Ale celui dintre sfinţi, Părintele nostru Maxim Mărturisitorul.
Cuvânt Ascetic
Prin întrebări şi răspunsuri
Fratele-Bătrânul
Fratele a întrebat pe bătrânul zicând: rogu-te, Părinte, să-mi spui, care a fost scopul întrupării Domnului?
- Şi bătrânul răspunzând a zis: mă mir, frate, că, deşi auzi în fiecare zi simbolul credinţei, mă mai întrebi despre aceasta. Totuşi îţi spun că scopul întrupării Domnului a fost mântuirea noastră.
- Iar fratele a spus: în ce fel, Părinte?
- Şi a răspuns bătrânul: Omul fiind făcut la început de
Dumnezeu şi aşezat fiind în Rai, a călcat porunca şi prin
aceasta a căzut în stricăciunea morţii. Pe urmă, fiind
cârmuit prin Providenţa felurită a lui Dumnezeu generaţie
după generaţie, a stăruit totuşi să sporească în rău, fiind
dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea
de viaţă. Din această pricină Fiul cel Unul Născut al lui
Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este
Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii şi al nemuririi, ni s-a arătat
nouă celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii.
Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a
arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască.
Şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind împărăţia
cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele şi
înfricoşând cu chinurile veşnice pe cei ce le vor călca, iar
mai pe urmă suferind patima mântuitoare şi înviind din
morţi, ne-a dăruit nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.
"Prin aceasta a dezlegat osânda păcatului strămoşesc al
neascultării şi a desfiinţat prin moarte stăpânirea morţii, ca
«precum în Adam toţi mor, aşa în El toţi să se facă vii».36
Suindu-Se apoi la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui, a
trimis pe Duhul Sfânt, ca arvună, a vieţii şi spre luminarea
şi sfinţenia sufletelor noastre, ca şi spre ajutorul celor ce se
nevoiesc pentru mântuirea lor prin păzirea poruncilor Lui.
Acesta este scopul întrupării Domnului, spus pe scurt.
2. Şi fratele a zis: Ce porunci trebuie aşadar să
împlinesc, Părinte, ca să mă mântuiesc prin ele? Aş dori să
aud aceasta pe scurt. Iar bătrânul a răspuns: însuşi Domnul
a spus după înviere Apostolilor: «mergând învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă».
Prin urmare tot omul, care s-a botezat în numele
Treimii Dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină
toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul
a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă,
ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea
numai una dintre ele, despărţită de celelalte. De aceea şi
David, având credinţa cea dreaptă, a zis către Dumnezeu:
«Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toată calea cea
nedreaptă am urât-o». Căci toate poruncile Domnului ni s-au dăruit nouă împotriva a toată calea cea nedreaptă. De
vom nesocoti aşadar fie şi numai una, ni se va deschide
îndată calea păcatului, opusă ei.
3. Şi a zis fratele: Dar cine poate, Părinte, să
împlinească toate poruncile, care sunt aşa de multe? A
răspuns bătrânul: Cel ce imită pe Domnul şi merge pe
urmele Lui. Şi a zis fratele: Şi cine poate să imite pe
Domnul? Doar Domnul a fost Dumnezeu, chiar dacă s-a
făcut om. Iar eu sunt om păcătos, robit de zeci de mii de
patimi. Cum pot aşadar să imit pe Domnul? Şi a răspuns
bătrânul: Nimenea din cei robiţi de materia lumii nu poate
să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: «Iată noi am lăsat
toate şi am urmat Ţie», aceştia primesc puterea să-L imite
pe El şi să împlinească toate poruncile Lui. Zice fratele:
Toată puterea? Răspunse bătrânul: Auzi-L pe El zicând:
«Iată v-am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii
şi peste toată puterea vrăjmaşului; şi nimic nu vă va
vătăma pe voi».
4. Această putere şi stăpânire primind-o, Pavel zice:
«Faceţi-vă următorii mei precum şi eu al lui Hristos».
Sau iarăşi: «Nu este acum osândă asupra celor ce sunt în
Hristos, care nu umblă după trup, ci după duh». Sau
iarăşi: «Iar de sunt ai lui Hristos, au răstignit trupul
împreună cu patimile şi cu poftele lui». Şi iarăşi: «Mie
lumea mi s-a răstignit, ca şi eu lumii».
