SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR ARHANGHELI ŞI ÎNGERI. !

1.Cultul Sfinţilor îngeri în antichitatea creştină
Cultul îngerilor are un fundament vechi-testamentar (din Vechiul Testament) (vezi, de ex., Facere XLVIII, 4 ; Jud. XIII, 15, 16 ; Ieşire XXIII, 20-23 ; III, 15 ; Iosua V, 13-16) şi chiar nou-testamentar (Noul Testament) (vezi Apoc. XXII, 8, 9). Totuşi, în creştinismul primar constatăm o oarecare rezervă în ceea ce priveşte cinstirea îngerilor, din cauza denaturării sau practicării abuzive şi eronate a acestui cult, fapt la care contribuia o dubla influenţă : una venită din partea păgânilor - care asemănau pe îngeri cu nu meroasele divinităţi adorate de ei - si alta din partea gnosticilor, care asimilau pe îngeri cu eonii, pe care ei îi socoteau intermediari între Fiinţa supremă şi oameni.
 
Cinstirea pe care creştinii o acordă îngerilor nu trebuie confundata cu cea pe care o dăm lui Dumnezeu.
 
Cultul Sfinţilor îngeri a luat o mare dezvoltare în vechimea cres­tină, mai ales în Egipt, Italia şi Siria, unde întâlnim de timpuriu cele mai numeroase paraclise şi biserici închinate indeosebi sfinţilor arhangheli. Un focar în care cultul acesta luase probabil o direcţie greşită, idololatră, era Biserica Frigiei din Asia Mică, mai ales prin oraşele ei Colosse şi Laodiceea, unde urmele unui asemenea cult le întalnim, precum am văzut înca din epoca apostolică (Colos. II, 18). De aceea, Sinodul local din Laodiceea, ţinut în a doua jumătate a secolului IV, se vede nevoit sa oprească cinstirea îngerilor prin hotărirea sa din Canonul 35, a cărui înterpretare a dat loc la o multime de dificutăţi, discutii şi controverse. Asemenea măsuri restrictive împotriva cultului superstiţios al îngerilor s-au luat şi în Biserica de Apus, chiar mult mai târziu, prin sinoadele ţinute la Roma în anul 492 şi în anul 745. Toate acestea nu interzic şi nu osândesc cultul corect al îngerilor, ci numai pe cel eretic.
Sărbătorile închinate Sfinţilor îngeri în cultul ortodox.
În calendarul (Sinaxarul) ortodox se află cinci zile liturgice închinate pomenirii şi cinstirii Sfinţilor îngeri în cursul anului bisericesc, dintre care una singură este sărbătoare cu ţinere.
a) Aceasta este Soborul sau Adunarea mai-marilor arhistrategi (capetenii, arhangheli) Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri - se sărbătoreste la 8/21 noiembrie.
Vechimea ei se urcă până în sec. V. La origine a fost simplă aniversare anuală a sfinţirii unei biserici a Sfîntului Arhanghel Mihail, ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol; de aceea, în cele mai vechi sinaxare apare ca o sarbătoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai târziu şi-a lărgit obiectul la cele două căpetenii îngereşti (Mihail şi Gavriil) şi apoi a devenit o sărbătoare comună a tuturor Sfinţilor îngeri de toate categoriile, cum apare în Mineiele ortodoxe de azi (vezi Mineiul pe noiembrie, ziua 8/21, la Sinaxar).
în afară de această sărbătoare principala a Sfinţilor îngeri, în Mineiele ortodoxe mai găsim înca patru zile liturgice (sărbători fără ţinere) consacrate pomenirii sfinţilor arhangheli sau unor minuni făcute prin puterea lor, şi anume:
b) La 6/19 septembrie, se săvârşeşte pomenirea unei minuni făcute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, în Colosse din Frigia, unde exista încă din vechime o vestită biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, devenită centru de pelerinaj (vezi Mineiul pe septembrie, ziua 6/19, la Sinaxar). Sarbatoare locala la început, ea a fost generalizată în toata Ortodoxia în timpul împăratului Manuel Comnenul, în sec. XI.
c) La 26 martie / 7 aprilie adică a doua zi după praznicul Buneivestiri, prăznuim Soborul mai-marelui voievod Gavriil, cel de al doilea personaj principal al evenimentului Buneivestiri. Sărbătoarea pare a fi destul de veche, fiind preluată de Bizant din tipicul Ierusalimului şi al mânăstirii Sf. Sava (vezi Sinaxarul din Mineiul pe martie, ziua 26). Ea exista probabil încă din sec. V, deoarece o găsim şi la sirienii monofiziţi, la aceeasi dată ca la ortodocsi.
d) La 13 / 27 iulie, prăznuim iaraşi Soborul (al doilea) al marelui arhanghel Gavriil, care este, probabil, la origine ziua sfintirii vreunei biserici vestite a Sfântului Arhanghel Gavriil sau ziua arătarii lui în vreo astfel de biserică (Sinaxarul respectiv din Minei nu dă nici un fel de explicatii asupra originii sau obiectului sărbătorii).
e) La aceasta, am mai putea adauga o alta serbare a arhanghelului Gavriil din Adin, in ziua de 11/24 iunie (fără slujbă), când se comemoreaza aparitia acestui sfânt arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), unde el ar fi învăţat pe un călugăr să cânte pentru prima oara partea de la început a Axionului Sfintei Fecioare: Axion esti in, adică: Cuvine-se cu adevărat.. (vezi Sinaxarul din Mineiul pe iunie, ziua 11); faptul s-ar fi întâmplat prin sec. X, iar serbarea a ramas până azi limitată la mânăstirile atonite.

Numărul îngerilor şi ierarhia îngerească

Numărul îngerilor şi ierarhia cerească
Revelaţia dumnezeiască nu precizează numărul îngerilor dar arată că este foarte mare. În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre tabere de îngeri (Fac, 32, 1-2), zeci de mii şi milioane de îngeri (Dan., 7, 10 ; Evr., 12, 22; Apoc, 5, 11), multime de oaste cerească (Luca, 2, 13), legiuni de îngeri (Matei, 26, 53). La fel si sfinţii părinţi spun că numărul sfinţilor îngeri este neînchipuit de mare.
Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură şi urmând lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, Biserica învăţa că ierarhia cerească se compune din noua cete îngereşti, grupate în trei trepte sau clase.
în prima treaptă, care este cea mai înaltă, sunt aceia care sunt mai aproape de Dumnezeu, adică: Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. A doua treaptă cuprinde : Stăpâniile, Domniile şi Puterile, iar treapta a treia cuprinde : ﾎncepătoriile, Arhanghelii şi ﾎngerii.
Cu nume individuale nu cunoastem decat trei îngeri : pe Arhanghelii Mihail (Dan., 10, 13, 21) şi Gavriil (Luca, 1, 19, 26; Dan., 8, 16; 9, 21) şi pe Rafail (Tob., 3, 16 , 5, 4).
Cele trei trepte în care se grupeaza cele noua cete îngereşti sunt legate şi de starea de desăvârşire în care au ajuns îngerii cu ajutorul harului divin, împărtăşit lor de Creator.
Împărţirea pe trepte a îngerilor se întemeiază pe Sfânta Scriptură, care numeşte pe toate cele noua cete, deşi nu într-un singur loc pe toate. Astfel, în Fac, 3, 24 se amintesc Heruvimii; la Isaia, 6, 12, Serafimii; in Efes., 1, 21 Col., 1, 16 ; Rom., 8, 38 ;în I Petru, 3, 22, Tronurile sau Scaunele; Domniile, Puterile, Stăpâniile, începătoriile şi îngerii ; la I Tes., 4, 16 şi Iuda, 9, Arhanghelii.
În ce anume constă deosebirea între cetele îngereşti, ca şi de ce există ea, ramane o taina pentru noi.
 Se deosebesc însă unii prin luminare, prin rang, fie că au rangul potrivit gradului de luminare, fie că participă la luminarea gradului în care sunt; ei se luminează reciproc potrivit superiorităţii rangului sau firii. Este evident însă că cei care sunt mai sus îm­părtăşesc celor mai de jos luminarea şi cunostinţa lor"(Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 3 ; trad. rom., p. 82).

BISERICA ORTODOXĂ ÎL CINSTEŞTE PE SF. IERARH VARLAAM, MITROPOLIT AL MOLDOVEI

La 30 august BISERICA ORTODOXĂ ÎL CINSTEŞTE PE SF. IERARH VARLAAM, MITROPOLIT AL MOLDOVEI.




