Culoarea în desen şi iconografie .

“ Lumea este colorată! O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă. Gândiţi-vă doar la marea deosebire dintre o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru, de flori, frunze şi o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă când totul este dominant de cenuşiu sau la trista înfăţişare a naturii ce se pregăteşte de iarnă , există culori, chiar dacă reduse la o gamă. Total lipsit de culoare este numai întunericul absolut. O cât de slabă rază de lumină naşte culori. De lumină depinde existenţa culorilor, lumina este izvorul lor”.(Maria Cristea, Metodica predării educaţiei plastice, în învăţământul primar şi preşcolar. Edit.Corint, Bucureşti-2009,p.30) Omul percepe lumea în culori, acest fapt obligându-l să cunoască fenomenul, să acumuleze fie şi un minimum de cunoştinţe cu ajutorul cărora să o înţeleagă. Preocupările pentru culoare sunt foarte vechi, dar studii experimentale privind natura ei fizică s-au făcut în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, iar altele, legate de mecanismele percepţiei culorii la oameni. Culoarea este realitatea subiectivă generată de interacţiunea a trei factori; ochiul, lumina şi obiectele. Culoarea este pecepută numai în prezenţa luminii naturale(soare) sau a celei artificiale. Tot ce ne înconjoară este colorat. Lumina – este un element esenţial în întregul domeniu al viului, are un rol determinant pentru organismul omului, în funcţionarea mădularelor lui, inclusiv în crearea senzaţiei de culoare despre care vorbim. Putem spune că trăim într-o lume a culorilor, iar cromoterapia demonstrează cum culorile pot influenţa viaţa afectivă a omului. Un ambient cromatic trist, rece monoton influenţează negativ starea psihică , în timp ce o cromatică armonioasă echilibrează şi optimizaează psihicul. Am constatat că ochiul omului este un receptor subiectiv şi că nu întotdeauna „concluziile lui concordă cu rezultatele obiective ale măsurătorilor făcute cu aparatele specializate. În interiorul pomenitei subiectivităţi , între culorile percepute de ochi apare întotdeauna o interacţiune – ceea ce înseamnă că o culoate o influenţeayă pe alta şi se lasă influenţată la rândul ei -, interacţiune pe care aparatele de măsură nu o sesizeazăză, fiind pur subiectivă. Datorită comparaţiei pe care ochiul nostru o face în mod spontan, culorile au o stabilitate relativă.(Liviu Lăzărescu, Culoarea în artă,Editura Polirom-2009,Iasi, p.105.) Simbolismul culorilor la diferite religii şi popoare. Simbolismul culorilor- este definit ca fiind o reprezentare indirectă, convenţională a ceva care poate fi „ un obiect”, o fiinţă, o noţiune, o idee, o însuşire, un sentiment, etc.( Dicţionar explicativ al Limbii Române). Suntem înconjuraţi de simboluri. Ex: Lupul – simbolizează azi răul, Pisica – un simbol religios benefic în Egiptul Antic. Vulpea – în literatură, şiretenia. Vaca – un simbol sfânt la indieni. În lumea culorilor, oamenii atribuie culorilor sensuri simbolice. Conform vechii tradiţii cifra 7 are un înţeles simbolic, Newton a acceptat cele 5 culori, dar a mai adăugat la ele încă 2, indigoul şi oranjul; de atunci fizicienii numără 7 culori în spectrul solar (iar pictorii numai 6 culori). Această tendinţă de asociere a culorilor cu diverse semnificaţii secrete este prezentă în întreaga istorie a lumii. În antichitate: Egiptenii mileniile V-IV: Galbenul şi aurul semnificau – nemurirea. Verdele – vegetaţia, tinereţea şi sănătatea. Negrul – sugera viaţa veşnică şi zeii subpământeni. Albul – simboliza veselia şi doliul. Roşul – simboliza agresivitatea. În Evul Mediu însă este epoca în care simbolismul culorilor, cunoaşte dezvoltarea maximă. Primele secole a Evului Mediu, suntadmise cultic (după istoria scrisă în secolul al V-lea) opt culori simbolice. Trei însă sunt domeniile manifeste ale simbolicii medievale, iconografia şi ritualurile eclesiastice, viaţa laică, heraldica. Simboluri creştine generale: - Roşul, caritatea, martirajul. - Galbenul, lumina divină, hainele duhovniceşti, - Verdele, viaţa, justiţia tinereţea, speranţă. - Violetul, pocăinţa. - Negrul, doliul, tinereţea. etc. Bibliografie: 1. Maria Cristea, Metodica predării educaţiei plastice în învăţământul primar şi şcolar,Editura Corint,Bucureşti – 2009. 2. Liviu Lăzărescu, Culoarea în artă, Editura Polirom, Iaşi -2009. 3. Dionisie de Fruna, Erminia picturii bizantine, Editura Sofia, Bucureşti -2000. 4. Constantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sofia, Bucureşti -2005. 5. Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului,Editura Sofia, Bucureşti -2005. Autor: prot. Corneliu Alexei. https://restaurare-patrimoniu.blogspot.md/

Despre Avort.