5. Despre această stăpânire şi ajutor proorocind David
a zis: «Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt se va
odihni sub acoperământul Dumnezeului cerului. Şi va zice
Domnului: ajutorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul
meu, şi întru El voi nădăjdui». Iar puţin după aceea:
«Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi
balaur, căci va porunci îngerilor Săi pentru tine, ca să te
păzească pe tine în toate cărările tale». Iar cei ce se
lipesc de trup şi iubesc materia lumii, ascultă, ce aud de la
Acela: «Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, mai
mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine!»46 Iar după
puţin: «Cel ce nu ia crucea sa ca să-mi urmeze Mie nu este
vrednic de Mine» (Luca 14, 33). Şi: «Cel ce nu se va
lepăda de toate avuţiile sale nu poate să îmi fie ucenic»
(Luca 14, 33). Aşadar cel ce vrea să se facă ucenicul Lui şi
să se afle vrednic de El şi să primească de la El putere
împotriva duhurilor răutăţii se desface de toată legătura
trupească şi se goleşte de toată împătimirea după cele
materiale şi aşa ia lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi pentru
poruncile Lui, precum însuşi Domnul ni S-a făcut pe Sine
pildă, ispitit fiind în pustie de către căpetenia lor, iar după
ce a venit în lume, de către cei stăpâniţi de acela.
6. Şi a zis fratele: Dar sunt multe, Părinte, poruncile
Domnului; şi cine poate să le ţină minte pe toate, ca să se
nevoiască pentru toate? Şi mai ales eu, care sunt puţin la
minte? De aceea aş vrea să aud un cuvânt scurt ca,
ţinându-mă de el, să mă mântuiesc prin el. Şi a răspuns
bătrânul: Cu toate că sunt multe, frate, ele sunt cuprinse
într-un singur cuvânt: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată puterea ta şi din tot cugetul tău: şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi».47 Cel ce se străduieşte să
ţină acest cuvânt împlineşte toate poruncile. Dar cel ce nu
s-a desfăcut, precum s-a zis mai-nainte, de împătimirea
după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat, nici
pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu neputinţă ca
cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească şi
pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce zice Domnul:
«Nimenea nu poate să slujească la doi Domni!»48 Sau:
«Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu şi lui
Mamona». Căci în măsura în care mintea noastră se
alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte
porunca lui Dumnezeu, călcând-o.
7. Şi a zis fratele: de care «lucruri» zici, Părinte?
Răspunse bătrânul: De mâncări, de bani, de avuţii, de
slavă, de rudenii şi aşa mai departe. Şi zise fratele: Dar
Părinte, nu Dumnezeu le-a făcut pe acestea? Şi nu le-a dat
oamenilor spre folos? Cum porunceşte atunci să nu se mai
îngrijească omul de ele? Răspunse bătrânul: Sigur că
Dumnezeu le-a făcut şi le-a dat oamenilor spre
întrebuinţare. Şi bune sunt toate cele făcute de Dumnezeu,
ca folosindu-ne bine de ele, să-i mulţumim lui Dumnezeu.
Dar noi fiind slabi şi trupeşti la înţelegere, am ales mai
mult cele materiale în loc de porunca iubirii, şi îngrijindune
de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem
iubirea de orice om mai presus decât cele văzute şi decât
însuşi trupul. Căci ea este semnul iubirii de Dumnezeu,
precum însuşi Domnul arată în Evanghelie: «Cel ce mă
iubeşte pe Mine, zice, păzeşte poruncile Mele». Iar care
este porunca pe care păzind-o îl vom iubi pe El, auzi de la El când zice: «Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi
unii pe alţii». Vezi că iubirea întreolaltă întemeiază
iubirea de Dumnezeu, care este plinirea a toată porunca lui
Dumnezeu? De aceea porunceşte să nu se îngrijească de
avuţii, ci să se lepede de toate ale lui, tot cel ce doreşte să-
I fie ucenic.
8. Şi zise fratele: Fiindcă ai zis, Părinte, că trebuie să,
punem iubirea faţă de tot omul mai presus decât toat ecele
văzute şi decât trupul nostru însuşi, cum pot să iubesc pe
cel ce mă urăşte pe mine şi se întoarce de la mine? Şi cum
pot să-l iubesc dacă mă pizmuieşte şi mă înţeapă cu ocări
şi îmi întinde vicleşuguri şi îmi pregăteşte curse? Mi se
pare, Părinte, că acest lucru este prin fire cu neputinţă,
însăşi supărarea silindu-ne în chip firesc să ocolim pe cel
ce ne-a supărat. Răspunse bătrânul: Târâtoarelor şi
fiarelor, purtate încolo şi încoace de fire, le este întradevăr
cu neputinţă să nu se ferească de cel ce le aduce
durere. Dar celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi
cârmuiţi de raţiune şi învredniciţi de cunoaşterea lui
Dumnezeu, care au primit legea de la El, le este cu putinţă
să nu ocolească pe cei ce-i supără şi să iubească pe cei ce-i
urăsc. De aceea şi Domnul spunând: «Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi...» şi celelalte,
nu le-a poruncit ca pe nişte lucruri cu neputinţă, ci ca pe
unele cu putinţă. Căci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calcă
această poruncă. Şi însuşi Domnul ne arată aceasta prin
fapte, ca şi ucenicii Lui, care toţi s-au străduit pentru
iubirea aproapelui până la moarte şi s-au rugat cu căldură
pentru cei ce i-au ucis pe ei. Noi nu putem să iubim pe cei
ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de
plăcere şi le punem acestea mai presus de poruncă. Ba de
multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne
iubesc, fiind mai răi ca fiarele şi târâtoarele. De aceea,
neputând păşi pe urmele lui Dumnezeu, nu putem
cunoaşte nici scopul Lui, ca să primim puterea.
