Tema I, Monahismul în concepţia, religiilor şi ideologiilor lumii.

1.1 Monahismul budist. Budismul este o religie monahală. Mânăstirile deţin un loc privilegiat în societate: monahii sunt priviţi drept exemple de viaţă şi li se atribuie un character sacru. Numele de “ bonz” provine prin intermediul portughezei din japonezul buzu care înseamnă preot. Totuşi monahii nu sunt legaţi de voturi şi dacă vor, se pot întoarce la viaţă obişnuită. Învăţătura spirituală e bazată pe un principiu fundamental; mântuirea e eliberarea de orice suferinţă. Or, suferinţa se naşte din dorinţă. Câtă vreme e concentrate asupra lui însuşi, omul nu se eliberează de dorinţele sale. Lucrul de care el trebuie să se elibereze este aşadar, “eul” său. Eliberându-se de “eu”, el atinge în mod efectiv nirvana (Idealul monahismului budist diferă de cel pe care şi-l propunea monahismul prebudist, care nu aspira la suprimarea eului, ci mai degrabă la realizarea lui.). Mijlocul propus pentru a atinge nirvana e asceza (care nu este însă extrem de dură, dar mai cu seamă contemplaţia, fiindcă ea ajută la fixarea atenţiei minţii asupra spiritului universal. Metodele psiho-fizice folosite în meditaţie (BHAVANA) ajută la risipirea iluziei “eului” propriu. Mircea Eliade în cartea sa de istorie a credinţelor, descrie următoarele; “ Religia harapiană, adică acea a primei civilizaţii urbane din India, este important şi din alt motiv, şi anume, datorită raporturilor sale cu hinduismul. În pofida scepticismului anumitor autori, viaţa religioasă de la Mohenjo-Daro şi de la Harappa ne este accesibilă, cel puţin în liniile sale mari.” Poate fi observat déjà faptul că învăţătura creaştină despre divino-umanitatea lui Hristos salvează pe om de această “fuziune” menţinând “necontopite” divinul şi umanul, deşi afirmă posibilă îndumnezeirea acestuia din urmă. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) ne spune: monah provine din limba slavonă (monahu), şi că în neogreacă se zice „monahos”, sau Monah-bărbat care, prin legământ duce o viaţă de ascet şi trăieşte într-o mânăstire; călugăr. Deasemeni din slavonă vine cuvântul „monastâri”, adică mânăstire în l.română, Biserică afară din oraş şi din sat înconjurată de case în care trăiesc călugări ori călugăriţele. În Biserica Ortodoxă (monahismul) viaţa ascetică îşi are originea încă din Vechiul Testament. Faptul că idea centrală a revelaţiei biblice este pogorârea (katabasis) şi arătarea harului lui Dumnezeu nu înseamnă deloc că efortul omului de a se înălţa spre Domnul e dispreţuit şi că ascetismul ar fi necunoscut devoţiunii iudaice. Voi nota, aşadar, câteva aspecte care marchează continuitatea existentă în tradiţia iudeo-creştină. Anumite personaje vechi-testamentare au devenit prototipuri ale monahilor. Avraam şi-a părăsit casa şi patria sa pentru a urma glasul lui Dumnezeu. Iacob s-a învrednicit de vederea scării îngerilor din pricina “simplităţii” sale (Facere 25,27). Moise va da exemplul unirii între acţiune şi contemplaţie. Dar potrivit cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare, exemplul şi oglinda prin excelenţă a vieţii monahale avea să fie pentru ascetul creştin mai cu seamă marele iubitor al liniştirii (hesychia) care a fost Ilie. a) Anumite teme duhovniceşti care revin adeseori în Vechiul Testament sunt reluate în literatura monahală, dar autorii duhovniceşti arată că sunt conştienţi de faptul că ele trebuie înţelese într-un sens mai degrabă duhovnicesc decât în însăşi litera textului sacru. Desigur adevăratele modele de urmat au fost Părinţii din Pustiul Tebaidei, cei din Palestina, Siria, din Pont, din Tracia, Asia Mică,etc. Unii dintre ei au străbătut şi ţinuturile Sciţiei Mici, aducând cu ei nu numai experienţa şi modul lor de viaţă monahală, ci şi zestrea credinţei apostolice. De obicei când vorbim despre “călugării Sciţi” se face referinţă expresă doar la vestiţii teologi şi filosofi din timpul lui Dionisie Exiugul (460-545), adică la Ioan Maxenţiu, Leonţiu, zis de Bizanţ, Petre Diaconul, etc. În această sintagmă de „călugări sciţi” trebuie să încorporăm nu numai pe cei menţionaţi sub acest apelativ de izvoarele istorice cât şi a cancelariei papale dar şi bizantine, din acea vreme, ci pe toţi sihaştrii şi nevoitorii vieţii cenobîtice din Schythia Minor, din secolele IV-VI, în care au excelat atât prin viaţa lor ascetico-monahală, de „rodire duhovnicească”, cât şi prin imensa lor contribuţie, teologică şi culturală, la afirmarea unităţii ecumenice şi la dezvoltarea culturii umanist creştine, europene, de care beneficiază până astăzi întreaga omenire. Istoria monahismului românesc urcă în secolele III-IV, fiindcă în Dacia Pontică, prezenţa pustnicilor sau eremiţilor (isihaştrilor) a fost o realitate încă din aceste secole. Într-adevăr, pe vremea Sfântului Antonie (251-356) şi a Sf.Pahomie (256-349), părinţii monahismului, în Scythia Minor exista deja o viaţă monastică de sorginte orientală (Palestina,Siria,Egipt, Asia