" Glas se aude din Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi numai vrea să se mângâie de copii săi, pentru că numai sunt." (Ieremia 31,15). Aşa îşi pângeau femeile evreice moartea copiilor, omorâţi din porunca împăratului Irod. Dar cum văd femeile de azi pierderea copiilor săi nenăscuţi? Groaznic este faptul, că femeia contemporană, în mod legal săvârşeşte păcatul uciderii, copilului său prin avort. Avortul este uciderea pruncilor în pântece, ceea ce se mai numeşte şi prunc-ucidere. După 18 zile de la conceperea copilului, încep a fi simţite bătăile inimiii embrionului, îşi începe activitatea sistemul sanguin. La şapte săptămâni la făt se fixează impulsurile creierului, se formează organele interne şi cele externe: ochii, nasul, buzele, limba. Deja la 12 săptămâni, când se încearcă a i se curma vaţa, fiinţa îşi exprimă dorinţa de a trăi: întoarce capul, strânge pumnii, mimează, găseşte guriţa şi suge dejeţelul. În faţa agresivităţii, după Jerome Lejeune, profesor francez de genetică, embrionul reacţionează prin reflexe care măresc ritmul cardiac ceea ce indică emoţia intensă. "Nu ştiu dacă embrionul îşi dă seama - zice Lejeune - dar este evident, că el suferă". Mărturii Biblice din Vechiul Testament; Proorocii Vechiului Testament inspiraţi de Duhul Sfânt, în scrierile sale mărturisesc faptul că Viaţa şi sufletul în Om, sunt aşezate de Dumnezeu încă din momentul zămislirii. Iar cuvântul zămislire, are sensul de creare a unei vieţi noi, Psalmistul David în Psalmul 50,6 ne vorbeşte despre zămislirea unei vieţi noi. Iar faptul că există un Creator care este şi dătător de viaţă, Prorocul Moise în Catrea Facerii in capitolul 1, 26-27 “ Şi a zis Dumnezeu să facem pe om după Chipul şi asemănarea noastră, … “ “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după Chipul Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. “ Psalmii mărturisesc că viaţa din pântecele mamei este dăruită de către Dumnezeu ,“ Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu mai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte . Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca in cele mai de jos ale pământului. “ Psalmul 138, 14-15. Susţinătorii avortului, sunt de concepţia, întrucât embrionul este în pântecele mamei, face parte din trupul ei, de aceea mama ar avea dreptul de a hotărâ, dacă este gata sau nu, de a deveni mamă . Conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe , omul are suflet nemuritor din momentul zămislirii. Aceeaşi părere o împărtăşesc şi numeroşi învăţaţi laici. Un document în acest sens, este semnat de către V.A. Golicenkov, şi D.V. Popov profesori al catedrei de embriologie din cadrul Universităţii Lomonosov or. Moskova: “ Din punctul de vedere al geneticii, viaţa umană începe din momentul contopirii celulelor seminal, care formează un nucleu, care conţine un material genetic irepetabil. Iar în perioada intrauterină, dezvoltarea unei noi fiinţe umane nu poate fi clasificat ca un organ sau parte a organelor mamei. Deci este de înţeles faptul că avortul în orice stadiu a sarcinei – Întreruperea premeditată a vieţii umane, ca individ biologic.” Adică, chiar şi prima celulă a fătului uman – zigotul – este o personalitate unicat, în care se află toată informaţia omului. În cartea Iov avem, mărturii biblice cu privire la Creator şi făptura omenească, prin aceste versete dreptul Iov, aduce căinţă lui Dumnezeu care este creatorul omului şi a întregului cosmos. “ Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit … , Aduţi aminte că mai focut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână. Nu mai turnat oare ca pe lapte şi nu mai închegat ca pe caş? Ma-I îmbrăcat în piele şi în carne, mai ţesut din oase şi din vine. Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea.” Iov 10,8-12. Având în vedere temeiurile Scripturistice, Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice, locale sau ei înşişi au stabilit Canoane (reguli) de condamnare a avorturilor. Astfel Canonul 2 a Sfântului Vasile cel Mare; “ Aceea care omoară fătul prin meşteşugire, se supune pedepsei uciderii … , Canonul 91 Al Sinodului al VI- lea Ecumenic; “ Pe cele ce dau doctoriii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului.” Canonul 21 al Sinodului de la Ancira; “ Pe femeile care sunt desfrânate şi-şi omoară fătul … . Deci toate aceste canoane împotriva avortului, au temei Scripturistic, care reiese din Porunca a şasea “ Să nu ucizi.” (Ieşire 20,15). BIBLIOGRAFIE: 1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti 1992. 2. CANOANELE BISERICII ORTODOXE, Bucureşti 1992. 3. Preot Simeon Adrian, CĂLĂUZA CANONICĂ, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2006. 4. Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bizantină, Bucureşti – 2005. 5. Protoiereu Ioan Lisnic, POVĂŢUIRI DE ÎNVĂŢĂTURĂ ORTODOXĂ, Editura Labirint, Chişinău – 2001. 6. Иерей Павел Калинин, Калинина Ю.Г., ПРАВОСЛАВНЫЙ СБОРНИК О ЧАРОДИИ, Издательский отдел Армавирского Православно-социального института, 2006.

Rugăciuni şi ectenii pentru cei căzuţi de la credinţa dreptmăritoare.

Timp de şase săptămâni să se facă rugăciune, la toate ierurgiile, vecernie, utrenie şi Sfânta Liturghie, precum urmează: 1. Ectenia Mare ( a păcii) să se intercaleze următoarele ectenii; • Pentru ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru cu milostivire să caute spre Biserica dreptmăritoare, cea Sfântă a Sa, pe care a întemeiat-o, pe piatra dreptei credinţe . Domnului să ne rugăm. • Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru ascultând glasul rugăciunii noastre a păcătoşilor, ca un Îndurat şi îndelung Milostiv să întărească în inima credincioşilor răscumpăraţi cu scump Sângele Fiului Său, dreapta credinţă primită de la El şi păstrată în Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, un Atotputernic şi Mult Milostiv, să împiedice lucrarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuti al Bisericii Sale dreptmăritoare, care cu meşteşugirile lor caută să tulbure curăţenia învăţăturilor mântuitoare ale iubitului Său Fiu, Domnului nostru Iisus Hristos. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, Atotputernica Sa dreaptă , să rupă mrejele vrăjmaşilor , ce le aruncă asupra poporului credincios, pentru a îl dezbina, de Sfânta Sa Biserică dreptmăritoare, şi a –l ademeni în staulul necredinţei, a relei credinţe sau a credinţei deşarte, în care pândeşte moartea sufletească. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca din iubirea Lui de oameni să reaprindă în inimile celor rătăciţi şi amăgiţi, dragostea faţă de Sfânta Biserică dreptmăritoare, în care părinţii, strămoşii lor şi ei Înşişi s-au născut. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, împreună cu Duhul Său cel Prea Sfânt să lumineze mintea şi să încălzească inima celor rătăciţi şi amăgiţi de falşii învăţători şi amăgitori, şi să-i readucă în Sânul Sfintei Sale Biserici dreptmăritoare. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, să sfărâme puterea iscodirile şi meşteşugirile celor ce falsifică şi răstălmăcesc cuvântul Adevărului. Domnului să ne rugăm. Urmează apoi : Pentru ca să ne mântuim noi de tot necazul ... . Ecfonisul: Că Ţie se cuvine .... . La Vecernie, Utrenie şi Liturghie la ectenia întreită, se vor intercala următoarele cereri: • Ţie unuia am greşit, Dumnezeule Mântuitorul nostru, şi mai multe pedepse după păcatele noastre, suntem vrednici a primi , ci spre a Ta milostivire căutând cu căinţă şi cu umilinţă, la Tine Mântuitorul nostru , scăpăm şi cu lacrimi strigăm; Izbăveşte-ne de primejdiile, de necazurile şi de întristările noastre, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Doamne, Iisuse Hristoase, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, Cel ce cu scump sângele Tău vărsat pe Cruce ai spălat păcatele noastre şi ai întărit învăţăturile Tale dumnezeieşti, caută spre noi păcătoşii şi vezi cum sau năpustit asupra noastră cei care necinstesc Sfânta Cruce Sfinţită cu Scump Sângele Tau, care dispreţuiesc Sfintele Taine aşezate de Tine pentru mântuirea sufletelor noastre. În Sfânta Ta Biserică dreptmăritoare vezi, şi ca un Îndurat şi Mult-Milostiv acoperă cu Harul Tău, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Cu patimile Tale pe Cruce şi cu învierea Ta din morţi, ai zdrobit puterea iadului Mântuitorule, deschizându-ne porţile Cerului, dreaptă aşează calea spre fericirea cerească, celor ce cu credinţă urmează învăţăturile Tale Doamne. Dar s-au înmulţit Doamne cei ce răstălmăcesc Scripturile vânează sufletele credincioşilor, ca să iasă din Biserica Ta dreptmăritoare închizânduli-se astfel porţile cereşti. Păzeşte şi mântuieşte sufletele lor Mântuitorule, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Întinde mâna Ta cea Atotputernică Doamne, şi cu Duhul Tau cel Prea Sfânt ajută slăbiciunii noastre omeneşti şi nimicind săgeţile veninoase ale celor ce falsifică adevărul învăţăturilor Tale, predate de Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare, păstrează nevătămaţi pe credincioşii Tăi, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Ca un iubitor de oameni, care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, iartă păcatele celor rătăciţi şi ieşiţi din sânul Bisericii noastre , şi cu Harul Tău ajută-i, deschizându-le calea spre a se întoarce în sânul noastrei Biserici dreptmăritoare, spre a se putea împărtăşi de fericirea cerească, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. Urmează apoi ectenia ; Încă ne rugăm, pentru cei ce aduc daruri ... şi Ecfonisul: Că Milostiv Şi iubitor de oameni Dumnezeule eşti ... . (Am găsit aceste cereri pe net şi am crezut de cuviinţă să publicăm, cu scopul, că poate ar fi de mult folos creştinilor şi preoţilor.)

Despre Sfintele veşminte, crucile preoţilor şi englopionul episcopilor.