Sub arhipăstoria mitropolitului Varlaam au fost realizate multe fapte mari pentru Ţară şi Biserică.
Originar din jud. Vrancea, viitorul ierarh al Moldovei s-a născut în 1590 într-o familie de răzeşi. Numele săi laic era Vasile Moţoc. A învăţat carte la schitul „Lui Zosima”, întemeiat în prima jumătate a sec. al XVI-lea, unde în 1602 prin contribuţia vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche a fost ridicată mănăstirea Secu. În acest schit exista o şcoală de seamă sub conducerea stareţului Zosima. Aici, viitorul mitropolit al Moldovei a învăţat dogmele credinţei ortodoxe, dar şi a limbilor greacă şi slavonă. Călugărit la Secu, îşi câştigă faima de cărturar fiind călugăr „ustenind” a traduce cărţi. Având o bogată cultură teologică şi fiind un vrednic călugăr, este ales la 1608 egumen al mănăstirii Secu. Se presupune că ar fi studiat şi la şcolile din Polonia, la Lvov.
În anul 1629, îl întâlnim ca arhimandrit la mănăstirea Secu. Fiind unul dintre oamenii de încrederea a domnului Miron Barnovschi (1629-1629 şi 1633), arhimandritul Varlaam îi devine duhovnic. Tot în acest an, din partea domnitorului este trimis într-o misiune diplomatică la Moscova. În drum spre Moscova, se opreşte la Kiev, unde se întâlneşte cu egumenul de la mănăstirea Pecerska, Petru Movilă: Aici arhimandritul Varlaam văzuse şcoala şi tipografia înfiinţată de Petru Movilă. Probabil ceea ce văzu-se i-a trezit dorinţa de a face şi în ţara sa asemenea lucruri. În timpul vizitei la Moscova face o comandă de icoane pentru mănăstirea Dragomirna. Întors acasă, din cauza schimbării domnitorului, este nevoit să se retragă la mănăstirea Secu. După moartea mitropolitului Atansaie (1629-1633), devine mitropolit al Moldovei. Varlaam a păstorit Biserica din Moldova în timpul câtorva domnitori: Alexandru Iliaş (1631-1633), Miron Barnovschi (1633), Moise Movilă (1633-1634) şi Vasile Lupu (1634-1653). În timpul domniei lui Vasile Lupu, Biserica din Moldova ajunge la strălucirea pe care n-a mai avut-o din timpul lui Ştefan cel Mare.
Despre preţuirea de care se bucura mitropolitul Varlaam al Moldovei în tot răsăritul ortodox, vorbesc mai multe fapte. În anul 1633, el se afla în fruntea soborului de episcopi care a oficiat la Lvov hirotonia în treapta de episcop a lui Petru Movilă. A participat la hirotonia întru episcop a lui Paisie, viitorul patriarh al Ierusalimului, precum şi a altor episcopi din Muncaci şi Maramureş. În 1633 numele mitropolitului Varlaam a figurat printre candidaţii la înaltul titlu de patriarh ecumenic, caz unic în istoria Patriarhiei de Constantinopol. În calitatea de conducător suprem al creştinilor din Moldova, Mitropolitul Varlaam a avut un rol însemnat în pregătirea Sinodului de la Iaşi din 1642, sinod la care s-a discutat „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă.
În anul 1644 la porunca domnitorului Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam participă la tratativele de pace cu voievodul Munteniei Matei Basarab.
Pentru consolidarea ortodoxiei româneşti, Mitropolitul Varlaam a convocat la Iaşi, în anul 1645, un sobor la care au participat ierarhi din Moldova şi Muntenia. A sprijinit cu hotărâre eforturile românilor ardeleni în lupta pentru apărarea ortodoxiei. Astfel, în 1645, mitropolitul Varlaam scrie o scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei a fostului mitropolit al Transilvaniei, Ilie Iorest, care fusese înlăturat din scaun de către cârmuitorii calvini din Ardeal. În anul 1653, după moartea lui Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam se retrage la mănăstirea Secu. La 1657, Mitropolitul Varlaam trece în lumea celor drepţi.
La propunerea conducerii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în februarie 2007, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea mitropolitului Valaam al Moldovei, trecându-1 în rândul sfinţilor cu zi de prăznuire la 30 august, când a avut loc şi proclamarea solemnă a canonizării.

Activitatea ecleziastică
În timpul domniei lui Vasile Lupu, datorită străduinţei Mitropolitului Varlaam, au fost realizate o serie de acţiuni importante. La îndemnul mitropolitului Varlaam, domnitorul a zidit la Iaşi una dintre cele mai frumoase biserici din ţară, biserica mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi”, care „s-a sfinţit cu mâna arhiepiscopului Varlaam, la 6 mai 1633” după cum arată pisania slavonă aşezată deasupra uşii de la intrare. Mitropolitul 1-a îndemnat pe domnitor să construiască şi alte mănăstiri şi biserici printre care şi biserica „Sf. Dumitru” din Orhei.
La îndemnul mitropolitului Varlaam domnitorul Vasile Lupu, în anul 1640, deschide pe lângă noua sa ctitorie Academia Slavo-Greco-Latină, considerată ca „prima instituţie cu elemente de învăţământ superior din Moldova”, după modelul instituţiei de la Lavra Pecerska din Kiev. În această realizare au fost susţinuţi de Mitropolitul Petru Movilă care a trimis un grup de profesori de la şcoala movileană din Kiev.
Drept recompensă pentru achitarea datoriilor Patriarhiei ecumenice faţă de Poarta Otomană din partea Patriarhului Partenie, cu soborniceasca hotărâre, Vasile Lupu şi Biserica din Moldova primesc în dar moaştele Cuvioasei Parascheva. Astfel, în 1641 racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră. Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de domnitorul Vasile Lupu, de Mitropolitul Varlaam, de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. Cinstitele moaşte au fost aşezate în biserica mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi.
În timpul păstoriei sale, mitropolitul Varlaam a obţinut de la toţi domnitorii cu care a colaborat o serie de înlesniri şi scutiri pentru preoţii şi călugării din cuprinsul Mitropoliei Moldovei.

Realizări cărturăreşti
Cea dintâi grijă a Mitropolitului Varlaam a fost să-şi hrănească clerul şi credincioşii cu hrană spirituală, organizând tipărirea de cărţi în limba română. Cu ajutorul Mitropolitului Petru Movilă au fost trimise la Iaşi utilaje pentru tipografie. Astfel că în 1640 la mănăstirea „Trei Ierarhi” a fost deschisă prima tipografie din Moldova.
De sub teascurile acestei tipografii au apărut mai multe scrieri cu conţinut religios în limba română, unele traduse, altele prefaţate sau scrise de Mitropolitul Varlaam. Printre cărţile tipărite la Iaşi în timpul Mitropolitului Varlaam sunt următoarele: Leastvţa (Scara) Sf. Ioan Scărarul (1618).
Cea dintâi traducere a Mitropolitului Varlaam realizată încă pe timpurile când se afla la mănăstirea Secu este Scara sau Lesviţa Sf. Ioan Scărarul care, din nefericire a rămas netipărită.

Cazania lui Varlaam
În 1643, la Iaşi la tipografia domnească de la mănăstirea „Trei Ierarhi” a văzut lumina tiparului una din cele mai însemnate cărţi din vechea cultură românească şi prima carte tipărită din Moldova. Cazania lui Varlaam sau, „Carte românească de învăţătură la duminicile preste an şi la praznice împărăteşti şi la sfinţi mare”. Mitropolitul trudise mult la alcătuirea acestei Cazanii şi ardea de dorinţa „ca s-o citească preoţii din Biserică pentru mântuirea românilor credincioşi”. În alcătuirea acestei cărţi autorul s-a folosit de vechile Cazanii traduse, sau prelucrate din limbile greacă şi slavonă.
Preţuirea de care se bucura Cazania se vede prin faptul că a fost retipărită de-a lungul vremurilor de mai multe ori.
Şapte Taine a Bisericii (1644)
Scopul tipăririi acestei cărţi era de a lămuri întâi preoţilor şi apoi credincioşilor Tainele Bisericii Ortodoxe, precum şi de a-i feri de rătăcirile Calvine. La traducerea acestei cărţi a lucrat şi logofătul Eustatie şi a fost tradusă din limba greacă.
Răspunsurile la catehismul calvinesc (1644)
Această carte a fost scrisă de mitropolitul Varlaam ca răspuns la „Catehismul calvinesc” tipărit la Alba Iulia, în limba română, la 1642, declarat „plin de otravă şi moarte sufletească”.
El consideră pe adepţii calvinismului mai primejdioşi decât „păgânii, turcii şi tătarii”. Cartea era adresată tuturor creştinilor, dar în special românilor ortodocşi din Ardeal.

Alte scrieri şi traduceri
De sub teascurile tipografiei din Iaşi în 1645 apare „Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu”. Mitropolitului Varlaam îi sunt atribuite unele traduceri rămase în manuscris, nesemnate: A unui Evangheliar, Apostol şi Psaltirii.
Întreaga activitate desfăşurată de Mitropolitul Varlaam a fost spre a întări şi a apăra credinţa dreptmăritoare, prin traducerea şi tipărirea cărţilor cu conţinut religios. Prin eforturile sale Mitropolitul Varlaam rămâne una dintre figurile remarcabile ale culturii româneşti din sec. al XVII-lea.




Autor: Protoiereu Ioan Lisnic

IN MEMORIAM MITROPOLITUL VISARION PUIU !

ÎN MEMORIAM MITROPOLITUL VISARION PUIU!

La 10 august 1964 îşi încheia drumul vieţii pământeşi marele ierarh al Bisericii Mitropolitul Visarion Puiu .
A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi ( 1909 - 1918 ),director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia( 1918 - 1921 ), Episcop al Argeşului ( 1921-1923 ) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi ( 1923 - 1935), Mitropolit al Bucovinei(1935 - 1940 )şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria( 1942 - 1943 ).


Datorită ultimei sale misiuni din timpul războiului si evenimentele ce au urmat a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală.
Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă în 1946 la moarte în contumacie.
Din iniţiativa mitropolitului Visarion, aflat atunci în exil, în anul 1949 se înfiinţează pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală,pe care o conduce pâna în 1958.
Şi-a petrecut restul vieţii în localitatea Viels Maison-Aisne,la 96km de Paris.

Director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mânăstirilor din Basarabia.

Datorită experienţei şi meritelor obţinute în funcţia de director al Seminarului din Galaţi, la 1septembrie 1918, Arhimandritul Visarion Puiu este numit director al Seminarului Teologic din Chişinău .

Arhimandritul Visarion Puiu.