9. Şi zise fratele: Iată, Părinte, eu am lăsat toate,
familie, avuţie, desfătări şi slava lumii, şi nu mai am nimic
în viaţă decât trupul. Dar pe fratele care mă urăşte şi mă
ocoleşte nu-l pot iubi, deşi mă silesc în fapt să nu
răsplătesc răul cu rău. Spune-mi deci ce trebuie să fac, ca
să pot să-l iubesc din inimă, chiar dacă mă necăjeşte şi-mi
întinde tot felul de curse. Răspunse bătrânul: Este cu
neputinţă să iubească cineva pe cel ce-l necăjeşte, chiar
dacă se arată a se fi lepădat de materia lumii, dacă nu
cunoaşte cu adevărat scopul Domnului. Iar dacă din darul
Domnului va putea să-l cunoască şi se va sili să umble
potrivit cu el, va putea să iubească din inimă pe cel ce-l
urăşte şi-l necăjeşte, precum şi Apostolii, cunoscându-L, lau
iubit.
10. Deci zise fratele: Te rog, Părinte, să-mi faci
cunoscut care a fost scopul Domnului? Răspunse bătrânul:
De vrei să cunoşti scopul Domnului, ascultă cu luare
aminte. Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu prin
fire şi primind să se facă om pentru iubirea de oameni,
născându-se din femeie, s-a coborât sub lege, după
dumnezeiescul Apostol, ca păzind porunca întocmai ca un
om, să desfiinţeze osânda cea veche a lui Adam. Ştiind
aşadar Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în aceste
două porunci ale legii: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi»,
s-a grăbit să le păzească întocmai ca un om de la început
până la sfârşit. Dar diavolul, care a amăgit de la început pe
om şi avea de aceea stăpânirea morţii, văzându-L
mărturisit la botez de Tatăl şi primind ca om pe Duhul
Filocalia
înrudit din ceruri şi mergând în pustie ca să fie ispitit de el,
a pornit împotriva Lui tot războiul, doar va putea cumva
să-L facă şi pe El să pună materia lumii mai presus de
iubirea lui Dumnezeu. Ştiind prin urmare diavolul că trei
sunt lucrurile în jurul cărora se învârteşte tot ce-i omenesc,
adică mâncările, avuţia şi slava, prin care a prăvălit
totdeauna pe om în prăpastia pierzării, cu aceste trei l-a
ispitit şi pe El în pustie. Dar Domnul nostru, arătându-se
mai presus ca ele, a poruncit diavolului să plece îndărăt.
11. Neputând deci să-L facă să calce porunca iubirii de
Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit, s-a străduit pe
urmă, după ce a venit în lume, să-L facă să calce porunca
iubirii de aproapele, prin toate câte a uneltit, lucrând prin
nelegiuiţii iudei. În acest scop, în vreme ce Acela învăţa
căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti,
vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţă veşnică şi
împărăţia cerurilor celor ce cred, iar pe cei necredincioşi îi
înfricoşa cu pedeapsa veşnică şi, spre întărirea spuselor
Sale, arăta minunatele semne dumnezeieşti, chemând
mulţimile la credinţă, diavolul îndemna pe nelegiuiţii
Farisei şi Cărturari la feluritele meşteşugiri împotriva Lui,
ca neputând răbda încercările, cum credea el, să înceapă a
urî pe cei ce-i întindeau viclenii şi aşa să-şi ajungă
ticălosul scopul lui, făcându-L să calce porunca iubirii de aproapele.
miercuri, 1 septembrie 2010
sâmbătă, 21 august 2010
Dogmatica Ortodoxa de Sfîntul Ioan Damaschin !
CARTEA ÎNTAI
CAPITOLUL I
Dumnezeirea este necuprinsă de minte.
Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de
sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelisti.
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut,care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”. Prin urmare,Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl”. Sfântul Duh, însă,cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el. în afară de prima şi fericita fire, nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit.
Nimeni,nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile supra pământeşti,adică chiar dintre Heruvimi şi Serafimi.Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti.
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul [i Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru aceea primim, cunoaştem şi cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin apostoli şi prin evanghelişti şi nu cercetăm nimic mai mult decât acestea. Dumnezeu,fiind bun, este cauza atotbinele şi nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,singura bună şi în afară de orice patimă. Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim şi în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice60 [i nedepăşind
dumnezeiasca predanie.
CAPITOLUL I
Dumnezeirea este necuprinsă de minte.
Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de
sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelisti.
