ipsosul găuri, fă cleiul tare şi strecoară-l şi pune-l să stea la un loc rece. Şi când voieşti să ipsoseşti, amestecă puţin clei, cât socoteşti că-ţi ajunge să dai o dată, şi aşa ipsoseşte. Când voieşti ca să mai dai odată, iară-şi amesteci alt clei şi ipsoseşti a doua oară. Asemebea faci şi la celelalte straturi, până ce-şi ia sfârşitul. Aşa nici gâuri nu face. Iar dacă vei lăsa cleiul multe ceasuri împreună cu ipsosul, se strică. Apoi netezeşte-l cu răzuitoarea, desenează-l şi-l aureşte.
Bibliografie:
Dionisie din Fruna "Erminia picturii bizantine"Editura Sofia, Bucureşti, 2000
Abonați-vă la:
Postări (Atom)