Biserica creştină este un aşezământ dumnezeiesc în care se păstrează învâţătura Mântuitorului şi în cadrul ei se săvârşesc anumite lucrări sfinte pentru mântuirea sufletească a credincioşilor. Mijloacele de care dispune ea pentru mântuirea membrilor săi trebuie să fie aplicate de organe anume chemate şi aşezate pentru executarea serviciilor. Dacă în Vechiul Testament, care a fost o umbră a Noului Testament, serviciul dumnezeesc prin strălucirea sa, prin săvârşirea lui de către preoţi şi arhierei şi prin îmbrăcămintea lor în timpul serviciilor, întrecea toate serviciile lumeşti din acel timp, cu atât mai mult trebuie să se impună serviciul Bisericii creştine, al cărei întemeietor este Mântuitorul Iisus Hristos.1. Am văzut de multe ori la televizor comentarii referitoare la veșmintele și „crucile de aur” ale preoților și vreau să fac câteva precizări modeste pe această temă. Din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, vedem cum Dumnezeu a poruncit lui Moise şi i-a zis ; "I-a pe Aron şi împreună cu fii lui, veşmintele, mirul de miruit..." (Levetic 8;1,2,7), pe lângă aceste veşminte ale arhiereului mai întâlnim şi veşminte ale preoţilor, pe care acestia le îmbrăcau atunci când slujeau(Iesire 39). Dar preoţia Vechiului Testament a fost umbra sau preânchipuirea preoţiei lui Hristos, iar preoţia creştină înfăţişează dumnezeiasca slujire a Domnului. Iar la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, au venit magii cu daruri (aur,smirnă şi tămîe), daruri pentru fiul de împărat. Din această cauză, toate veşmintele preoţeşti sunt făcute din materiale strălucitoare şi împodobite cu Semnul Sfintei Cruci(Efeseni 2;16), care este mărturia jertfei, a biruinţei şi singura noastră laudă(Galateni 6;14). Încă din timpul Sfinţilor Apostoli, Sfântul Apostol Pavel îi zice ucenicului său; "Când vei veni, adu-mi felonul (pelerina), pe care l-am lăsat în Troada la Carp."(2 Timotei 6;13). Veșmintele ierarhilor și preoților ortodocși își au tradiția în istoria Bizanțului. După căderea Constantinopolului în anul 1453 domnitorii și ierarhii Țărilor Române (și nu numai) s-au considerat continuatori ai împăraților și ierarhilor bizantini preluându-le, printre altele și veșmintele (vezi și daniile domnitorilor Țărilor Române către Muntele Athos care până în 1453 primeau ajutor considerabil de la bizantini).Crucile de aur ale „popilor”, nu sunt de aur. Căutați pe Google – Cruci pectorale - și veți vedea că au prețuri de la câteva sute de lei la ceva peste 5000 de lei. Pentru mulți este o sumă. Însă nu se știe un lucru: Crucile pe care le poartă Patriarhul, Episcopii și preoții SUNT DISTINCȚII.În Biserica Română sunt doar distincţii, în Bserica Rusă la hirotonie se acordă Cruce, apoi sunt distincţii, începând cu,"Crucea Aurită",etc. Nu le poartă orice preot; trebuie să fii ierarh iar ca preot să ai gradul de iconom-stavrofor care se acordă în urma unei activități deosebite în plan pastoral și misionar al preotului respectiv. De ce este desconsiderată activitatea unui preot care poartă cruce ? În cazul de față crucea este o distincție pe care a primit-o un preot pentru muncă și dăruire. Nu primește cinstea sau distincția de a purta cruce orice preot. Cum ar fi să desconsiderăm sportivii care în urma unor competiții au câștigat niște medalii și le