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut,care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”. Prin urmare,Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl”. Sfântul Duh, însă,cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el. în afară de prima şi fericita fire, nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit.
Nimeni,nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile supra pământeşti,adică chiar dintre Heruvimi şi Serafimi.Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti.
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul [i Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru aceea primim, cunoaştem şi cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin apostoli şi prin evanghelişti şi nu cercetăm nimic mai mult decât acestea. Dumnezeu,fiind bun, este cauza atotbinele şi nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,singura bună şi în afară de orice patimă. Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim şi în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice60 [i nedepăşind
dumnezeiasca predanie.
joi, 19 august 2010
Vietile Sfintilor
VIAŢA ŞI OPERA SFANTULUI
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
Vietile Sfintilor
VIAŢA ŞI OPERA SFANTULUI
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
IOAN DAMASCHIN
Sf. Ioan Damaschin1 ultimul părinte bisericesc, s-a născut în
Damasc - de aici şi numele de Damaschin - la începutul celei de a doua
jumătăţi a secolului VII dintr-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în
fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII4. Cu
toate că Siria a avut nefericirea să treacă sub diferite stăpâniri, totuşi
membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv această înaltă
dregătorie, n-au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar de o celebritate cu
nume rău printre ortodocşi, a fost bunicul teologului nostru, numit Mansur;
acesta a avut nefericitul rol de a trata capitularea Damascului la 4
septembrie 635 în mîinile arabilor7. Eutihie (876-940), patriarhul
Alexandriei, îl acuză formal de trădare; Teofan (sec. VIII- IX)9 însă şi
Elmakinus (+ 1247), apără suficient memoria străbunului lui Damaschin.
Lui Mansur a succedat fiul său Sergie sau, cu numele arab, Sargun
ben-Man-sur11, tatăl Sfântului Ioan Damaschin. După mărturisirea
cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al califilor Moâwiya (660-680) şi Abd-el Metîk (685-705)12, nu numai în afacerile de stat,
dar chiar şi la petrecerile lor, care depăşeau după mărturisirea lui Abulfaraj
(+ 1286), limitele prescrise şi de morala islamică şi de cea creştină. Totu-şi
a ştiut să folosească influenţa pe care o avea la curtea califilor în favoarea
creştinilor. Un caz ni-l dă însuşi Teofan, care ne povesteşte că Sergie a
împiedicat pe Abd-el Melîk să distrugă în folosul mahomedanismului
frumoasele coloane ale bisericii din Ghetsimani.
Sergie, cu situaţia socială pe care o avea, a dat fiului său, Ioan, o
educaţie aleasă, angajând ca preceptor al lui şi al fiului său adoptiv
Cosma16, pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia, răscumpărat
din robiei.
După moartea tatălui său, adică cam după 69018, Ioan ocupă aceeaşi
dregălorie pînă în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o
politică sângeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să
nu rămână decât mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în
oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se
opuneau şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în
stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul
credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la
biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv, Cosma, în celebra mînăstire palestiniană a Sfântului Sava. Aici
n-a venit ca un necunoscut: a adus în primul rând poziţia sa socială şi
numele familiei pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. Patriarhul Ioan
V al Ierusalimului (706-735 sau 745) pentru a-l avea mai aproape îl
hirotoniseşte preot şi-l însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se
răspîndeşte, iar când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra
icoanelor (726) patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan.
Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde
în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu.
De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul
împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al
doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin
mai tîrziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile des pre cultul icoanelor
cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci
luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât
posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie
contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei
sale decât invingând noua nălucire diavolească. El este crainicul
adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu
depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem
predaniile aşa cum le-am primit”, el este vrăşmaşul înverşunat al
iconoclasmului. Ce a însemnat Damaschin pentru erezia iconomahă poate
cunoaşte cineva din ploaia de anateme cu care sinodul iconoclast de la 754
acoperă memoria teologului nostru: „Voi (împăraţilor) aţi distrus ideile
eretice ale lui Gherman, ale lui Gheorghe şi ale lui Mansur. Anatema lui
Gherman, cel nehotărât, adorator al lemnului. Anatema lui Gheorghe, cel
de acelaşi gând cu el, care a falsificat învăţăturile părinţilor. Anatema lui
Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur,
închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur,
insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur,
didascalul nelegiuirii [i falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi. Anatemele
acestui sinod sunt apologia cea mai strălucită a luptei pe care Sf. Ioan
Damaschin a dus-o contra iconoclasmului. Gherman al Constantinopolei
(715-730) şi Gheorghe din Cipru abia sunt pomeniţi. Lui Ioan Damaschin însă i se rezervă o împătrită anatemă, onorându-l şi cu titlul de didascal al
nelegiuirii. Monahul de la sf. Sava şi consilierul intim al patriarhului Ioan
V al Ierusalimului nu era deci pentru episcopii adunaţi de Constantin
Copronim (740-775) la Ieria un simplu combatant al ereziei ca Gherman
sau Gheorghe, ci un teolog, un sistematizator al teologiei vener ării
icoanelor, pentru aceea şi anatemele sunt mai multe, pentru că era mai de
temut.