Mică) . Un alt părinte şi monah înduhovnicit al anului 759-826 este Sfântul Teodor Studitul, care este model de viaţă şi mare apărător a Ortodoxiei Răsăritene. Schit- Mânăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras; slavonă skitu. Mânăstire mică izolată, pustietate, locuinţă de pustnic. Iar viaţa anterioară a cuiva, chir dacă a fost păcătoasă, nu este piedică pentru intrarea în monahism, conform Canonului 43 a Sinodului al VI – lea Ecumenic. În acest mod s-a început procesul de formare a sihăstriilor. În sihăstriile (râmeţiile) autohtone daco-romane, din Scythia Minor, ridicate prin păduri şi locuri tăinuite pentru a fi ferite din calea năvălitorilor, au rezidat şi ierarhi tomitani în ceasuri de bejenie, aşa încât aceste „râmeţii” (sihăstrii) au fost şi sedii episcopale sau „piscupii” cum le aflăm menţionate în Niculiţel. Cert este faptul că, în spaţiul românesc”sihăstriile” au servit ca sedii episcopale şi în al doilea mileniu. În această privinţă, un caz paradigmatic rămâne şi mânăstirea Râmeţ(jud.Alba), unde şi-a găsit liniştea şi arhiepiscopul Transilvaniei Ghelasie (sec.XIV), care fusese mai întâi un „râmeţ” (sihastru) în această râmeţie (sihăstrie) de pe Valea Geaagiului. 1.4 Mărturii istorice arhiologice şi documentare. În anul 1971, la Niculiţel (jud.Tulcea) – veche aşezare românească pe teritoriul vechii cetăţi Noviodun- um cercetările arhiologice au dat la iveală o criptă-martyrion sub altarul unei bazilici, înălţată la sfârşit- ul secolului al IV-lea d.Hr., în vecinătatea unui mormânt martiric mai vechi. În sicriul din criptă s-au descoperit moaştele a patru „Martiri a lui Hristos”, Zotikos, Attalos, Kamsis, şi Philippos, aşa după cum se menţionează în cele două inscripţii, în limba greacă. S-a estimat că aceştia sunt „cei mai vechi martiri” din Scythia Minor, martirizaţi pe timpul domniei lui Decius (250-251) în cetatea Noviodunum. Nu este exclus că aceşti sfinţi martiri să fi cunoscut şi viaţa anahoretică. Nu demult pământul Dobrogei a dat la iveală osemintele monahului Astion, care a primit cununa mucenicească pentru Hristos în anul 303, la Halmyris (jud.Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici, construită după anul 324. Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul şi Astion, a fost posibilă datorită unei inscripţii în limba greacă, zugrăvită pe unul dintre pereţii criptei descoperită în vechea cetate Halmyris situată în nord-estul Dobrogei, la aproximativ 2,5 km de satul Marighiol(jud.Tulcea). Arhiologii ne asigură că „monahismul scythic pomenit în izvoarele literare poate fi probat acum şi pe plan arhiologic prin descoperirea complexului monahal de la Slava Rusă(Ibida) ... „, care a fost, construit în mai multe faze”. Bazilica acestui complex monastic paleocreştin datează din secolul al IV-lea. Aceeaşi arhiologi afirmă că la „Slava-Rusă”(a II-a jumătate a sec.IV) acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii. Al căre-i dependenţă canonică a provinciei eclesiastice Scythia Minor şi a lui Paternus, episcop de Tomis.” Primele centre monahale din Scythia Minor, par a se fi organizat pe lângă bazilicile cimitiriale (martyri-on) unul fiind Slava Rusă. Pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului a V-lea mitropolitul Teotim al Tomisului adresa o scrisoare”eremiţilor”(singuraticilor) şi „cenobiţilor”(celor care trăiau viaţa de obşte, mânăstiri) din Scythia Minor. Această epistolă este una dintre mărturii care vorbeşte despre existenţa eremiţilor (sihaştrilor) în spaţiul geografic românesc, înaintea folosirii termenilor de călugări, monahi, mânăstire, proveniţi mai întâi din limba greacă şi apoi trecuţi prin filieră slavă în limba română, iar altele din limba latină. Astfel în urma acestor transformări de durată poporul român apare în istoria Europei ca unul romanic şi creştin. Ca şi pretutindeni în lumea romană monahismul a urmat întotdeauna dezvoltarea creştinismului; acolo unde acesta prindea rădăcini apăreau şi primii călugări sihaştrii, precum şi primele comunităţi de tip monastic. Pe aceeaşi cale şi-au făcut apariţia în spaţiul istoric românesc, inclusiv la est de Prut; promovând şi propovăduind religia creştină, primii monahi, apoi primele mânăstiri. La început aceste aşezări erau puternic marcate de un caracter arhaic, eremitic sau semi-eremitic. Printre cele spuse anterior aducem aminte şi de vechile aşezări monahale din nordul Dunării, complexul de chilii şi sihăstrii de tip rupestru de la Nicu-Aluniş din munţii Buzăului, unde sunt atestate masivele „Crucea Spătarului”, „Martirie”, chiliile de la marginea satelor; Moigrad, Jac,Creaca şi Brebi (jud.Sălaj Transilvania), peştera „Gura Ghindinei” (Banat) datate cu sec. XI ansamblul de chilii şi biserica rupestră „Corbii de Piatră”(jud.Argeş sec.XII-XIII), chilii din apropierea satului Vărădia (Banat), mânăstirea Nămăieşti (Câmpulung) ş.a. Aceste aşezări monahale sunt puţin cercetate, dar asemenea