Localul Seminarului din Chişinău se afla într-o stare foarte jalnică. La începutul războiului fusese transformat în spital pentru răniţi. A servit apoi ca, cazarmă pentru unele cete de bolşevici, iar la acel moment, în localul seminarului locuiau ostaşii unităţii militare româneşti. Într-un raport adresat Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Nicodim, arhimandritul Visarion Puiu scria despre situaţia jalnică de devastare a localului seminarului: „pereţii şi duşamelele murdărite, geamurile sparte, ţevele de apă stricate încât apa minează pereţii întregi şi putrezesc duşamelele, bucătăriile şi celelalte dependente ale interiorului aproape distruse, mobilierul şcolar parte nimicit, parte risipit, iar curtea plină de armată, care cu greu şi după străduinţe repetate abia a părăsit cuprinsul ei”.1)
Pentru începerea restaurării localului era nevoie de a elibera sobele pline de cărtuşe şi grenade ruseşti care puteau pune în pericol multe vieţi omeneşti cât şi clădirea seminarului. Iată ce scria mai târziu fostul director: „Seminarul din Chişinău avea un foarte bun local, pus apoi la îndemâna Facultăţii Teologice, dar în vremea revoluţiei ruse adăpostise pe rând câteva regimente care la plecarea lor îl lăsase într-o stare de plâns. Începând restaurarea lui ... o echipă de soldaţi a lucrat o zi întreagă la scoaterea cu luare aminte a explozibilelor şi cărtuşelor nepotrivite armelor noastre şi dându-li-se foc într-o curte mică cu ziduri de piatră au dat loc la împuşcături ce s-au repetat o întreagă noapte”.2)

Restaurarea localului seminarului s-a început cu un prim ajutor financiar acordat de către P. Cazacu, directorul guvernului local pentru Basarabia, consilierii eparhiali au refuzat să dea vreun ajutor, la fel şi membrii organelor administrative inferioare ale seminarului care locuiau în căminul internatului „n-au arătat nici cea mai mică bunăvoinţă în munca pentru readucerea seminarului în stare de funcţiune”.3)
Pentru data de 15 septembrie, arhimandritul Visarion înştiinţează şi invită membrii Comisiunii Economice a Seminarului pentru a inventaria „zestrea şcolară şi gospodărea-
scă” cât şi a discuta în privinţa reparaţiei localului seminarului.
Şedinţa Comisiunii Economice nu a avut loc din cauza lipsei membrilor, inspectorului Iacov Filatov şi prof. Gurie Ponomariof cei prezenţi:
Preşedintele Şedinţei, arhimandritul Visarion, membrii prot. T. Petică şi diac. I. Munteanu au luat hotărârea ca şedinţa să fie amânată pentru o dată care trebuia să fie fixată ulterior.4)

Şedinţa a fost fixată pentru data de 5 octombrie, la care s-a constituit un Comitet Activ al Seminarului din Chişinău. Sub preşedinţia directorului şi membrilor prezenţi, la ordinea zilei au fost puse următoarele probleme:
1. Darea de seamă a zestrei şcolare; 2. Constituirea unui comitet activ;
3. Aprovizionarea de iarnă.
S-a efectuat inventarierea, s-a discutat despre mersul lucrărilor de reparaţie a localului seminarului cât şi a internatului „pentru a putea fi pus în stare de a adăposti elevii interni, iar în legătura cu apropiata deschidere a cursurilor să se înceapă şi aprovizionările necesare pentru iarnă”.5)
Pe lângă grija pentru restaurarea localului seminarului arhimandritul Visarion a lucrat şi asupra întocmirii programului de studiu pentru seminar. După aprobarea din partea Direcţiunii şcolare şi culturale, programul a fost înaintat Arhiepiscopului Nicodim pentru arhiereasca binecuvântare. La 28 septembrie părintele arhimandrit primeşte următorul răspuns: „cu onoare vă aducem la cunoştinţă că Înalt Preasfinţia Sa Arhiepiscopul Nicodim, în urma raportului P.C. Voastre din 20 septembrie a.c. şi a recomandaţiei din partea Direcţiunii Şcolare, a aprobat noul program de studii pentru Seminarul Teologic din Chişinău, dându-i arhiereasca binecuvântare.
Vă invităm deci să Binevoiţi a-l pune în aplicare cu începerea noului an şcolar”. Rezoluţia arhimandritului Visarion a fost următoarea: „Luăm act de mulţumire sufletea-
scă şi ne vom strădui de a-l aduce la îndeplinire”.6)
La 18 octombrie a fost convocat Consiliul profesoral al Seminarului. Sub preşedinţia rectorului arhimandrit Visarion Puiu au fost puse în discuţie:
1. Chestiunea programei şcolare – împărţirea orelor conform programei cât şi modificările numărului de ore. 2. Împărţirea materiei, fiecare profesor trebuia să împartă materia de studii proporţional cu planul calendaristic. 3. Cărţile didactice, fiecărui profesor, le-au fost înmânate listele cărţilor didactice la obiectele de studiu.7)

Iar la 19 octombrie s-a convocat Consiliul Economic al Seminarului unde s-a cercetat registrele de venituri şi cheltuieli ale sumelor primite de la stat şi a registrelor sumelor eparhiale. S-a constatat, cu părere de rău, că începutul anului de învăţământ, preconizat pentru data de 1 noiembrie, era cu neputinţă.8)

Într-un raport adresat arhiepiscopului Nicodim, directorul seminarului de la Chişinău arăta că motivul principal din cauza căruia se tărăgăna reparaţia localului seminaru-
lui era lipsa mijloacelor financiare: „Reparaţiile se fac greoi, scump şi cu mare întârziere, corespondenţa întârzie, numirile corpului didactic încă nu sunt definitiv terminate, bugetul nu este de nimeni întocmit, iar seminarul nu se ştie dacă trebuie organizat ca şcoală aparţinând unei biserici autonome sau urmează a avea alcătuirea la fel cu seminarele din ţară, aprovizionarea alimentelor.
În asemenea condiţiuni găsindu-se seminarul respectuos vin prin aceasta a spune Înalt Preasfinţiei Voastre din vreme că deschiderea cursurilor este problematică şi că nu se va putea face nici la 1 noiembrie curent”.9)

Când lucrările de reparaţie a localului seminarului s-au aşezat pe un făgaş mai bun, la 1 decembrie 1918, arhimandritul Visarion Puiu este numit Exarh al Mănăstirilor din Basarabia.
La propunerea lui, în postul de director al seminarului a fost numit Economul, prot. Victor Popescu. Iar între 11 şi 14 decembrie noul rector al Seminarului ia în primire de la arhimandritul Visarion „zestrea şcolară” şi suma de bani preconizată pentru reperaţie.10)

După multă muncă şi strădanie, mai ales din partea arhimandritului Visarion, Seminarul Teologic din Chişinău îşi începe cursurile la 14 ianuarie 1919.11)

Noua funcţie a Arhimandritului prevedea inspectarea mănăstirilor şi schiturilor. După primele inspectări mănăstireşti, arhimandritul Visarion avea să constateze că mănăstirile din Basarabia „Sub raport religios apar ca o bogăţie materială a Bisericii şi ca o podoabă morală a poporului basarabean”. Iar din punct de vedere moral şi naţional „se înfăţişează ca locaşuri de adăpostire religioasă şi ca minunate insule naţionale, în care graiul, cântarea şi rânduielile vieţii religioase s-au păstrat întocmai ca şi în ţara mamă, şi se arată acum ca nişte vetre în care sub spuza împrejurărilor din vremile vitrege, s-a păstrat nestinsă conştiinţa naţională în tot timpul stăpânirii streine sub care s-au găsit mai bine de un veac”.12)

În timpul activităţii de Exarh al mănăstirilor din Basarabia, prin vizitele de inspectare a mănăstirilor, arhimandritul Visarion s-a străduit să introducă şi să lărgească buna organizare a vieţii monahiceşti, să sporească starea materială a mănăstirilor, să mărească numărul lor prin redeschiderea unor mănăstiri şi schituri desfiinţate.
În 1920, exarhul mănăstirilor basarabene cere arhiepiscopiei Chişinăului ca Schitul Antonovca să fie despărţit de mănăstirea Hârjăuca şi dat în grija unui stareţ propriu. Acest schit se afla departe de mănăstire, iar după exproprierea din 1917, când mănăstirii i se luase tot pământul, rămăsese aproape nelocuit şi în părăsire. Schitul s-a numit Bocancea, după numele fostului proprietar al moşiei. După despărţirea de Hârjăuca la schitul Bocancea a fost numit stareţ protosinghelul Gurie Tăutu (1920 – 1923).13)
Datorită insistenţei arhimandritului Visarion, după 75 ani de la desfiinţare, îşi reia activitatea şi schitul Rudi. În 1846, când
schitul rămăsese fără vieţuitori, prin decizia autorităţilor eparhiale, biserica rămasă a fost dată sub supravegherea parohiei din satul Rudi de Jos. Aflându-se la un loc retras, cu trecerea timpului şi biserica a fost părăsită. La începutul sec. al XX-lea schitul Rudi se afla într-o stare foarte jalnică, chiliile ruinate şi distruse, livezile înăbuşite de arbori sălbatici, iar biserica din piatră, construită în 1777 în stil moldovenesc, fusese devastată complet şi expusă ruinării. Preţuind însemnătatea spirituală şi istorică a acestui aşezământ, exarhul mănăstirilor basarabene, după multe demersuri adresate Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, filialei sale din Chişinău şi Arhiepiscopiei, reuşeşte aprobarea restaurării schitului. Vieţuirea mănăstirească în schitul Rudi a fost reluată în 1921, avându-l stareţ pe arhimandritul Teofan Drăgici (1921 – 1923).14)