Ioan Damaschin, însă, nu-i numai îndreptarul credinţei pentru cei de
departe, ci şi oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul
patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru,
episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii , şi
tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul
Comitas. Mai mult, alţii îl roagă să le scrie mărturisirile de credinţă, cum
face Ilie, episcopul monotelit maronii al Iabrudului, mărturisire pe care
trebuia să o citească în faţa mitropolitului Petru al Damascului.
Unele expresii ale lucrărilor sale şi unele titluri ale manuscriselor
ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea
termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele
mai înalte”.
Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX
cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaştilor,
sau de „didascalos aristos" cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI
cunosc pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog.
Imnele şi cântările sale se răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră
toate inimile în dauna teologului. Atât de mult plăceau cântările sale, `încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici nu vor fi egalate,cât va fi lumea şi pământul.
Sfântul Ioan Damaschin a activat în mânăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim, de unde şi numele său de Aghiopolit. De la 734, însă, pînă la sfârşitul vieţii sale stă "în mânăstirea sf. Sava împreună cu nepotul său Ştefan.
Spre sfârşirul vieţii, Sf. Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a făcut o revizuire a operelor
sale în ce priveşte fondul şi forma. Ştirea nu pare eronată, căci se observă
considerabile deosebiri pentru aceeaşi lucrare în diferite manuscrise.
Ceea ce n-a lipsit adâncului teolog şi filosof, nici grăitorului de cuvinte de
aur şi nici vestitului şi neîntrecutului imnograf, a fost creştineasca lui
smerenie. Pe cât de mult se suise pe treptele înţelepciunii omeneşti, pe atât
de mult se coborâse pe treptele umilinţei creştine. Şi mărturie stă întreaga
sa operă, care convinge şi de înălţimea de gândire a teologului, dar şi de
smerenia creştinului.
Această smerenie eminent creştină trebuie să fi impresionat pe
contemporanii săi şi negreşit, după moartea sa, faima smereniei lui a
întovărăşit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii
coşurilor la Damasc şi al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sf.
Sava46, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrază în ele valoare de
simbol.
Sf. Ioan Damaschin moare în mânâstirea Sfântului Sava în anul
749. Despre mormântul şi chilia lui vorbesc toţi pelerinii care au vizitat
vestita mânăstire palestinian.
Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată.
Ea îmbrăţişează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi
imnologia.
în această întroducere mă voi mărgini să dau numai titluri lucrărilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intră în cadrul introducerii să vorbesc pe larg de fiecare din lucrările teologului icoanelor şi al hristologiei, iar pe de altă parte, pregătesc un studiu de mari proporţii asupra operei şi doctrinei Sfântului Ioan Damaschin.
I. Opere dogmatice:
1. Izvorul cunoştinţei , compus din trei părţi:
a) Capitole filosofice (Logica), MG, XCIV, col. 525-676.
b) Despre erezii , MG, XCIV, col. 677-680.
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) , MG, XCIV, col.
789-1228.
2. Libel despre dreapta credinţă, MG, XCIV, col. 1421-1432.
3. Despre Sfânta Treime, MG, XCV, col..9-18.
4. Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion , MG, XCV,
col. 21-62.
5. Introducere elementară în dogme , MG, XCV, col. 99-112.
6. Despre cei în credinţă adormiţi, MG, XCV, col. 247-278.
7. Expunerea credinţei, MG, XCV, col. 417-438.
II. Opere polemice:
1. Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane , MG, XCIV, col.
1232-142050.
2. Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşazisul
episcop iacobit al Dareii , MG, XCIV, col. 1435-1502.
3. Despre firea compusă contra acefalilor , MG, XCV, col. 111-126.
4. Despre cele două voinţe şi activităţi [i despre celelalte însuşiri naturale
ale lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostasă, MG,
XCV, col. 127-18651.
5. Contra ereziei nestoriene , MG, XCV, col. 187-224.
6. Dialog contra maniheilor , MG, XCIV, col. 1505-1584.
7. Discuţia dintre un saracin [i un creştin, în două recenzii , MG, XCIV, col.
1585-1598 [i MG, XCVI, col. 1335-1348.
8. Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu , MG, XCVI, col. 1319-1336.
9. Despre balauri , MG, XCIV, col. 1599-1604.
III. Opere exegetice:
1. Comentariu la epistolele sfintului apostol Pavel, dup ă Sf. Ioan le Hrisostom , MG, XCV, col. 441-1034.
IV. Opere morale [i ascetice:
1. Sfintele paralele , MG, XCV, col. 1041-1588; XCVI, col. 9-442.
2. Despre sfintele posturi , MG, XCV, col. 63-78.
3. Despre cele opt duhuri ale răutăţii , MG, XCV, col. 79-84.
4. Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti , MG, XCV, col. 85-98.