sihăstrii şi chilii rupestre cum ar fi cele de la curbura Carpaţilor se consideră a avea începuturile din sec.IV, şi au avut legături cu centrele monastice din Asia Mică, regiune în care sihăstriile rupestre erau deosebit de răspândite şi de unde aveau legături cu călugării din aceste zone. Personalităţi monahi de vază au dat naştere (râmeţiile) din Dobrogea, printre care îi aflăm pe următorii monahi; Sfântul Teotim, menţionat pe la anul 392 de Fericitul Ieronim cu titulatura de „Scythiae Tomorum Episcopus”, a fost deci şi un filosof. Filosofia pe care a cultivat-o n-a fost aşadar numai „monastica philosofia”, ci şi filosofia lui Platon,Plotin,Seneca. Ideile sale filosofice, despre grija faţă de cele materiale adeveresc cu prisosinţă şi această realitate. „ În mintea tulburată şi plină de griji-scria ierarhul filosof al Tomisului – nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.(Matei VII:28-29). Fireşte, numai un teolog ca Teotim, cu o solidă formaţie literară şi filosofică, clasică, poate fi în stare să ia atitudine făţişă şi împotriva celor care întinau memoria lui Origen, „adică memoria lui Origen-declara Sfântul Teotim. Un alt călugăr scit(daco-roman), Sfântul Ioan Casian (369/365-435), este consiferat a fi „primul mare creator de gândire teologică şi morală din” părţile noastre”. Prin opera sa „Despre întrupare”, Cassian făcut cunoscută atât hristologia ortodoxă a Răsăritului în Apus, cât şi crezul eterodox al unor eretici, precum ebioniţii, sabelienii, arienii, eunomienii, macedonienii, fotinienii şi apolinariştii. Totodată,el a făcut cunoscută Răsăritului erezia pelagienilor, şi indirect doctrina Fericitului Augustin despre har. Ioan Cassian, care şi-a făcut „ o cultură frumoasă în şcolile de pe litoralul Pontului Euxiu...”, avea să trăiască ani de-a rândul prin marile lavre monahale din Palestina(Betleem) şi Egipt, împreună cu fratele său de cin şi de neam Gherman. După 20 de ani petrecuţi în Egipt, Sfântul Ioan Cassian avea să se stabilească la Constantinopol (399/400), unde este hirotonit diacon, de Sfântul Ioan Gură de Aur. În anul 404, îl aflăm la Roma, unde intervine pe lângă papa Inocenţiu I în favoarea arhiepiscopului Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur exilat pentru a doua oară din ordinul împăratului. După 10 ani petrecuţi la Roma, el ajunge în Galia(415), unde înfiinţează două mânăstiri (de bărbaţi şi de femei) lângă Marsilia.Într-adevăr, la la Marsilia, Sfântul Ioan Cassian, a întemeiat două mânăstiri una la sud de oraş, de cealaltă parte a portului, mânăstire de călugări care aveau să devină celebra abaţie Saint-Victor, cealaltă, chiar în, oraş mânăstire de călugăriţe, cunoscută mai târziu sub numele de Saint-Sauveur. În Galia (Franţa), Cassian rămâne până la Sfârşitul viaţii sale, adică, până în anul 435, fiind unul dintre ctitorii monahismului Apusean. În jurul anului 500 a ajuns la Roma un călugăr din părţile Dobrogei, Dionisie Exiguul (cel Mic), care a trăit într-o mânăstire de acolo în jurul anului 545. Canonistul Dionosie , s-a spus că „a fost cel mai opuscul”Libellus fidel”- prin care lua poziţia oficială faţă de Biserica Romei-au fost aprobate până şi de papa Kormisdas însuşi, care le-a găsit conforme cu doctrina formulată de Sinoadele Ecumenice(III-IV). Dionisie Exiguul, părintele dreptului canonic Apusean, a rămas celebru în Istoria Bisericii Universale şi prin faptul că el este autorul unui nou sistem de numărătoare a anilor de la Hristos. El este care a întrodus era creştină sau era noastră Anul I este considerat anul 754 de la fondarea Romei, în loc de 749 ab.U.condită, când a avut de fapt naşterea trupească a lui Iisus Hristos. CONCLUZII: Există mărturii clare despre existenţa a diverse forme de monahism, iar toate acestea sunt mărturii istorice, teologice, religioase şi biblice precum şi arhiologice, despre care ne mărturisesc aceste izvoare. Din cele expuse anterior deasemenea rezultă că în părţile Dunării, atât în Nordul cât şi în Sudul ei, unde locuia pe atunci o populaţie daco-romană, creştinismul şi viaţa monahală era binecunoscută. Iar din simpla înşirare a acestor mărturii arhiologice se poate desprinde constatarea că în secolele creştinismului primar cât şi în secolele IV-VI, creştinismul şi monahismul creştin, prinsese rădăcini adânci în Dacia şi în Scithya Minor, având legături strânse cu Răsăritul creştin. Din cele expuse, se constată că în teritoriile sud-dunărene exista o organizare bisericească temeinică, cu numeroase centre episcopale şi mânăstiri. De asemenea, de aici s-au ridicat o serie de călugări cărturari de primă importanţă în acele vremuri, ca Sfântul Ioan Cassian şi Cuviosul Dionisie Exiguul şi alte personalităţi ale istoriei. Toate acestea dovedesc continuitatea populaţiei daco-romane de pe teritoriul ţării noastre, care era atât de viguroasă, încât a putut să asimileze pe slavii aşezaţi aici, - dar şi continuitatea vieţii creştine. Prin primirea „ritului