Activitatea desfăşurată la Chişinău, în calitate de director al Seminarului şi Exarh al mănăstirilor i-au adus arhimandritului Visarion mari satisfacţii: „Seminarul din Chişinău – îşi amintea mitropolitul – îmi reamintea de şcolile teologice ruseşti, tot aşa şi mănăstirile basarabene, încât însărcinarea de a lucra pentru ele mă mângâia, iar cei doi ani şi jumătate cât le-am avut în grijă, au trecut cu mare mulţumire sufletească pentru mine”. Iar despre călătoriile de inspectare a mănăstirilor, avea să scrie: „Străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie, cunoscând în destulă măsură toate stările de lucru, şi am văzut cât de puţin cunoşteau guvernanţii noştri această provincie, mai ales conducătorii bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru legarea ei sufletească de patria mamă, şi mult aş fi dorit să pot contribui la adoptarea deciziilor cuvenite, dar n-am fost ascultat”.15)

În timpul activităţii sale la Chişinău, arhimandritul Visarion Puiu a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului 1920, arhimandritul Visarion întocmeşte un Tablou provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia. Biserici şi mănăstiri, lucrare ce constituie prima inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după Marea Unire din 1918. În scurt timp, arhimandritului i se încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologice din Chişinău. Mai conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci. 16)

În 1919 pe paginile Revistei Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este publicată lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, având 95 de pagini. Este prima lucrare consacrată vechilor mănăstiri basarabene după Marea Unire din 1918.
În 1919, la tipografia societăţii de editură „Luceafărul” din Chişinău, se editează lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, O Românie nouă, extrasă din ziarul, România nouă, nr. 220 din 20 noiembrie 1918, având 13 pagini. Iar în 1920 la tipografia „Glasul Ţării” din Chişinău se editează lucrarea, Predici pentru oraşe, avân 232 pagini.17)

Meritele incontestabile ale arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.

Autor : Protoiereu Ioan Lisnic


BIBLIOGRAFIE:

1.ANRM, F. 1862, inv. 10, d. 1, f. 22.

2.Ioan Lăcustă, Din viaţa Mitropolitului Visarion Puiu, revista Magazin istoric, nr.4, 1997 , p. 53.

3.ANRM, F. 1862,inv. 10, d. 1, f. 22.

4.Ibidem, f. 5.

5.Ibidem, f. 15.

6.Ibidem, f. 6.

7.bidem, f. 18

8.Ibidem, f. 20.

9.Ibidem, f. 23.

10. Ibidem, f. 40; 45.

11.Ibidem, f. 60.

12.Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstiri din Basarabia, Tipografia de edetura naţională Luceafărul ,Chişinău, 1919, p. 3.

13. Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1925, p. 62.

14.Ibidem, p. 64.

15.M itropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, p. 69.

16. Iosif M. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre Societatea Istorico-arheologică bisericească din Basarabia, în revista Societăţii, vol. XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p. 406.

17.Zilele „Mitropolit Visarion Puiu”, Paşcani, 2000, p. 71 – 76.

REFUZÂND SĂ FIE ÎNMORMÂNTAŢI, CEI CARE ÎŞI DAU TRUPURILE SĂ FIE ARSE LA CREMATORIU SUNT CONDAMNAŢI DE BISERICA.

Primul om creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui era perfect şi nemuri tor. Prin neascultarea poruncii dumnezeieş ti, omul decade din nemurirea trupului, ins trument prin care a păcătuit, şi este pedepsit cu moartea. Moartea (din latină – limită a existenţei, destrămare a fiinţei) nu este alt ceva decât despărţirea sufletului de trup. Sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se în toarce la Creatorul său ca să dea socoteală de cele săvârşite în timpul vieţii sale pămân teşti, iar trupul, fiind pământ (Facere 3, 19), în pământ se întoarce, prin putrezire descompunându-se în elementele din care a fost format.
Prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos moartea a fost învinsă (Romani 8, 11). Această înviere nu este o simplă revenire la viaţa pământească, ci începutul unei alte vieţi, a vieţii veşnice în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi descompunere. Deci, moartea nu atinge imaginea divină a omului – sufletul este nemuritor, ci numai elementul său corporal, care odată cu învie rea se reconstituie din elementele din care a fost format, fiind totodată desăvârşit şi prin purificarea de aspecte negative şi corupte (I Corinteni 15, 42-44).
Importanţa spirituală a trupului omenesc este arătată în Epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, care numeşte trupul – „templu al Duhului Sfânt şi locaş al sufletului” (I Corinteni 3, 16-17; 6, 19). Deci, trupul se cu vine să fie cinstit şi îngrijit atât în viaţa pământească, cât şi după despărţirea lui de suflet prin introducerea lui în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19; Iov 34, 15).
La majoritatea popoarelor păgâne trupu rile răposaţilor erau arse, cenuşa era păs trată în urne speciale puse în casele lor sau în morminte speciale.
La vechii evrei procesul incinerării se fo losea numai în cazurile pedepsei cu moar tea (Levitic 20, 14; 21, 9) şi la „purificarea” colectivă din mijlocul lui Israel (Iosua 7, 25).
În Imperiul Roman practica incinerării a fost abandonată definitiv prin secolul al ze celea ca rezultat al influenţei creştine.
Începând cu sec. al XIII-lea, Biserica Romano-Catolică prin procesul de inchiziţie tolera pedeapsa cu moartea prin ardere. A fost condamnată incinerarea pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar prin anii 60 ai seco lului trecut, datorită pledării în favoarea inci nerării ca mijloc de „salvare” a trupului de degradare, în cărţile liturgice catolice se in troduc anumite rugăciuni la incinerare. Potrivit teologilor catolici, incinerarea este, pur şi simplu, un proces accelerat al des compunerii trupurilor, prin care se reduc considerabil cheltuielile funerare. La fel şi protestanţii, care resping însăşi noţiunea de moaşte, nu acordă nici o atenţie problemei înhumării.
Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. Pildă vie împotriva incinerării avem pe În suşi Mântuitorul Iisus Hristos, care a fost în gropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se „începătură învierii celor ador miţi” (I Corinteni 15, 20). Numeroase minu ni ale Mântuitorului de readucere la viaţă a unor persoane sunt o dovadă împotriva in cinerării. A înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15), pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56), pe prietenul său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 39-45). La fel şi sfinţii, prin viaţa lor curată, şi-au sfinţit trupurile, devenind moaşte făcătoare de minuni.
La creştini, trupurile îşi au valoarea lor şi de aceea sunt puse în pământul din care sunt luate. Tradiţia patristică condamnă inci nerarea ca pe o dezonorare a celor morţi. În acest sens ne învaţă şi Fericitul Augustin: „Nu se cuvine, nu este iertat a dispreţui tru purile, de care s-a folosit Duhul Sfânt ca de un organ al său, vas al sfinţeniei. Căci, dacă inelul sau veşmântul care ne-a rămas de la părinţi cu atât e mai preţios în ochii noştri, cu cât mai mare este iubirea noastră faţă de ei. Cum am putea dispreţui trupurile, cu care trăim în legătură mult mai familiară şi mai intimă?”.
Sunt cazuri când unii îşi strivesc viaţa în incendiu, trupul fiind carbonizat sau chiar vaporizat de o bombă nucleară, în aseme nea cazuri condiţia fizică a trupului nu e o piedică gravă spre mântuire. Mărturie ne servesc martirii arşi pe rug.
Înhumarea trupului fizic intact din punct de vedere teologic şi pastoral este o norma tivă pentru creştinii ortodocşi şi sunt condamnaţi de Biserică numai cei ce bene vol îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu. Recurg la astfel de metode numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte odată cu moartea, că după moarte nu mai e nimic.
Din punct de vedere ecologic, prin inci nerare s-ar putea dezinfecta şi distruge tru puri care altfel ar putea transmite boli sau ar putea genera epidemii. Însă pentru aseme nea cazuri există sicriuri cu protecţie faţă de mediul încunjurător. Consider că nu ar întâl ni piedici nici creştinii din zonele urbane cu densitate mare a populaţiei, unde treptat se reduce terenul disponibil pentru înmormân tare. Chiar şi în ţările, unde legile cer incine rarea, pentru a fi salvate de distrugere tru purile intacte ale celor dragi, ele pot fi trans portate în altă zonă, pentru a fi înmormânta te creştineşte.
Potrivit tradiţiei creştine, modul potrivit de a-l aşeza la odihnă pe cel mort este înhuma rea. Mormintele creştine străjuite de Sfânta Cruce arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos, cu nădejde că se va scula împreună cu El la învierea de obşte.
Vederea mormintelor ne îndeamnă ca fiecare din noi să cugete, fără voia lui, asu pra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea un sfat: „În tot ce veţi spune şi veţi face, cugetaţi la clipele ce le de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui”.
Autor : Protoiereu Ioan Lisnic

Manastirea Galata !

Manastirea Galata a fost ctitorită de domnitorul Petru Schiopu, iar Biserica a fost sfinţită în 1584. Numele îi vine de la cartierul cu acelaşi nume din Constantinopole (Istanbulul de astăzi), acolo unde domnitorii moldoveni găseau găzduire când mergeau la Înalta Poartă. Ca şi alte mânăstiri din zona Moldovei, Galata are un zid inconjurător cu un turn-clopotniţa. De altfel, Biserica mânăstirii a fost un model pentru Biserica Aroneanu (1594), Biserica Mânăstirii Dragomirna (1608-1609), Biserica Mânăstirii Trei Ierarhi (1639).Casa domneasca, unde se retragea adesea domnitorul Petru Schiopu, a suferit mai multe modificari de-a lungul timpului, iar astazi găzduieste muzeul mânăstirii, paraclisul “Sf. Apostol Iacov”, diverse exponate cu valoare istorică, un fragment de frescă cu celebrul “roşu de Galata“, şi clopotul daruit de Petru Schiopul bisericii “Galata din vale”.
În timpul lucrărilor de restaurare din 1970 au fost descoperite mormintele a doi dintre copiii domnitorului, Despina şi Vlad, precum şi al sotiei sale, Maria Amirali.
Din 1990, Galata este mânăstire de călugăriţe, care se ocupă cu arta broderiei şi confecţionarea veştmintelor liturgice.
Hramul Bisericii este “Înaltarea Domnului” (la 40 de zile dupa Sf. Pasti).