V. Opere omiletice:
1. Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos , MG,
XCVI, col. 545-576.
2. Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei , MG, XCVI, col. 575-588.
3. Cuvânt la Marea Sâmbătă, MG, XCVI, col. 601-644.
4. Cuvânt la Naşterea Preasfintei St\pânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria , MG, XCVI, col. 661-680.
5-6. Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului , MG, XCVI, col. 699-
762.
VI. Opere poetice:
~n MG avem publicate foarte puţine din producţiile poetice ale
Sfântului Ioan Damaschin (XCVI, col. 817-856; 1364-1369). Tradiţia
atribuie Sfântului Ioan Damaschin şi compunerea Octoihului.
În volumul de faţă prezentăm în traducere românească Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin.
Ea face parte din trilogia amintit ă mai sus:
Izvorul cunoştinţei.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin a mai fost tradusă în româneşte
de cei de veşnică pomenire Grigorie [i Gherontie în limba germană a fost
tradusă de Dr. Dionys Stiefenhofer, iar fragmentar în limba franceză de
V.Ermoni.
sâmbătă, 14 august 2010
DESPRE SFÂNTUL BOTEZ !
Miruirea cu Sfântul şi Marele Mir – Mirungerea
Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfinţit de patriarhul Bisericii împreună cu episcopii sinodului) pe organele de simţ ale trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: "Pecetea darului Duhului Sfant. Amin", cel botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica văzută. Marturisirea de credinta ortodoxa (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, şi conferirea darurilor Duhului celor botezaţi prin Taina mirungerii: "După cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc şi a revărsat asupra lor darurile Sale, tot aşa şi acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh" (Intrebarea CIV). Nicolae Cabasila ( Viata lui Hristos, III, 1-7) gaseste un element comun între hirotonia preoţilor şi ungerea celor botezaţi, deoarece ambele se fac prin invocarea Duhului Sfant şi prin punerea mâinilor: "Dumnezeiescul har..." "Pecetea darului Duhului Sfant...".
Taina se dă celor botezati prin afundare întreită în apă, în numele Sfintei Taine, dupa făgăduinţa facută chiar în Vechiul Testament (Ioil 3, 1; Fapte 2, 17). Potrivit principiului: fiecare Taină are efectul ei propriu, mirungerea este Taina "comunicarii Duhului Sfânt" ( Viata in Hristos III, 1). Dacă prin botez creştinul participa la crucea, moartea şi învierea lui Hristos, prin mirungere el participă la energiile Duhului Sfânt, primind pecetea sfinţeniei harului. Innoit prin baia botezului, credinciosul devine "creştin" prin ungere (I Ioan 2, 20). Mirul este simbolul regenerării, dar şi al darurilor Duhului Sfânt: " Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22).
Mirungerea este o condiţie de primire în Biserica Ortodoxa şi la Împartăşania acesteia, pentru cei ce au primit botezul în sânul şi după ritualul altei Biserici creştine. Potrivit practicii Bisericii vechi, unele confesiuni creştine separă timpul botezului de timpul mirungerii (sacramentul confirmării), pentru motive catehetice şi pedagogice (la o varstă când copiii sunt conştienţi şi responsabili). În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul sau preotul locului, ceea ce pune in relief foare bine integrarea copilului în Biserica locala, reprezentată de episcop.
La patruzeci de zile după botez, copilul, baiat sau fată, este adus de parinţi impreuna cu naşii la biserică pentru ritualul numit "îmbisericire", care constă în întroducerea copilului în altar şi închinarea lui în faţa sfintei Mese. Cu aceasta el sau ea devine, în mod deplin, mădular nou al parohiei respective. În cazul trecerii de la alte confesiuni la Ortodoxie deasemeni se săvârşeşte Mirungerea.
Pr. Corneliu Alexei
vineri, 13 august 2010
Parintele Teofil Paraian - Mare Duhovnic!
Credinta nu e ca un curs la fara frecventa. Trebuie sa o traiesti zi de zi" 
Parintele arhimandrit Teofil Paraian este unul dintre duhovnicii-reper ai Ortodoxiei. La usa chiliei sale bat zilnic crestini veniti din toate zonele Romaniei, fie pentru a fi spovediti, fie pentru a primi un sfat de indreptare pe calea credintei in Dumnezeu. Cuvantul sfintiei sale este sorbit cu nesat, si din cele peste 30 de carti pe care le-a scris, si in conferintele pe care le tine in toata tara.