poartă eventual la gât la o manifestare. În aceeași logică ar trebui să desconsiderăm pe cei care primesc distincții din partea Președinției României, a Casei Regale. Supărați-vă pe Simona Halep că prin munca ei în tenis primește onoruri, distincții și bani. Eu zic că face cinste României. Și unii preoți primesc distincții pentru că fac cinste Bisericii și de aceea poartă cruce care nu este de aur. Așadar a desconsidera crucea de pe pieptul unui preot, Episcop sau Patriarh (în final toți vom avea o cruce) de fapt în primul rând îi desconsiderăm munca, activitatea, silința de a face ceva la locul lui de muncă. Cred că doar în jur de 10% dintre preoți sunt purtători de cruce, aceștia fiind vizibili și pe micile ecrane, și mă mir că niciunul dintre ei nu a luat atitudine împotriva acestei nedreptăți care li se face, ci m-am găsit eu umilul și nevrednicul preot simplu de țară, (Nicolae Trușcă, Parohia Negoiești.)2.În Noul Testament, asemeni comentarii a făcut şi Iuda Iscarioteanul, când s-a spart vasul cu mir, zicând că mai bine ar fi fost vândut, iar banii sa fie dati săracilor. Din cele spuse mai sus înţelegem că din punct de vedere liturgic toate odoarele şi veşmintele bisericeşti, au un simbol şi o valoare duhovnicească, fiecare în parte. Bine ar fi să nu ne asemănăm fariseului, când vorbim sau judecăm pe cineva, ci să ne asemănăm vameşului care sa smerit, şi mai îndreptat s-a întors de la templul. Iar slujitorii Bisericii să ia aminte la îndemnul Mântutorului (Ioan 15,18-20) şi "Voi sunteţi sarea pământului..." (Matei 5;13). BIBLIOGRAFIE: 1.PR. ENE BRANIŞTE, LITURGICA TEORETICĂ -manual pentru elevii seminarişti, editia 3-a, Edit."CREDINTA NOASTRĂ", BUCUREŞTI 1997,p.127-128. 2.http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-vesmintele-crucile-aur-popilor-148794.html 3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa Bucuresti - 2014

Despre citirea la Strană.

La Strană se citeşte clar, curgător, simplu, fără forţări. Cu voce firească şi inimă smerită. Sfântul Ignatie Breancianinov spune că citeţii “ nu trebuie nicidecum să răcnească necuviincios şi cu trufie. Dimpotrivă, trebuie să citească cu voce natural, fără un effort copleşitor, cu evlavie, cu pătrundere şi solemn, pentru ca jertfa laudei adusă de noi să fie plăcută lui Dumnezeu. Să nu aducem doar rodul buzelor (Evrei 13,15), ci şi rodul minţii şi al inimii, dar nu cu trufie, căci aceasta este o jertfă necurată. Acest lucru trebuie să-l ţină minte citeţii (dar şi cântăreţii);fiindcă, în general, pentru toţi slujitorii stranei patima trufiei este foarte primejdioasă, căci după aceasta pătrund în suflet şi alte patimi, îndeosebi mândria, şi se îndepărtează de om harul dumnezeesc ocrotitor”.

Rugăciune ce se zice înainte de citire.

Doamne Iisuse Hristoase, deschide urechile şi ochii inimii mele ca să ascult cuvintele Tale şi să le pricep, să fac voia Ta. Că nemernic sunt pre pământ, să nu ascunzi despre mine poruncile Tale, ci descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din legea Ta, că spre tine nădăjduiesc Dumnezeul meu. Ca Tu să luminezi mintea mea, că binecuvântat eşti în vecii veciilor. Amin./ Bibliografie: Carte de rugăciune, Râmnicu Vâlcea, Tipografia Calinic Râmniceanu-1861,p.291.

Biserica şi Familia, un rol important în viaţa tinerei generaţii.