bizantino-slav” la noi, am rămas şi pe mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine şi limbă romanică de rit ortodox. Deci toate aceste mărturii vin să ne confirme şi despre apariţia monahismului primar care pentru început sa dezvoltat pe lângă centrele eparhiale dar şi în afara lor... . Am tratat despre monahismul primar pentru că în perioada bolşevică erau răspândite aceleaşi concepţii şi idei: - monahismul provenient din perioada precolumbiană, - monahismul provenea de la secta eseniană din Qumran, - raţionaliştii demonstrau că monahismul nu ar avea legătură cu spiritul evanghelic, - ateismul - comunist era de concepţia că provenienţa monahismului era din budism sau alte religii, precum şi rolul şi existenţa ascezei monahale, etc. Diferenţa era că în perioada sovietică nu numai monahismul trebuia să dispară, ci şi orice organizare religioasă, sufletul omului trebuia să rămână doar o coală goală pe care să fie scrisă noua ideologie comunistă, se lovea în toate valorile care erau dobândite înainte de perioada bolşevică, se voia un „om nou” iar acest om nou trebuia educat în spiritul concepţiilor marxist - leniniste. Am demonstrat despre dezvoltarea şi importanţa istorică a monahismului de asemeni am adus la lumină, apariţia, dezvoltarea şi continuitatea lui, de la origini, apoi rezistenţa şi importanţa monahismului în istoria şi cultura poporului român precum şi a vieţii ecclesiale din acest spaţiu dacic. Bibliografie: 1.Prof.Univ.Dr.Nicolae V.Dură, Scythia Minor(Dobrogea) şi Biserica ei Apostolică, Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV). Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2006. 2.Pr.Dr.Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1995. 3. Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol III, Monahismul, trad.diacon Ioan Ică Jr.Sibiu- 2000. 4.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Trad. De Cezar Baltag, Edit.Univers Enciclopedic, Bucureşti-2000, p.88. vezi şi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău 1992. 5.Ioan.V.Dură, Românii şi Athosul, Edit.Cuget românesc, Bârda, 2002. 6.Pr.conf.dr. George Remete. Contribuţii la Studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Vol.I, Edit.Reântregirea, Alba Iulia-2001. 7. Masterand Alexei Corneliu, Monahismul din Basarabia,(1940-1953), (Disertatie sustinuta la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de istorie, Iasi-2023)(Bibliografie actualizata 26.07.2024)

SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ.

Sărbători în Săptămâna Lumnată sunt:Învierea Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Duminica Învierii (Sfintele Paşti) este cea mai veche şi cea mai mare sărbătoare în creştinism, ziua în care Mântuitorul, după patima şi îngroparea Sa, a săvârşit cununa minunilor Sale, înviind din morţi. Sărbătoarea Învierii Domnului se mai numeşte şi “Sărbătoarea Sfintelor Paşti”. Această numire a fost împrumutată de la Sărbătoatea Paştilordin Vechiul Testament, instituită de Moise în amintirea ieşirii evreilor din Egipt. Sărbătoarea ţinea la evrei 7 zile, începând cu ziua de 14 Nissan, dată care cădea odată cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Această sărbătoare a ales-o şi Mântuitorul pentru a săvârşi în timpul ei jertfa Sa pentru mântuirea oamenilor, pătimind pe cruce şi înviind a treia zi, precum scrie în Sfânta Evanghelie (Matei XXVIII, 1-10; Marcu XVI,11-16; Luca XXIV,1 şi Ioan XX,1) Sărbătoarea Învierii ţine trei zile la rând începând cu ziua duminicii. Această “sărbătoare a sărbătorilor “ a fost ţinută cu multă strălucire încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi dea lungul veacurilor până astăzi. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că “ ea se înalţă ca soarele ănaintea stelelor “. (Omilia XIX). Până la Înălţare, în biserici nu se îngenunchea, iar în Săptămâna Luminată uşile Împărăteşti stăteau deschise, întrucât prin Învierea lui Hristos sa deschis calea noastră spre cer. Izvorul Tămăduirii. În fiecare an, în prima vineri după Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului. Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlneşte un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon va caută în apropiere un izvor, dar nu va găsi. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi". Leon va face ascultare şi astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Îi va spăla faţa cu această apă, iar orbul va începe să vadă. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a baut apă din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserica şi mai mare. Această biserică a fost distrusa de turci în anul 1453. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există până astăzi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut. De sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, se sfinţesc apele. Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică.

Culoarea în desen şi iconografie .