Nascut pe 3 martie 1929, in satul Toparcea din judetul Sibiu, din parintii Ioan si Elisabeta, a primit la botez numele Ioan. Este cel mai mare din cei patru frati ai familiei sale. De cand era foarte mic a ramas fara vedere. Este licentiat in Teologie la Sibiu (1952), iar din anul 1953, se afla in obstea manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, sub numele monahicesc de Teofil. I.P.S. Antonie Plamadeala l-a hirotonit preot pe 13 mai 1983, iar din anul 1988 este arhimandrit.
L-am intalnit pe parintele Teofil la Sambata, intr-o zi de februarie a acestui an, cand iarna ce paruse a uita sa mai vina ingropase Muntii Fagarasilor in zapezi. Parintele ne-a intampinat cu bucurie si caldura in chilia sa plina de carti. Si ne-a umplut inima de speranta, chiar daca nu s-a ferit sa vorbeasca despre relele veacului.
Parintele arhimandrit Teofil Paraian este unul dintre duhovnicii-reper ai Ortodoxiei. La usa chiliei sale bat zilnic crestini veniti din toate zonele Romaniei, fie pentru a fi spovediti, fie pentru a primi un sfat de indreptare pe calea credintei in Dumnezeu. Cuvantul sfintiei sale este sorbit cu nesat, si din cele peste 30 de carti pe care le-a scris, si in conferintele pe care le tine in toata tara.
Nascut pe 3 martie 1929, in satul Toparcea din judetul Sibiu, din parintii Ioan si Elisabeta, a primit la botez numele Ioan. Este cel mai mare din cei patru frati ai familiei sale. De cand era foarte mic a ramas fara vedere. Este licentiat in Teologie la Sibiu (1952), iar din anul 1953, se afla in obstea manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, sub numele monahicesc de Teofil. I.P.S. Antonie Plamadeala l-a hirotonit preot pe 13 mai 1983, iar din anul 1988 este arhimandrit.
L-am intalnit pe parintele Teofil la Sambata, intr-o zi de februarie a acestui an, cand iarna ce paruse a uita sa mai vina ingropase Muntii Fagarasilor in zapezi. Parintele ne-a intampinat cu bucurie si caldura in chilia sa plina de carti. Si ne-a umplut inima de speranta, chiar daca nu s-a ferit sa vorbeasca despre relele veacului.
miercuri, 21 iulie 2010
Filocalia I
Sfântul Maxim Mărturisitorul.Viaţa.
Sf. Maxim Mărturisitorul s-a născut la anul 580 în Constantinopol, dintr-o familie nobilă şi a avut parte de o educaţie aleasă. Pe la anul 610 împăratul Eraclie l-a chemat la curte, încredinţându-i slujba de prim secretar.Dar încă după trei sau patru ani a părăsit postul şi a intrat în Mânăstirea Chrysopolis (azi Scutari) de pe ţărmul opus al Constantinopolei. Mai târziu a călătorit mult. Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu
monahul Sofronie, viitorul patriah al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii erezii monotelite ce-şi făcea apariţia la orizont. Patriarhul Sergie din Constantinopol dăduse sfatul
împăratului Eraclie să caute să câştige pe monofiziţii de "la graniţa răsăriteană a imperiului, pentru a se putea sprijini pe ei împotriva ameninţării perşilor. Împăcarea
trebuia să se facă pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi în Hristos, obliga cele două partide să admită o singură lucrare în El. Dintre episcopii ortodocşi a fost câştigat pentru această idee Cyrus din Phasis, care la 630 a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei. La 633 se încheie pactul formal în acest sens între ortodocşi şi monofiziţi. Dar Sofronie sesiză cel dintâi pericolul acestui compromis. El se prezentă patriarhului Cyrus şi-l rugă în genunchi să renunţe la publicarea pactului. Nereuşind, sduse la patriarhul Sergie din Constantinopol, de la care obţinu ca cel puţin să nu se vorbească nici de o lucrare nici de două în Iisus Hristos. Potrivit acestei învoieli, Sergie
publică la 634 o epistolă sinodală. Îndată după aceasta Sofronie ajunse patriarh la Ierusalim. Sergie se adresă papei Onoriu, cerându-i să consimtă cu epistola lui sinodală şi cu trecerea sub tăcere a chestiunii de este o lucrare sau două în Iisus Hristos. Papa se declară de acord
cu Sergie, admiţând că în Iisus Hristos este o singură voinţă. (Vezi: Dr. Heinrich Straubinger, Die Christologie des Maximus Confessor, Bonn, 1906, p, 7). Îndată îşi publică însă şi Sofronie epistola sa sinodală (634), în care în fond face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos, fără să spună apriat că sunt două. În următorii patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările încep cu putere abia la 638, când împăratul Eraclie publică aşa numita Ecthesis, prin care, poruncind de asemenea tăcere asupra chestiunii de este o lucrare sau două în Hristos, dispune ca toţi să mărturisească o singură voinţă
în El.
În lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Maxim. Ba întrucât patriarhul Sofronie moare
tocmai în anul în care apare «Ecthesis», Maxim devine conducătorul acestei lupte. Între 642 - 645 el dezvoltă în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de
acolo împotriva ereziei. «El este sufletul mişcării care porneşte din Africa pentru păstrarea curată a credinţei» (Straubinger, op. cit., p. 8).
În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelist "al Constantinopolei, în prezenţa a numeroşi episcopi. În acelaşi timp ia parte lamai multe sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârşitul anului 646 e
în Roma, unde rămâne până la 649, determinând pe papa Martin să convoace sinodul din Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul. La 648 împăratul Constantin II ( 641-668) dăduse un nou decret, prin care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una ori două lucrări şi voinţe (Typos). Maxim şi papa Martin au fost primele victime ale acestei dispoziţii. La 653 Maxim este arestat şi adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 e exilat la Bizija în Tracia. O nouă audiere încă în acelaşi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. La 662 fu adus din nou cu Atanasie apocrisiarul roman şi cu un alt Atanasie, ucenic al său, la Constantinopol pentru o audiere. Intrucât nu vroiau să tacă asupra chestiunii de este în Hristos una sau două lucrări şi voinţe, li se tăie în faţa mulţimii limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. Astfel se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică. Cei trei fură trimişi apoi într-un al treilea exil în ţara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde Maxim, rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii trecu în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul în urma chinurilor suferite, în vârsta venerabilă de 82 ani.
monahul Sofronie, viitorul patriah al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii erezii monotelite ce-şi făcea apariţia la orizont. Patriarhul Sergie din Constantinopol dăduse sfatul
împăratului Eraclie să caute să câştige pe monofiziţii de "la graniţa răsăriteană a imperiului, pentru a se putea sprijini pe ei împotriva ameninţării perşilor. Împăcarea
trebuia să se facă pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi în Hristos, obliga cele două partide să admită o singură lucrare în El. Dintre episcopii ortodocşi a fost câştigat pentru această idee Cyrus din Phasis, care la 630 a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei. La 633 se încheie pactul formal în acest sens între ortodocşi şi monofiziţi. Dar Sofronie sesiză cel dintâi pericolul acestui compromis. El se prezentă patriarhului Cyrus şi-l rugă în genunchi să renunţe la publicarea pactului. Nereuşind, sduse la patriarhul Sergie din Constantinopol, de la care obţinu ca cel puţin să nu se vorbească nici de o lucrare nici de două în Iisus Hristos. Potrivit acestei învoieli, Sergie
publică la 634 o epistolă sinodală. Îndată după aceasta Sofronie ajunse patriarh la Ierusalim. Sergie se adresă papei Onoriu, cerându-i să consimtă cu epistola lui sinodală şi cu trecerea sub tăcere a chestiunii de este o lucrare sau două în Iisus Hristos. Papa se declară de acord
cu Sergie, admiţând că în Iisus Hristos este o singură voinţă. (Vezi: Dr. Heinrich Straubinger, Die Christologie des Maximus Confessor, Bonn, 1906, p, 7). Îndată îşi publică însă şi Sofronie epistola sa sinodală (634), în care în fond face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos, fără să spună apriat că sunt două. În următorii patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările încep cu putere abia la 638, când împăratul Eraclie publică aşa numita Ecthesis, prin care, poruncind de asemenea tăcere asupra chestiunii de este o lucrare sau două în Hristos, dispune ca toţi să mărturisească o singură voinţă
în El.
În lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Maxim. Ba întrucât patriarhul Sofronie moare
tocmai în anul în care apare «Ecthesis», Maxim devine conducătorul acestei lupte. Între 642 - 645 el dezvoltă în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de
acolo împotriva ereziei. «El este sufletul mişcării care porneşte din Africa pentru păstrarea curată a credinţei» (Straubinger, op. cit., p. 8).
În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelist "al Constantinopolei, în prezenţa a numeroşi episcopi. În acelaşi timp ia parte lamai multe sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârşitul anului 646 e
în Roma, unde rămâne până la 649, determinând pe papa Martin să convoace sinodul din Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul. La 648 împăratul Constantin II ( 641-668) dăduse un nou decret, prin care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una ori două lucrări şi voinţe (Typos). Maxim şi papa Martin au fost primele victime ale acestei dispoziţii. La 653 Maxim este arestat şi adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 e exilat la Bizija în Tracia. O nouă audiere încă în acelaşi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. La 662 fu adus din nou cu Atanasie apocrisiarul roman şi cu un alt Atanasie, ucenic al său, la Constantinopol pentru o audiere. Intrucât nu vroiau să tacă asupra chestiunii de este în Hristos una sau două lucrări şi voinţe, li se tăie în faţa mulţimii limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. Astfel se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică. Cei trei fură trimişi apoi într-un al treilea exil în ţara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde Maxim, rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii trecu în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul în urma chinurilor suferite, în vârsta venerabilă de 82 ani.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)