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi !

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683). Aşezată pe un deal înalt şi râpos din partea de sud a Iaşului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a oraşului, Mănăstirea Cetăţuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant şi împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.
Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului şi boierilor un reazem pentru o rezistenţă înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcţionat o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga.
Ansamblul Mănăstirii Cetăţuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-a-A-03806 şi fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:
[1]Biserica "Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.01
Sala Gotică - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.02
Casa Domnească - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.03
Corpul de chilii - datând din anul 1928, având codul IS-II-m-A-03806.04
Turnul clopotniţă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.05
Zidul de incintă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.06

Fondarea
Înainte vreme, pe dealul Cetăţuia ce domină partea de sud a Iaşului se aflau vii, grădini, livezi sau pădure. În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulţi proprietari, o întinsă podgorie, cu intenţia probabilă de a înălţa o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.
În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Începerea construcţiei este menţionată de Ion Neculce în cronica sa, unde a scris: "Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună".
Ritmul construcţiei a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii şi, după cum reiese din scrisorile domneşti pe care le primiseră împuterniciţii domnitorului, se căuta achiziţionarea de material pentru acoperiş. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung şi ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetăţuia, îi cerea birăului oraşului Bistriţa să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de cuie "de draniţă şi de şindrilă". Lucrările s-au făcut probabil de către meşteri moldoveni. În acelaşi timp, se comandau la Braşov şi Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniţă de la intrarea în mănăstire.
După cum susţin unii cercetători, lucrările de construcţie au fost realizate sub conducerea lui Grigore Cornescu, un talentat sculptor şi pictor, descris de Ion Neculce ca fiind "un nemiş din ţinutul Hotinului, (...) ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri". El este meşterul trimis de Duca Vodă în 1671 pentru a executa în ceară, pentru sultanul Mehmed al IV-lea, macheta Cetăţii Cameniţa, pentru ca generalii turci să o analizeze şi să vadă ce puncte slabe are. Tot el a lucrat şi la restaurarea bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeş (în 1679), ctitorită de Neagoe Basarab.
După cum reiese din alte documente şi din pisania amplasată pe turnul clopotniţă, la 10 iunie 1670 se finalizase deja construcţia zidurilor incintei, a bastioanelor şi a turnului clopotniţă. [9] Cu toate acestea, sfinţirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea bisericii şi înzestrarea ei cu obiecte de cult.
Deasupra intrării în pronaos a fost pusă o placă cu următoarea pisanie în limba greacă:
„S-a ridicat acest dumnezeiesc locaş, cu hramul Sfinţilor vestiţi şi pretutindeni lăudaţi şi înaintemergători Apostoli Petru şi Pavel de către iubitorul de Dumnezeu şi strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului Domn Domn Dosithei şi păstorind Preasfinţitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672.”
Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă terminată. În 1672, domnitorul Gheorghe Duca a înmormântat în noua biserică pe una din fiicele sale, Maria.
Domnitorul Gheorghe Duca şi urmaşii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, printre care s-au aflat următoarele: Andrieşeni, Frăsuleni, Moreni, Ruseni, Valea Adâncă, Valea Cozmoaei şi Tabăra (jud. Iaşi), Corni şi Siliştea-Băbiceni (jud. Vaslui), o parte din moşia Belceşti (jud. Neamţ), Fântâna Gerului, Stoicani, Tatarca, Tuluceşti şi o parte din moşia Şendreni (jud. Covurlui), plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iaşi.
Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetăţuia, împreună cu alaiul său. După relatarea cronicarului Ion Neculce, "şi iar după acie au mai vinit împăratul în primblare şi s-au suit în deal la mănăstire la Cetăţuie de au vădzut-o şi prăvind locul în toate părţile".Sultanul a fost uimit de măreţia construcţiei. Conform legendei, el i-ar fi întrebat pe sfetnici: "Cât a cheltuit ghiaurul cu această mănăstire?", iar după primirea răspunsului că Duca a plătit 30 pungi de aur, sultanul s-a mirat afirmând că o asemenea construcţie nu s-ar fi putut face cu mai puţine de 100 de pungi de aur, "numai dacă a făcut-o cu nedreptăţi şi n-a plătit-o poate să o facă cu 30". El a prevestit atunci că mănăstirea se va prăbuşi în următorii 30 de ani ca urmare a faptului că a fost construită pe un teren instabil, dar prevestirea sa nu s-a adeverit. Totuşi, pe la începutul secolului al XVIII-lea, zidul din partea de vest s-a prăbuşit după ce s-a surpat o porţiune din deal. Plecând de la menţiunea că la asediul din 1717 austriecii nu au putut escalada zidurile mănăstirii, aşteptând să le vină scări, după cum este scris în letopiseţul lui Ion Neculce şi în cronica tradusă de Alexandru Amiras, se poate deduce că zidul de vest nu se prăbuşise încă.
În 1682, la sfatul patriarhului Dosithei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului mănăstiresc o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Aici au lucrat călugări români cunoscători ai limbii greceşti, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huşi. Tiparniţa a funcţionat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698, când tiparniţa a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi. Această tipografie era la acea vreme singura de acest fel din întregul Orient.
Sursa:http://ro.wikipedia.org

Cum trebuie să înţelegem Semnul apocaliptic 666 , despre care se vorbeşte în Apocalipsa capitolul 13:18 ?

Răspuns: Numărul 666 este un număr alegoric simbolic, unele grupări sectare cred, în mod literal că va fi “o pecete” pusă pe frunte sau pe mâna dreaptă anumitor creştini vrednici de pedeapsă.
În Biserica Ortodoxă cel mai bine explică sensul acestui număr, Sf. Andrei episcopul Cezareei.
Astfel primul 6“şase”-SPUNE ACEST SFÂNT-” simbolizează mânia fără judecată;
al doilea 6 “şase”- simbolizează mintea plină de tulburare;
al treilea 6 ”şase”- simbolizează pofta fără de raţiune.

Toate acestea patimi vor stăpâni pe mulţi creştini în veacul cel mai de pe urmă, adică: răzbunarea, necredinţa, şi desfrânarea.



BIBLIOGRAFIE: “ Ne vorbeşte Părintele Cleopa “ vol.5, Editura Mânăstirea Sihăstria 2004
În Ediţia îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan.

Doua milioane de Kilometrii in Cautarea Adevarului !Conferinta Klaus Kenneth - 27.10.2009 - Cluj N. p.2

conferinta Klaus Kenneth - 27.10.2009 - Cluj N. p.2 from diana sorin on Vimeo.

Sfântul care a locuit în casa tatălui sub chip de străin.

Sfântul Alexie a fost singurul copil al dregătorului Eufimian. Cu cât înainta în viaţă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic.

Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviinţata, dar împotriva voinţei tânărului. De aceea, chiar din seara nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci şi casa parinţilor sai. A fugit la biserica din Edesa, unde a stat 18 ani, imbracat saracacios si hranindu-se din mila celor care veneau la biserica. Cand s-a facut cunoscut celorlalti ca este un om al lui Dumnezeu, el s-a inspaimantat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte, si in taina a plecat spre Tarsul Ciliciei. Insa, corabia cu care calatorea a naufragiat, a fost luata de vanturi si purtata pe ape pana la Roma, locul nasterii sale. Sfantul Alexie a vazut in aceasta intamplare mana lui Dumnezeu, si astfel a hotarat sa mearga la casa tatalui sau si acolo, sub chip de strain, sa-si petreaca in continuare cu pocainta cealalta vreme a vietii sale. Ajuns in casa parintilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat in deradere si batjocorit de servitori.

Cand i s-a apropiat sfarsitul, el a alcatuit o scrisoare, a strans-o in mana, si intinzandu-se, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu in ziua de 17/30 martie. Dupa o descoperire dumnezeiasca in Biserica celor Doisprezece Apostoli, imparatul si patriarhul au primit porunca de a-l cauta pe "omul lui Dumnezeu”. La scurt timp, s-a descoperit ca acest "om al lui Dumnezeu" era fiul lui Eufimian, care traise ca un cersator in curtea acestuia, timp de saptesprezece ani.

Imparatul a citit scrisoarea cu voce tare si toti au fost cuprinsi de spaima. La atingerea de sfintele sale moaste bolnavii se vindecau, caci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.

Trupul Cuviosului Alexie a fost ingropat cu cinste in Biserica "Sfantul Apostol Petru“.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Pavel;
- Sfantului Cuvios Teostirict Marturisitorul;
- Sfantului Mucenic Marin;
- Sfantului Patrick, episcopul si luminatorul Irlandei (383-461).

Întru această zi, cuvânt al lui Atanasie, egumenul Sinaiului,despre aducerea aminte a răului.