“ Lumea este colorată! O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă. Gândiţi-vă doar la marea deosebire dintre o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru, de flori, frunze şi o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă când totul este dominant de cenuşiu sau la trista înfăţişare a naturii ce se pregăteşte de iarnă , există culori, chiar dacă reduse la o gamă. Total lipsit de culoare este numai întunericul absolut. O cât de slabă rază de lumină naşte culori. De lumină depinde existenţa culorilor, lumina este izvorul lor”.(Maria Cristea, Metodica predării educaţiei plastice, în învăţământul primar şi preşcolar. Edit.Corint, Bucureşti-2009,p.30) Omul percepe lumea în culori, acest fapt obligându-l să cunoască fenomenul, să acumuleze fie şi un minimum de cunoştinţe cu ajutorul cărora să o înţeleagă. Preocupările pentru culoare sunt foarte vechi, dar studii experimentale privind natura ei fizică s-au făcut în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, iar altele, legate de mecanismele percepţiei culorii la oameni. Culoarea este realitatea subiectivă generată de interacţiunea a trei factori; ochiul, lumina şi obiectele. Culoarea este pecepută numai în prezenţa luminii naturale(soare) sau a celei artificiale. Tot ce ne înconjoară este colorat. Lumina – este un element esenţial în întregul domeniu al viului, are un rol determinant pentru organismul omului, în funcţionarea mădularelor lui, inclusiv în crearea senzaţiei de culoare despre care vorbim. Putem spune că trăim într-o lume a culorilor, iar cromoterapia demonstrează cum culorile pot influenţa viaţa afectivă a omului. Un ambient cromatic trist, rece monoton influenţează negativ starea psihică , în timp ce o cromatică armonioasă echilibrează şi optimizaează psihicul. Am constatat că ochiul omului este un receptor subiectiv şi că nu întotdeauna „concluziile lui concordă cu rezultatele obiective ale măsurătorilor făcute cu aparatele specializate. În interiorul pomenitei subiectivităţi , între culorile percepute de ochi apare întotdeauna o interacţiune – ceea ce înseamnă că o culoate o influenţeayă pe alta şi se lasă influenţată la rândul ei -, interacţiune pe care aparatele de măsură nu o sesizeazăză, fiind pur subiectivă. Datorită comparaţiei pe care ochiul nostru o face în mod spontan, culorile au o stabilitate relativă.(Liviu Lăzărescu, Culoarea în artă,Editura Polirom-2009,Iasi, p.105.) Simbolismul culorilor la diferite religii şi popoare. Simbolismul culorilor- este definit ca fiind o reprezentare indirectă, convenţională a ceva care poate fi „ un obiect”, o fiinţă, o noţiune, o idee, o însuşire, un sentiment, etc.( Dicţionar explicativ al Limbii Române). Suntem înconjuraţi de simboluri. Ex: Lupul – simbolizează azi răul, Pisica – un simbol religios benefic în Egiptul Antic. Vulpea – în literatură, şiretenia. Vaca – un simbol sfânt la indieni. În lumea culorilor, oamenii atribuie culorilor sensuri simbolice. Conform vechii tradiţii cifra 7 are un înţeles simbolic, Newton a acceptat cele 5 culori, dar a mai adăugat la ele încă 2, indigoul şi oranjul; de atunci fizicienii numără 7 culori în spectrul solar (iar pictorii numai 6 culori). Această tendinţă de asociere a culorilor cu diverse semnificaţii secrete este prezentă în întreaga istorie a lumii. În antichitate: Egiptenii mileniile V-IV: Galbenul şi aurul semnificau – nemurirea. Verdele – vegetaţia, tinereţea şi sănătatea. Negrul – sugera viaţa veşnică şi zeii subpământeni. Albul – simboliza veselia şi doliul. Roşul – simboliza agresivitatea. În Evul Mediu însă este epoca în care simbolismul culorilor, cunoaşte dezvoltarea maximă. Primele secole a Evului Mediu, suntadmise cultic (după istoria scrisă în secolul al V-lea) opt culori simbolice. Trei însă sunt domeniile manifeste ale simbolicii medievale, iconografia şi ritualurile eclesiastice, viaţa laică, heraldica. Simboluri creştine generale: - Roşul, caritatea, martirajul. - Galbenul, lumina divină, hainele duhovniceşti, - Verdele, viaţa, justiţia tinereţea, speranţă. - Violetul, pocăinţa. - Negrul, doliul, tinereţea. etc. Bibliografie: 1. Maria Cristea, Metodica predării educaţiei plastice în învăţământul primar şi şcolar,Editura Corint,Bucureşti – 2009. 2. Liviu Lăzărescu, Culoarea în artă, Editura Polirom, Iaşi -2009. 3. Dionisie de Fruna, Erminia picturii bizantine, Editura Sofia, Bucureşti -2000. 4. Constantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sofia, Bucureşti -2005. 5. Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului,Editura Sofia, Bucureşti -2005. Autor: prot. Corneliu Alexei. https://restaurare-patrimoniu.blogspot.md/

Despre Avort.