Marele poet român Mihai Eminescu numea Biserica “ mamă spirituală a poporului”. Pe bună dreptate, căci dacă poporul nostru şi-a păstrat nealterată puritatea moralităţii şi integritatea învăţăturii ortodoxe, aceasta se datorează în mare măsură educaţiei religioase, făcute prin biserică. Astăzi rolul bisericii de îndrumătoare şi povăţuitoare a sufletelor pe calea dreptei credinţe şi a trăirii creştineşti, se impune mai mult ca oricând. Trăim într-o lume modernă şi tehnicizată în care luxul, plăcerile eftine, duhul slavei deşarte şi mirajul banului încântă şi atrag în cursă pe toţi oamenii nepăsători şi materialişti, tentaţi să creadă că firul vieţii se sfârşeşte aici pe pământ iar fericirea şi-o agonisesc în satisfacerea gusturilor şi moravurilor uşoare pe care le oferă traiul uşor şi huzurul. Cei mai expuşi pericolului sunt tinerii ieşiţi de sub controlul şi supravegherea părinţilor. Tragedia constă în faptul că locul principalelor instituţii de instruire şi formare a caracterului şi personalităţii creştine ( familia, şcoala şi biserica) i-au luat anturajele obscene şi mediile viciate pe care le frecventează şi le preferă cu ardoare tineretul zilelor noastre ne mai întrebăm cum se explică faptul că unii tineri sunt dezinteres- aţi, necredincioşi sau “ liber cugetători ”? Să fie oare acest antagonism rolul unei libertăţi greşit înţelese? Este şi aceasta un adevăr, însă o bună parte de vină o au părinţii, cei dintâi responsabili de creşterea şi îndrumarea copiilor săi. Ce măsuri trebuie să aplice Biserica cea vie a dreptei credinţe? Să ţâşnească şi să inunde interiorul omului. Acum e timpul să ne apropiem mai mult ca oricând de sufletul tinerilor insuflându-le în inimă duhul dragostei creştine şi frica lui Dumnezeu cea mântuitoare, pentru a pregăti o generaţie de creştini convinşi şi luminaţi. Educarea tineretului în spiritual morale evanghelice şi în scopul formării convingerilor religioase se face nu numai de pe amvon sau în cadrul orelor de cateheză, ci în toate circumstanţele, care prilejuiesc întâlnirea preotului şi anume familia, conferinţele religioase, întrunirileşi manifestanţiile culturale, serbările naţionale, etc. În aceste moment cheie preotul trebuie să arate calea pe care să mergem, adevărul în care să credem şi viaţa în Hristos care se cades ă o trăim, încât cuvântul său ziditor şi convingător să cadă ca o rouă cerească peste sufletele însetate de cunoaştere şi mântuire. Când copilul sau adolescentul îşi va forma convingerea că Dumnezeu vede şi aude totul , nu numai lucrurile descoperite, ci şi cele tăinuite şi sentimentele cele mai ascunse, că este milostiv şi îndurător cu cei ce se pocăiesc şi aşteptă îndelung întoarcerea celor rătăciţi, atunci în sufletul său fraged, nevinovat şi sensibil în tot ceea ce este bun, sfânt şi folositor se va aprinde flacăra credinţei şi dragostea către Dumnezeu “ Care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină .” ( I Timotei II:4). Numai în felul acesta Biserica strămoşescă îşi va îndeplini rolul ei de mamă povăţuitoare şi dătătoare de viaţă duhovnicească a tinerelor vlăstare ale neamului. Biserica în raport cu tineretul este întruparea trecutului spiritual plin de învăţăminte. E bătrânul înţelept gata oricând să împărtăşească cele mai frumoase, mai utile şi mai ziditoare sfaturi, iar tineretul este viitorul, e copilul care primeşte binecuvântarea şi învăţătura. Aici vom aduce aminte de Vasile Militaru care spunea despre educaţia duhovnicească a sufletului în felul următor: „ Frate, fiecare faptă, s-o desăvârşeşti învaţă, Cu pe cel din urmă bine ce mai poţi să faci în viaţă ! ... Fiind astfel toată viaţa sclavul binelui mereu, Îţi vei face singur scară să te urci la Dumnezeu ! ..... Pe ogorul tău din Suflet, fă cât poţi mai mult să plouă, A credinţei întru Domnul, binefăcătoare rouă; Căci sub ea-ţi rodeşte lanul fericire – adevărată, Ce te-nalţă până-n slavă şi nu moare niciodată ! „ ( Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc, Editura „ Lumina Cuvântului” – Chişinău 2015) Primul mod de educare a tineretului este familia care are rolul de a se implica în viaţa copilului sau a tânărului ucenic. Deoarece copii sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în familie creează bucurie. Împăratul David este dintru început exemplu de îndemn pentru fii „ Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndemnurile maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău Şi ca o salbă împrejurul gâtului tău. Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi.” (Pilde I,8-10). Suficient fapt este că,” Fiecare dintre noi aducem în viaţa noastră prin existenţa noastră, aducem în fiinţa noastră pe înaintaşii noştrii. Suntem o prelungire a bunicilor, suntem o prelungire a străbunicilor. Fiecare om poartă în existenţa lui vre-o trei sau patru generaţii şi venind în lumea aceasta el vine cu ce iau dat înaintaşii. ( Arhimandrit Teofil Pârâian, Emisiunea „ Cuvânt pentru suflet”) Este semnificativ, conform cu cele pe care le-am spus mai înainte, căci părinţii trebuie să dezrădăcineze din sine patimile, căci copiii nu vor părinţi pătimaşi, ci modele vii. Existenţa copiilor este fericire pentru părinţi, putem vedea aici una din binefaceri, părinţii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu prin prezenţa copiilor, avem exemple în Sfânta Scriptură patriarhii Avraam,Iacov, arhiereul Zaharia şi alţii, iar binecuvântarea vine atunci când copii sunt crescuţi în armonie şi când primind o bună educaţie, trăiesc o viaţă bună socială şi familială. Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „ Dacă oamenii care fac statui de regi şi zugrăvesc chipuri, primesc o atât de mare preţuire, noi care împodobim icoana domnească( pentru că omul este chip al lui Dumnez eu) nu ne vom desfăta de bunuri nemăsurate din moment ce îl redăm după asemănare? Pentru că acest lucru înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când educăm copii noştri să facă binefaceri, să fie iubitori de oameni, când îi educăm să dispreţuiască cele prezente.” Acest pasaj arată că educaţia copiilor, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi toată tradiţia Bisericii, este creşterea lor după Dumnezeu, este să semene cu Dumnezeu. Să devină după asemănarea lui Dumnezeu. Când scopul acesta al educaţiei este atins, atunci sunt binecuvântaţi şi părinţii. Fireşte această binecuvântare nu porneşte numai de la oameni, ci în principal de la Dumnezeu. Nu este mică cinste să fie învrednicit cineva să treacă pe copii lor în Împărăţia Cerurilor şi săi facă Sfinţi. Şi cunoaştem bine că Sfinţii sunt în plus oameni comunitari. Aceştia constituie ipostaza fiecărui popor şi în general al omenirii. Viaţa unui popor este o legătură a existenţei şi prezenţei sfinţilor, a oamenilor îndumnezeiţi care dobândesc experienţa lui Dumnezeu. Aceştia schimbă şi istoria popoarelor. În principal, sarcina educaţiei copiilor revine părinţilor, dar părinţii, ca să facă mai bună educaţia şi să fie mai eficace şi mai substaţial ajutorul pe care-l vor oferi, trebuie să fie ei înşişi compleţi. Este adevărat că atunci când cineva educă, nu transferă simplu cunoştinţele pe care întâmplător le deţine, ci ceea ce este el însuşi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „ Mai mult noi trebuie să avem educatori şi nu aceia, deoarece greşelile copiilor nu pot să fie mari, în timp ce ale noastre proprii sunt mari.” Astfel părinţii trebuie să îşi educe copiii, cerând ajutor de la Dumnezeu şi implicându-se direct în formarea viitorilor personalităţi, dar şi şcoala are un rol important în formarea copiilor. Culegere: Protoiereu Corneliu Alexei Bibliografie recomandată: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură. 2. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Edit. DEISIS – Sibiu 2000. 3. Irineu Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk, MAMĂ, AI GRIJĂ!, Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Edit. Buna Vestire, Bacău – 2002. 4. Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni, cum să nu greşim prin cuvânt, EDITURA DE SUFLET, EDITURA TABOR, Bucureşti – 2013. 5. Alte izvoare.