Mult poate rugăciunea dreptului, care se ajutorează cu fapta. Dar se ajutorează, dacă cel ce se căieste va începe a se osteni si roade de pocăinţă a face. Iar, dacă de o parte zideşte, iar de alta risipeşte, apoi ce folos va fi? Fără numai greutate îsi dobândeste lui. Că mare răutate este ca,adică, să meargă cineva la biserică, avînd invidie asupra altcuiva: căci, cum o să se roage cu o minciună,zicând rugăciune: „Tatăl nostru, iartă-ne nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresiţilor nostri?” O, omule,care grăieşti si fără de minte te ostenesti la rugăciune, purtând în inima ta veninul vrăjmasului, cum strigi, cu minciună, la Dumnezeu: „Iartă-mi mie,
precum şi eu am iertat?” Oare să te rogi ai venit, sau ca să minţi? Oare să câstigi darul, sau mânie să primeşti? Mântuire voieşti să iei, sau osândă?
Au nu auzi ce spune preotul, în vremea dumnezeiestei Liturghii: „Să ne iubim unii pe alţii”, adică să lepădăm toate nedreptătile si asprimile inimii?
Ce faci, omule? Îngerii slujind, heruvimii cei cu ochi mulţi acopăr Trupul lui Hristos pe Sfânta Masă şi serafimii, cei cu şase aripi, cântă cântarea întreit sfântă şi cu multă frică stau înainte, iar preotul, pentru tot poporul rugându-se. Duhul Stânt se pogoară şi îngerii scriu numele celor ce fără răutate intră în biserică; cum, oare, iubitule, de nu te înspăimântezi? Sau cum ceri iertăciune, iar tu nu ierţi. Că de nu vei ierta, pe cei ce ţi-au gresit Ţie, nici Domnul nu te va ierta pe tine. Iar de vei ierta, iertat vei fi; si de vei milui, miluit vei fi. Să nu zici: „De multe ori am iertat pe fratele meu si iarăsi rău mă ocărăşte şi multe răutăţi aduce asupra mea si nu pot să-l mai iert pe el.”
Nu, iubitule, să nu zici acestea,ci să te asemeni cu Stefan şi cu Iacov,ruda Domnului, si să te rogi pentru cei ce-Ţi fac ţie rău.
Si Stăpânului tău, Celui ce a primit moarte pentru noi,să te asemeni;să rabzi răutatea si ocara de la prietenul tău, ca să Ţi se ierte păcatele cele multe.
Să fugim,fraţilor, de păcatul cel amar al aducerii aminte de rău, pentru că tot păcatul, în scurtă vreme, se săvârsteste si degrabă trece, dar pomenirea de rău este o patimă cumplit înfocată. Că, cineva, ori umblând, ori sezând,ori sculându-se, veninul balaurului în inima sa îl poartă.
Cel ce se lasă cuprins de această patimă, nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi
iertării nu se va învrednici. Că, pentru acela, nici o faptă bună nu se foloseşte, nici postul, nici milostenia, că pomenirea de rău pe toate le pierde. Deci, de-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti de răutate, mergi, mai întâi, de te împacă,si,asa, să-ţi aduci darul şi primit va fi.

Dumnezeului nostru slavă, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

Sursa:
1.www.CrestinOrtodox.ro
2.www.marturisitorortodox.ro

Sfântul Apostol Pavel păstor al lumii !

PARINTELE JUSTIN – SFATURI LA VREME DE POST SI DE STRAMTORARE PRIN CUTREMURE SI RAZBOAIE

Îndemn la pocăinţă - Pr. Iustin Pârvu despre sfîrşitul lumii, mîntuire, Japonia, tehnologie from sholarios on Vimeo.

ESTE SF.IMPARTASANIE SIMBOLICA?-CATEHEZA -EPICLEZA EUHARISTICA -Arhim. conf. dr. Vasile Miron

Epicleza euharistica in cultul divin public al Bisericii Ortodoxe si in contextul ecumenic de astazi

In cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, epicleza este rugaciunea de invocare a Sfantului Duh intalnita nu numai in cadrul Sfintei Liturghii, ca rugaciune tipica de solicitare a interventiei si lucrarii dumnezeiesti pentru prefacerea elementelor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului, ci si in randuiala Sfintelor Taine si ierurgii ca formula sacramentala de sfintire si binecuvantare a omului si a naturii inconjuratoare care, impreuna cu omul, tinde si ea progresiv spre o prefacere si transformare spirituala in drumul ei spre desavarsire, caci "potrivit fagaduintelor Domnului, noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Avand o importanta covarsitoare in viata liturgica a Bisericii Ortodoxe si constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei si a comuniunii euharistice a fost adeseori abordata in dialogurile si intrunirile ecumenice din tara si strainatate.
Ortodocsii considera comuniunea euharistica si cultica o urmare fireasca a Crezului si a Tainelor comune. Ei afirma ca unitatea de credinta este baza si continutul acestei comuniuni si sustin fara echivoc ca nu ne putem impartasi in mod real cu Hristos, decat atunci cand il marturisim in deplinatatea Sa. Numai dupa ce se ajunge la o unitate plenara a credintei si trairii crestinesti, se vor darama zidurile despartitoare. Atunci rugaciunile comune, actele de cult si comuniunea euharistica chiar, vor fi mai autentice si mai concrete decat le pot face simplele intruniri exterioare in contextul dialogului ecumenic.
Numai prin credinta plenara a Bisericii nedivizate, marturisita in comuniune cultica prin Preotie si prin celelalte Taine, putem ajunge la impartasirea reala cu Trupul si Sangele euharistie al lui Hristos, asa cum se roaga neincetat Biserica: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".
Epicleza din punct de vedere liturgic
Acesta este in esenta obiectivul si scopul principal al Liturghiei ortodoxe relevat atat in textul anaforalei, cat si in alineatele ecteniilor, caci nu se pot impartasi din acelasi potir cei ce nu marturisesc aceeasi credinta.
"Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unitatii, ci incoronarea acesteia", adica pecetluirea unitatii duhovnicesti a celor ce au sporit in gandire, iubire si simtire crestineasca si "s-au pregatit pentru a fi un "Trup si un Duh" cu Hristos, prin Duhul Sfant, rugandu-se in comun, laudandu-L pe Dumnezeu in comun, marturisind in comun aceeasi credinta si aducand ofranda comuna a painii si a vinului". Toate momentele anterioare epicle-zei care se succed in mod gradat in randuiala Sfintei Liturghii, cum ar fi: citirea Sfintei Evanghelii, rostirea in comun a Simbolului credintei, marturisirea dragostei fratesti, raspunsurile mari si rugaciunea euharistica sau anaforaua, nu sunt altceva decat trepte de inaintare in unitatea credintei, a simtirii si trairii crestinesti.

Abia dupa parcurgerea acestor etape urmeaza momentul culminant al slujbei, epicleza, adica chemarea, rugaciunea si implorarea noastra catre Tatal ca sa trimita pe Duhul Sfant sa sfinteasca cinstitele daruri de paine si vin si sa le prefaca in Trupul si Sangele Fiului Sau: "inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau. Iar ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant"3. Amin, Amin, Amin.
De fapt, rugaciunea epiclezei este adresata lui Dumnezeu Cel in Treime slavit, adica lui Dumnezeu privit in unitatea Fiintei Sale: "Tie ne rugam si de la Tine cerem, Sfinte al sfintilor, cu bunavointa bunatatii Tale, sa vina Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste darurile acestea ce sunt puse inainte si sa le binecuvinteze pe dansele si sa le sfinteasca si sa le arate: Painea aceasta, adica, insusi Cinstitul Trup al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este in potirul acesta, insusi Cinstitul Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos...", se spune in textul epiclezei din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
Invocarea Sfantului Duh are ca obiect nu numai prefacerea painii si a vinului, ci si prefacerea si transformarea sufleteasca a credinciosilor, caci jertfa euharistica se aduce spre iertarea pacatelor, spre impartasirea cu Sfantul Duh, spre plinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea catre Dumnezeu si izbavirea de judecata si osanda cea vesnica. Acesta este motivul pentru care preotul liturghisitor, dupa invocarea Sfantului Duh, se roaga astfel: "Iar pe noi care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant si pe nici unul dintre noi sa nu-l faci vinovat prin aceea ca se impartaseste din ele cu nevrednicie".
Aceste doua aspecte scot in relief dimensiunea eshatologica a Tainei, indreptata spre viitor, spre implinirea imparatiei lui Dumnezeu, descoperita si daruita Bisericii, care traieste in mod constient acest mister. Deci, "prin taina painii euharistice este reprezentata si intrupata unitatea credinciosilor, care alcatuiesc un Trup in Hristos. In toate locurile unde se savarseste aceasta taina, este prezenta mereu Biserica in mod plenar".
Rugaciunea epiclezei ne arata ca Duhul Sfant, ca Duh al iubirii si comuniunii, innoieste si dinamizeaza intreaga viata a Bisericii. Biserica ii cheama la inceputul fiecarei slujbe sa patrunda in adancul fiintei credinciosilor ca sa o purifice de necuratia pacatului si sa o sfinteasca cu harul sau dumnezeiesc: "imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si man-tuieste, Bunule, sufletele noastre".
In actul liturgic, Duhul Sfant intra in relatie personala in primul rand cu preotul slujitor care il cheama sa-i curateasca sufletul de toata intinarea patimilor pentru a aduce fara de prihana jertfa cea fara de sange. inaintea oficierii Sfintei Liturghii, preotul se roaga astfel: "Trimite, Doamne, mana Ta cea sfanta din inaltimea sfantului Tau locas si ma intareste spre slujba ce-mi este pusa inainte, ca fara de osanda stand inaintea Sfantului Tau Altar, sa savarsesc jertfa cea fara de sange, ca a Ta este puterea si slava in veci, Amin", iar in clipele premergatore rostirii epiclezei, spune: "Pe Prea Sfantul Tau Duh..., Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi cei ce ne rugam Tie".