" Glas se aude din Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi numai vrea să se mângâie de copii săi, pentru că numai sunt." (Ieremia 31,15). Aşa îşi pângeau femeile evreice moartea copiilor, omorâţi din porunca împăratului Irod. Dar cum văd femeile de azi pierderea copiilor săi nenăscuţi? Groaznic este faptul, că femeia contemporană, în mod legal săvârşeşte păcatul uciderii, copilului său prin avort. Avortul este uciderea pruncilor în pântece, ceea ce se mai numeşte şi prunc-ucidere. După 18 zile de la conceperea copilului, încep a fi simţite bătăile inimiii embrionului, îşi începe activitatea sistemul sanguin. La şapte săptămâni la făt se fixează impulsurile creierului, se formează organele interne şi cele externe: ochii, nasul, buzele, limba. Deja la 12 săptămâni, când se încearcă a i se curma vaţa, fiinţa îşi exprimă dorinţa de a trăi: întoarce capul, strânge pumnii, mimează, găseşte guriţa şi suge dejeţelul. În faţa agresivităţii, după Jerome Lejeune, profesor francez de genetică, embrionul reacţionează prin reflexe care măresc ritmul cardiac ceea ce indică emoţia intensă. "Nu ştiu dacă embrionul îşi dă seama - zice Lejeune - dar este evident, că el suferă". Mărturii Biblice din Vechiul Testament; Proorocii Vechiului Testament inspiraţi de Duhul Sfânt, în scrierile sale mărturisesc faptul că Viaţa şi sufletul în Om, sunt aşezate de Dumnezeu încă din momentul zămislirii. Iar cuvântul zămislire, are sensul de creare a unei vieţi noi, Psalmistul David în Psalmul 50,6 ne vorbeşte despre zămislirea unei vieţi noi. Iar faptul că există un Creator care este şi dătător de viaţă, Prorocul Moise în Catrea Facerii in capitolul 1, 26-27 “ Şi a zis Dumnezeu să facem pe om după Chipul şi asemănarea noastră, … “ “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după Chipul Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. “ Psalmii mărturisesc că viaţa din pântecele mamei este dăruită de către Dumnezeu ,“ Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu mai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte . Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca in cele mai de jos ale pământului. “ Psalmul 138, 14-15. Susţinătorii avortului, sunt de concepţia, întrucât embrionul este în pântecele mamei, face parte din trupul ei, de aceea mama ar avea dreptul de a hotărâ, dacă este gata sau nu, de a deveni mamă . Conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe , omul are suflet nemuritor din momentul zămislirii. Aceeaşi părere o împărtăşesc şi numeroşi învăţaţi laici. Un document în acest sens, este semnat de către V.A. Golicenkov, şi D.V. Popov profesori al catedrei de embriologie din cadrul Universităţii Lomonosov or. Moskova: “ Din punctul de vedere al geneticii, viaţa umană începe din momentul contopirii celulelor seminal, care formează un nucleu, care conţine un material genetic irepetabil. Iar în perioada intrauterină, dezvoltarea unei noi fiinţe umane nu poate fi clasificat ca un organ sau parte a organelor mamei. Deci este de înţeles faptul că avortul în orice stadiu a sarcinei – Întreruperea premeditată a vieţii umane, ca individ biologic.” Adică, chiar şi prima celulă a fătului uman – zigotul – este o personalitate unicat, în care se află toată informaţia omului. În cartea Iov avem, mărturii biblice cu privire la Creator şi făptura omenească, prin aceste versete dreptul Iov, aduce căinţă lui Dumnezeu care este creatorul omului şi a întregului cosmos. “ Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit … , Aduţi aminte că mai focut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână. Nu mai turnat oare ca pe lapte şi nu mai închegat ca pe caş? Ma-I îmbrăcat în piele şi în carne, mai ţesut din oase şi din vine. Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea.” Iov 10,8-12. Având în vedere temeiurile Scripturistice, Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice, locale sau ei înşişi au stabilit Canoane (reguli) de condamnare a avorturilor. Astfel Canonul 2 a Sfântului Vasile cel Mare; “ Aceea care omoară fătul prin meşteşugire, se supune pedepsei uciderii … , Canonul 91 Al Sinodului al VI- lea Ecumenic; “ Pe cele ce dau doctoriii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului.” Canonul 21 al Sinodului de la Ancira; “ Pe femeile care sunt desfrânate şi-şi omoară fătul … . Deci toate aceste canoane împotriva avortului, au temei Scripturistic, care reiese din Porunca a şasea “ Să nu ucizi.” (Ieşire 20,15). BIBLIOGRAFIE: 1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti 1992. 2. CANOANELE BISERICII ORTODOXE, Bucureşti 1992. 3. Preot Simeon Adrian, CĂLĂUZA CANONICĂ, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2006. 4. Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bizantină, Bucureşti – 2005. 5. Protoiereu Ioan Lisnic, POVĂŢUIRI DE ÎNVĂŢĂTURĂ ORTODOXĂ, Editura Labirint, Chişinău – 2001. 6. Иерей Павел Калинин, Калинина Ю.Г., ПРАВОСЛАВНЫЙ СБОРНИК О ЧАРОДИИ, Издательский отдел Армавирского Православно-социального института, 2006.

Rugăciuni şi ectenii pentru cei căzuţi de la credinţa dreptmăritoare.