O rugaciune similara rosteste preotul in taina si in momentul oficierii Tainei Sfantului Botez: "...Spala-mi necuratia si intinaciunea sufletului si pe mine intreg cu totul ma sfinteste...", se spune in textul rugaciunii, caci este anormal si nefiresc ca preotul, in calitate de organ sfin-titor al vietii credinciosilor, sa ramana "rob al pacatului". Duhul Sfant intareste puterile sufletesti ale preotului, ajutandu-l sa-si inalte viata sa duhovniceasca, pentru a o face compatibila cu sfintenia Tainelor. Asa cum afirma un mare teolog roman "sfintitii slujitori se roaga, in primul rand, ca Duhul Sfant nu numai sa nu le fie retras si sa nu fie lipsiti de El, sau sa li se suspende, ori sa li se suprime asistenta Lui, ci, totodata, sa le fie restaurat, adica sa le fie reinsufletit sufletul Lui intr-insii, investindu-i cu puterea Sa, ca oarecand pe Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii".
Epicleza din punct de vedere dogmatic
In Biserica Ortodoxa, fiecare Taina are epicleza si Cincizecimea ei proprie, adica rugaciunea de invocare a Sfantului Duh si coborarea Acestuia asupra materiei, pentru transfigurarea ei, a omului si a intregii creatii. Sub adumbrirea Duhului lumea creata se uneste fara schimbare, alterare sau contopire cu harul necreat si nu e desfiintata, nici afectata, ci transfigurata si facuta nestricacioasa, caci asa cum spune si Sfantul Maxim Marturisitorul "Duhul Sfant activeaza in om harul mantuirii, preface si schimba pe fiecare in parte, rezidindu-l in chip mai dumnezeiesc, potrivit cu insusirile Lui, si inaltandu-l spre ceea ce se indica prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul ca e inca copil in cele dupa Hristos si nu poate vedea in adancul celor ce se petrec".
Duhul Sfant raspunde la epicleza Bisericii cu prezenta si lucrarea Sa dumnezeiasca, potrivit fagaduintei Mantuitorului: "Eu voi ruga pe Tatal si El va va da un alt Mangaietor" (Ioan XIV, 16), spune Mantuitorul apostolilor Sai. Inaltat de-a dreapta Tatalui, Hristos - Marele Preot continua mijlocirea Sa preoteasca si epicleza Sa permanenta pe langa Tatal, facand din Biserica local Cincizecimii neincetate.
Duhul Sfant continua astfel prin Biserica actiunea Domnului Hristos de a recapitula, de a modela toata creatura, de a o conduce la implinirea ei, caci Biserica prin epicleza actualizeaza Cincizecimea, ca relatie dinamica intre ea si Sfanta Treime. "intalnirea cu Hristos in locasul bisericii nu e traita de credinciosi ca persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre ei fara de care nu este posibila mantuirea". Locasul bisericii nu este doar o casa de rugaciune a credinciosilor, ci un loc al prezentei si lucrarii lui Dumnezeu Cel in Treime. "Prefacerea (elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului) este astfel opera Sfintei Treimi, adica a Dumnezeirii in toate cele trei ipostasuri, ca si opera de manturie a neamului omenesc pe care o hotaraste din eternitate Tatal, o lucreaza Fiul prin activitatea Sa pamanteasca incoronata pe Golgota si o intareste Sfantul Duh prin salasluirea Lui permanenta intre noi cu incepere de la Cincize-cime si actiunea Lui in veci simtitoare".
Biserica este plina de Duhul Sfant pe de o parte, iar pe de alta parte, ea il cheama continuu. Biserica este unita cu Hristos pe de o parte, iar pe de alta parte ea nazuieste spre El, il cheama in rugaciunile ei. Deci, nu este o unire statica, ci una dinamica, ce nazuieste tot mai sus: "Cincizecime continuata, lucrare revelatoare neintrerupta a Duhului Sfant, Biserica reveleaza neincetat identitatea ei cu Hristos care este Adevar, Cale si Viata, ceea ce face din Biserica insasi o taina a Adevarului si a Vietii". Aceasta lucrare sinergica caracterizeaza intreg cultul divin public ortodox. Prin structura sa de imnuri, rugaciuni, acte si formule sacramentale de invocare, adorare si multumire, acest cult are prin excelenta un caracter epicletic si teocentric, fiindca centreaza si inradacineaza viata noastra in Dumnezeu, izvorul vietii si al mantuirii noastre. "Viata noastra este autentica si sanatoasa daca isi are obarsia in Dumnezeu si e miscata de Dumnezeu in toate formele ei", spune un teolog contemporan.
Experienta vietii liturgice ilustreaza cat se poate de fidel acest adevar, caci orice act liturgic si orice forma de cult reprezinta adevarate cai de patrundere si transmitere a vietii divine in umanitatea rascumparata. Ele sunt mijloace harismatice prin care Hristos isi extinde prin Duhul Sfant puterea si lucrarea Sa mantuitoare in lume, incat putem spune ca "prezenta reala a lui Dumnezeu si intrarea in relatie spirituala cu el prin actele liturgice formeaza insasi misterul cultului". In spatiul eclezial al cultului divin public ortodox, unitatea credintei, a iubirii si trairii crestinesti este potentata si luminata de harul treimic necreat. Aici este locul intalnirii reale a omului cu Dumnezeu, locul unde "Dumnezeu se intrupeaza in om si omul se spiritualizeaza in Dumnezeu. intruparii, adica omenizarii lui Dumnezeu, ii raspunde spiritualizarea si indumnezeirea omului. Iubirii Tatalui ii raspunde deja iubirea Fiului Omului, iar "noi ne aducem aminte de Domnul, pentru ca El isi aduce aminte de noi". "Duhul si Mireasa spun: Vino, Doamne!" Acesta este intelesul suprem al epiclezei care duce la nuntile mistice ale lui Hristos cu orice suflet".
In Biserica Ortodoxa aproape tot cultul divin public este o epicleza, o chemare a Duhului, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetitia unor formule si randuieli, ci prilejuri pentru reinnoirea chemarii si pogorarii Duhului. "De altfel, toate slujbele (ortodoxe), toate ceremoniile, toate cuvintele n-au rost, n-au valoare decat ca purtatoare ale Duhului: prin ele marele torent al Duhului lucreaza asupra omului, pe care (Duhul) trebuie sa-si puna pecetea sa".
Fiecare Taina are propria sa cincizecime, epicleza sa, care este rugaciunea adresata Tatalui pentru ca El sa trimita pe Duhul Sfant. Lucrarea Duhului Sfant in misterul Tainelor are ca obiectiv prioritar sfintirea elementelor naturale: apa, untdelemnul, painea sau vinul. La savarsira Botezului, de pilda, preotul cere lui Dumnezeu sa trimita Duhul Sau cel Sfant peste apa baptismala, prin cuvintele: "Tu insuti dar, Iubitorule de oameni, vino si acum cu pogorarea Sfantului Tau Duh care sfinteste toate si sfinteste apa aceasta", iar in continuare se cere Domnului nostru Iisus Hristos sa lucreze insusi prin apa sfintita la restaurarea si renasterea duhovniceasca a celui ce se boteaza: "Fa-o pe ea izvor de nestricaciune, har de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, plina de putere ingereasca...", ceea ce inseamna o interventie reala a lui Dumnezeu in actul sfintirii si innoirii fapturii umane. Despre prezenta activa a Mantuitorului Hristos in lucrarea Tainelor ne graiesc aproape toti Sfintii Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in acest sens: "Cand vezi scaldatoarea apelor si mana preotului atingandu-se de capul tau, sa nu socotesti ca aceea este doar simpla apa, nici ca singura mana preotului este pusa pe capul tau. Fiindca nu omul este cel ce lucreaza cele ce se savarsesc, ci harul Duhului este Cel ce sfinteste firea apelor si se atinge impreuna cu mana preotului de capul tau".
Deci, Duhul Sfant nu se manifesta ca o putere exterioara materiei ce se misca la suprafata elementelor naturale, ci actioneaza in interiorul lor, strabatandu-le cu energia Sa dumnezeiasca, pentru ca aceste elemente sa devina izvoare de curatire si de sfintenie. Cand preotul invoca pe Sfantul Duh ca sa sfinteasca untdelemnul la Taina Sfantului Maslu specifica in rugaciunea epicletica si efectele harismatice si terapeutice ale acestui untdelemn sfintit, mentionand ca este destinat "ca sa fie celor ce se vor unge dintr-insul spre tamaduire si izbavire de toata patima si intinaciunea trupului si a sufletului si a toata rautatea".
Asadar, prin prezenta Duhului Sfant in elementele naturale si prin impartasirea de ele, fiinta credinciosului se purifica si se sfinteste in toata plinatatea ei. "Asa cum Duhul izvora din trupul lui Hristos, ca sa vindece pe cei ce se atingeau de El, tot astfel, Duhul Sfant se manifesta prin elementele naturale ca sa innoiasca fiinta credinciosilor". Coborarea Sfantului Duh peste Daruri este ceruta in vederea transformarii launtrice a credinciosilor. Noi chemam Duhul Sfant sa se pogoare peste paine si vin pentru ca prin cuminecarea cu Sfintele si Prea Curatele Taine ale lui Hristos sa primim "iertarea pacatelor", sa descoperim "impartasira Sfantului Duh" si sa gustam, inca din lumea aceasta, "plinatatea imparatiei".
In concluzie, cerem sa vina Duhul Sfant peste noi, pentru ca pe toti care ne impartasim din aceasta unica Paine si din acest Sfant Potir, "sa ne uneasca unii cu altii prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant", pentru ca numai uniti unii cu altii in comuniunea Duhului Sfant constituim Biserica lui Hristos. Acesta este rostul epiclezei in cultul divin public ortodox.
Epicleza este o marturisire liturgica a dogmei. Toate rugaciunile Liturghiei au un caracter epicletic, atat cele anterioare epiclezei euharistice, cat si cele dupa aceasta consacrare, in care ne rugam ca Tatal sa primeasca sacrificiul nostru si sa trimita credinciosilor plenitutindea harului Sau. Tainele sunt o continua epicleza a Bisericii si o continua Cincizecime.
Biserica cheama Duhul prin toate manifestarile sale cultice, dar mai cu seama prin Taine. in acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic; de epicleza Mirungerii, cincizecime personala, prin care fiinta umana devine harismatica, creatura noua; de epicleza Pocaintei, a Hirotoniei, a Nuntii, a Maslului, prin care toate se sfintesc si se inalta. Insusi gestul pe care-l face crestinul cand se insemneaza cu Sfanta Cruce este un act epicletic care transforma pe crestin in crucea vie a lui Hristos. Orice Taina si, in consecinta, orice act spiritual crestin poseda mica sa cincizecime, ungerea Duhului, pentru ca toate au o intentie epicletica.
Euharistia inlesneste comunitatii sa participe la Cincizecime, fiindca fiecare credincios se impartaseste nu numai de Hristos, ci si de Duhul: "Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri", spune epicleza. Numai intrucat Duhul raspunde la epicleza Bisericii si coboara peste comunitate, ca in ceasul al treilea la Cincizecime peste Apostoli, darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului.
Inainte de impartasire, preotul cere iarasi pentru noi nu numai invred-nicirea de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului ci si cu Sfantul Duh, pentru ca poporul marturiseste dupa impartasanie: "primit-am Duhul cel ceresc", sau: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh...". "Unirea tuturor pentru care se roaga Biserica, nu se intelege nici ca o asamblare a unor fragmente de "comunitati crestine", ci ca o extindere a unitatii trei-mice care se lucreaza sfant in trupul ei liturgic".
Trimitera Duhului Sfant nu se intampla izolat si automat fara epicleza comunitatii si, de aceea, in Ortodoxie nu se poate savarsi Euharistia fara participarea comunitatii.
Epicleza din punct de vedere interconfesional
In Biserica Romano-Catolica exista practica veche de a se savarsi Liturghia fara prezenta comunitatii. Prin aceasta, se urmarea tendinta de a se desparti Euharistia de comunitate. In romano-catolicism preotul se plaseaza intr-o relatie deasupra comunitatii. "In mesa, Hristos se ofera El insusi Tatalui Sau prin slujirea preotului, comemorand si reinnoind jertfa prin care El isi face prezenta viata Sa".
La Conciliul II Vatican s-a facut un efort de a se depasi aceasta separatie, dispunandu-se prin Constitutia "De sacra Liturgia" sa nu se mai faca Liturghie in absenta credinciosilor, insa nu a izbutit sa impuna in mod expres epicleza in forma structurala in care exista ea in Liturghiile ortodoxe, ca rugaciune tipica in care este invocat Dumnezeu Cel slavit in Treime sa trimita pe Prea Sfantul Sau Duh in mod personal "peste noi", adica peste comunitatea rugatoare si peste fiecare element euharistie in parte (painea de pe sfantul disc si vinul din sfantul potir) ca sa le prefaca in Trupul si Sangele Domnului. Pana la Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolica a ramas tributara vechii conceptii si practici liturgice potrivit careia minunea prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, care au putere lucrativa si operatorie in acest sens. Dupa opinia romano-catolicilor "aceste cuvinte opereaza efectiv cele ce ele anunta. Numai ele transforma painea si vinul in Trupul si Sangele lui Hristos".