Timp de şase săptămâni să se facă rugăciune, la toate ierurgiile, vecernie, utrenie şi Sfânta Liturghie, precum urmează: 1. Ectenia Mare ( a păcii) să se intercaleze următoarele ectenii; • Pentru ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru cu milostivire să caute spre Biserica dreptmăritoare, cea Sfântă a Sa, pe care a întemeiat-o, pe piatra dreptei credinţe . Domnului să ne rugăm. • Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru ascultând glasul rugăciunii noastre a păcătoşilor, ca un Îndurat şi îndelung Milostiv să întărească în inima credincioşilor răscumpăraţi cu scump Sângele Fiului Său, dreapta credinţă primită de la El şi păstrată în Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, un Atotputernic şi Mult Milostiv, să împiedice lucrarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuti al Bisericii Sale dreptmăritoare, care cu meşteşugirile lor caută să tulbure curăţenia învăţăturilor mântuitoare ale iubitului Său Fiu, Domnului nostru Iisus Hristos. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, Atotputernica Sa dreaptă , să rupă mrejele vrăjmaşilor , ce le aruncă asupra poporului credincios, pentru a îl dezbina, de Sfânta Sa Biserică dreptmăritoare, şi a –l ademeni în staulul necredinţei, a relei credinţe sau a credinţei deşarte, în care pândeşte moartea sufletească. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca din iubirea Lui de oameni să reaprindă în inimile celor rătăciţi şi amăgiţi, dragostea faţă de Sfânta Biserică dreptmăritoare, în care părinţii, strămoşii lor şi ei Înşişi s-au născut. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, împreună cu Duhul Său cel Prea Sfânt să lumineze mintea şi să încălzească inima celor rătăciţi şi amăgiţi de falşii învăţători şi amăgitori, şi să-i readucă în Sânul Sfintei Sale Biserici dreptmăritoare. Domnului să ne rugăm. • Pentru ca, să sfărâme puterea iscodirile şi meşteşugirile celor ce falsifică şi răstălmăcesc cuvântul Adevărului. Domnului să ne rugăm. Urmează apoi : Pentru ca să ne mântuim noi de tot necazul ... . Ecfonisul: Că Ţie se cuvine .... . La Vecernie, Utrenie şi Liturghie la ectenia întreită, se vor intercala următoarele cereri: • Ţie unuia am greşit, Dumnezeule Mântuitorul nostru, şi mai multe pedepse după păcatele noastre, suntem vrednici a primi , ci spre a Ta milostivire căutând cu căinţă şi cu umilinţă, la Tine Mântuitorul nostru , scăpăm şi cu lacrimi strigăm; Izbăveşte-ne de primejdiile, de necazurile şi de întristările noastre, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Doamne, Iisuse Hristoase, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, Cel ce cu scump sângele Tău vărsat pe Cruce ai spălat păcatele noastre şi ai întărit învăţăturile Tale dumnezeieşti, caută spre noi păcătoşii şi vezi cum sau năpustit asupra noastră cei care necinstesc Sfânta Cruce Sfinţită cu Scump Sângele Tau, care dispreţuiesc Sfintele Taine aşezate de Tine pentru mântuirea sufletelor noastre. În Sfânta Ta Biserică dreptmăritoare vezi, şi ca un Îndurat şi Mult-Milostiv acoperă cu Harul Tău, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Cu patimile Tale pe Cruce şi cu învierea Ta din morţi, ai zdrobit puterea iadului Mântuitorule, deschizându-ne porţile Cerului, dreaptă aşează calea spre fericirea cerească, celor ce cu credinţă urmează învăţăturile Tale Doamne. Dar s-au înmulţit Doamne cei ce răstălmăcesc Scripturile vânează sufletele credincioşilor, ca să iasă din Biserica Ta dreptmăritoare închizânduli-se astfel porţile cereşti. Păzeşte şi mântuieşte sufletele lor Mântuitorule, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Întinde mâna Ta cea Atotputernică Doamne, şi cu Duhul Tau cel Prea Sfânt ajută slăbiciunii noastre omeneşti şi nimicind săgeţile veninoase ale celor ce falsifică adevărul învăţăturilor Tale, predate de Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare, păstrează nevătămaţi pe credincioşii Tăi, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. • Ca un iubitor de oameni, care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, iartă păcatele celor rătăciţi şi ieşiţi din sânul Bisericii noastre , şi cu Harul Tău ajută-i, deschizându-le calea spre a se întoarce în sânul noastrei Biserici dreptmăritoare, spre a se putea împărtăşi de fericirea cerească, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte. Urmează apoi ectenia ; Încă ne rugăm, pentru cei ce aduc daruri ... şi Ecfonisul: Că Milostiv Şi iubitor de oameni Dumnezeule eşti ... . (Am găsit aceste cereri pe net şi am crezut de cuviinţă să publicăm, cu scopul, că poate ar fi de mult folos creştinilor şi preoţilor.)

Despre Sfintele veşminte, crucile preoţilor şi englopionul episcopilor.

Biserica creştină este un aşezământ dumnezeiesc în care se păstrează învâţătura Mântuitorului şi în cadrul ei se săvârşesc anumite lucrări sfinte pentru mântuirea sufletească a credincioşilor. Mijloacele de care dispune ea pentru mântuirea membrilor săi trebuie să fie aplicate de organe anume chemate şi aşezate pentru executarea serviciilor. Dacă în Vechiul Testament, care a fost o umbră a Noului Testament, serviciul dumnezeesc prin strălucirea sa, prin săvârşirea lui de către preoţi şi arhierei şi prin îmbrăcămintea lor în timpul serviciilor, întrecea toate serviciile lumeşti din acel timp, cu atât mai mult trebuie să se impună serviciul Bisericii creştine, al cărei întemeietor este Mântuitorul Iisus Hristos.1. Am văzut de multe ori la televizor comentarii referitoare la veșmintele și „crucile de aur” ale preoților și vreau să fac câteva precizări modeste pe această temă. Din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, vedem cum Dumnezeu a poruncit lui Moise şi i-a zis ; "I-a pe Aron şi împreună cu fii lui, veşmintele, mirul de miruit..." (Levetic 8;1,2,7), pe lângă aceste veşminte ale arhiereului mai întâlnim şi veşminte ale preoţilor, pe care acestia le îmbrăcau atunci când slujeau(Iesire 39). Dar preoţia Vechiului Testament a fost umbra sau preânchipuirea preoţiei lui Hristos, iar preoţia creştină înfăţişează dumnezeiasca slujire a Domnului. Iar la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, au venit magii cu daruri (aur,smirnă şi tămîe), daruri pentru fiul de împărat. Din această cauză, toate veşmintele preoţeşti sunt făcute din materiale strălucitoare şi împodobite cu Semnul Sfintei Cruci(Efeseni 2;16), care este mărturia jertfei, a biruinţei şi singura noastră laudă(Galateni 6;14). Încă din timpul Sfinţilor Apostoli, Sfântul Apostol Pavel îi zice ucenicului său; "Când vei veni, adu-mi felonul (pelerina), pe care l-am lăsat în Troada la Carp."(2 Timotei 6;13). Veșmintele ierarhilor și preoților ortodocși își au tradiția în istoria Bizanțului. După căderea Constantinopolului în anul 1453 domnitorii și ierarhii Țărilor Române (și nu numai) s-au considerat continuatori ai împăraților și ierarhilor bizantini preluându-le, printre altele și veșmintele (vezi și daniile domnitorilor Țărilor Române către Muntele Athos care până în 1453 primeau ajutor considerabil de la bizantini).Crucile de aur ale „popilor”, nu sunt de aur. Căutați pe Google – Cruci pectorale - și veți vedea că au prețuri de la câteva sute de lei la ceva peste 5000 de lei. Pentru mulți este o sumă. Însă nu se știe un lucru: Crucile pe care le poartă Patriarhul, Episcopii și preoții SUNT DISTINCȚII.În Biserica Română sunt doar distincţii, în Bserica Rusă la hirotonie se acordă Cruce, apoi sunt distincţii, începând cu,"Crucea Aurită",etc. Nu le poartă orice preot; trebuie să fii ierarh iar ca preot să ai gradul de iconom-stavrofor care se acordă în urma unei activități deosebite în plan pastoral și misionar al preotului respectiv. De ce este desconsiderată activitatea unui preot care poartă cruce ? În cazul de față crucea este o distincție pe care a primit-o un preot pentru muncă și dăruire. Nu primește cinstea sau distincția de a purta cruce orice preot. Cum ar fi să desconsiderăm sportivii care în urma unor competiții au câștigat niște medalii și le poartă eventual la gât la o manifestare. În aceeași logică ar trebui să desconsiderăm pe cei care primesc distincții din partea Președinției României, a Casei Regale. Supărați-vă pe Simona Halep că prin munca ei în tenis primește onoruri, distincții și bani. Eu zic că face cinste României. Și unii preoți primesc distincții pentru că fac cinste Bisericii și de aceea poartă cruce care nu este de aur. Așadar a desconsidera crucea de pe pieptul unui preot, Episcop sau Patriarh (în final toți vom avea o cruce) de fapt în primul rând îi desconsiderăm munca, activitatea, silința de a face ceva la locul lui de muncă. Cred că doar în jur de 10% dintre preoți sunt purtători de cruce, aceștia fiind vizibili și pe micile ecrane, și mă mir că niciunul dintre ei nu a luat atitudine împotriva acestei nedreptăți care li se face, ci m-am găsit eu umilul și nevrednicul preot simplu de țară, (Nicolae Trușcă, Parohia Negoiești.)2.În Noul Testament, asemeni comentarii a făcut şi Iuda Iscarioteanul, când s-a spart vasul cu mir, zicând că mai bine ar fi fost vândut, iar banii sa fie dati săracilor. Din cele spuse mai sus înţelegem că din punct de vedere liturgic toate odoarele şi veşmintele bisericeşti, au un simbol şi o valoare duhovnicească, fiecare în parte. Bine ar fi să nu ne asemănăm fariseului, când vorbim sau judecăm pe cineva, ci să ne asemănăm vameşului care sa smerit, şi mai îndreptat s-a întors de la templul. Iar slujitorii Bisericii să ia aminte la îndemnul Mântutorului (Ioan 15,18-20) şi "Voi sunteţi sarea pământului..." (Matei 5;13). BIBLIOGRAFIE: 1.PR. ENE BRANIŞTE, LITURGICA TEORETICĂ -manual pentru elevii seminarişti, editia 3-a, Edit."CREDINTA NOASTRĂ", BUCUREŞTI 1997,p.127-128. 2.http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-vesmintele-crucile-aur-popilor-148794.html 3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa Bucuresti - 2014

Despre citirea la Strană.

La Strană se citeşte clar, curgător, simplu, fără forţări. Cu voce firească şi inimă smerită. Sfântul Ignatie Breancianinov spune că citeţii “ nu trebuie nicidecum să răcnească necuviincios şi cu trufie. Dimpotrivă, trebuie să citească cu voce natural, fără un effort copleşitor, cu evlavie, cu pătrundere şi solemn, pentru ca jertfa laudei adusă de noi să fie plăcută lui Dumnezeu. Să nu aducem doar rodul buzelor (Evrei 13,15), ci şi rodul minţii şi al inimii, dar nu cu trufie, căci aceasta este o jertfă necurată. Acest lucru trebuie să-l ţină minte citeţii (dar şi cântăreţii);fiindcă, în general, pentru toţi slujitorii stranei patima trufiei este foarte primejdioasă, căci după aceasta pătrund în suflet şi alte patimi, îndeosebi mândria, şi se îndepărtează de om harul dumnezeesc ocrotitor”.