Un teolog apusean a exprimat si formulat in mod categoric aceasta conceptie, spunand: "Cand preotul a pronuntat cuvintele de consacrare, aceleasi pe care le-a rostit altadata Iisus asupra painii si a vinului, El nu mai are inaintea lui paine si vin, ci Trupul si Sangele Stapanului, in mod real. Atunci se produce transubstantie-rea sau schimbarea substantei si numai singurele speciile, sau accidentii painii si vinului raman vizibile pentru ochii nostri, in timp ce substanta lor proprie a disparut. Aceasta doctrina este definita de Conciliul de la Trident".
Potrivit doctrinei romao-catolice "Hristos Se aduce jertfa numai prin preot, nu si prin comunitate. Totul se petrece, desigur, pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci deasupra ei. Comunitatea nu-si adauga jertfa ei la jertfa lui Hristos. Nu se produce o osmoza intre aceste jertfe".
Datorita acestui fapt, a fost eliminata epicleza, pentru ca s-a considerat ca Hristos nu are nevoie sa cheme pe Duhul pentru a se aduce pe Sine jertfa Tatalui Sau. in noile formulare ale misei romano-catolice se poate sesiza o asa-zisa epicleza inainte de sfintirea Darurilor, introdusa mai mult din motive de ordin ecumenic, in tendinta de redescoperire a unei vechi traditii liturgice si din necesitatea fortuita de a evidentia rolul Duhului Sfant in cultul divin, insa, accentul cade si pe rostirea cuvintelor de instituire, care reprezinta o conditie esentiala in actul prefacerii Sfintelor Daruri.

Dupa Conciliul II Vatican, mai persista inca conceptia ca "dupa ce preotul invoca coborarea Duhului Sfant si pronunta asupra painii cuvintele pe care Mantuitorul insusi le-a pronuntat la Cina cea de Taina, painea se schimba in Trupul lui Hristos". Cat priveste caracterul harismatic al Sfintelor Taine savarsite in Biserica Romano-Catolica, "interventia obiectiva a Duhului Sfant in actul lucrarii lor sacramentale, datorita epiclezei, este exclusa cu desavarsire. Datorita acestui fapt, sacramentele tind sa aiba asupra credinciosilor efecte magice".

Aceasta conceptie dotrinara si mentalitate juridica inradacinata in viata si traditia liturgica a Bisericii Romano-Catolice se reflecta ca o consecinta a invataturii despre purcederea Sfantului Duh exprimata in adaosul Filioque introdus in Simbolul credintei. Aceasta dogma sparge raportul de egalitate si comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi si minimalizeaza actiunea Duhului Sfant in viata si lucrarea sacramentala a Bisericii. De-a lungul istoriei, in timpul disputelor si controverselor teologice, unii papi, cum a fost Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea au protestat vehement impotriva acestui adaos.

Papa Leon al III-lea a gravat textul Simbolului de credinta pe doua placi de argint (una in greceste si una in latineste) fara adaosul Filioque si le-a asezat pe frontispiciul bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Roma, iar Ioan al VIII-lea, in epistola sa adresata patriarhului Fotie "numeste chiar partasi cu Iuda pe acei care pentru prima data au indraznit sa introduca acest adaos in textul simbolului si fagaduieste, ca va scoate cu totul parerea aceasta, care s-a introdus din neintelepciune, dar crede ca pentru aceasta va trebui un timp oarecare, pentru ca aceasta opinie s-a inradacinat adanc".
Acum se incearca in noile anafore ale liturghiei romane sa se scoata in evidenta lucrarea Duhului Sfant, sau mai bine-zis se incearca o constientizare a prezentei Duhului in Biserica. "Biserica nu inceteaza sa ofere Tatalui "prinosul propriilor ei daruri" si sa-L implore sa trimita pe Duhul Sfant asupra lor, asupra ei insesi, asupra credinciosilor si asupra lumii intregi, pentru ca, prin impartasirea din moartea si invierea lui Hristos - Preotul si prin puterea Duhului, aceste binecuvantari divine sa aduca roade de viata "spre lauda gloriei harului Sau" (Efes. 1, 6)".
Desi se mai pastreaza inca conceptul latin ca sfintirea elementelor se efectueaza prin rostirea cuvintelor de instituire, totusi, nu putem nega faptul ca "Biserica Romano-Catolica are in formularul liturghiei ei o epicleza sau, mai bine-zis, o rugaciune corespunzatoare epiclezei din liturghia ortodoxa". Iata textul epiclezei intercalata in randuiala misei romano-cato-lice: "Cu adevarat Sfant esti, Doamne, izvorul a toata sfintenia. Te rugam, asadar, sfinteste darurile acestea cu roua Duhului Tau, ca ele sa devina pentru noi Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos". In continuare se rostesc cuvintele de instituire, apoi, urmeaza anamneza si rugaciunile de pomenire a intregii Biserici (dipticele) asemanatoare in mare parte cu cele din Biserica Ortodoxa. invatatura fundamentala si comuna a celor doua Biserici o constituie existenta credintei in prefacere chiar de la instituirea tainei, distinctia si contradictia rezidand numai in modul in care se realizeaza aceasta prefacere.

"Eliminand din canonul misei invocarea, prefacerea, in Biserica Romano-Catolica, ramane numai o presupunere, nu un fapt rezultat din insasi actiunea liturghisitorului ca urmare a credintei lui. Acesta a fost unul din motivele pentru care protestantismul a tagaduit prefacerea, obligand Biserica Romano-Catolica sa se refere, pentru dovedire, la liturghiile orientale, care atat prin vechime, cat si prin continutul lor, cuprindeau aceasta dovada". Preotul romano-catolic, ce se substituie Mantuitorului si comunitatii, anuleaza epicleza euharistica si, astfel, comuniunea dintre credinciosi si Dumnezeu nu mai este posibila, deoarece, preotul nu mai este reprezentantul comunitatii. Romano-catolicii sustin ca epicleza este rugaciunea prin care preotul il implora pe Tatal sa-L trimita pe Duhul sfintitor, pentru ca, primindu-Le, credinciosii sa devina si ei ofranda vie adusa lui Dumnezeu".
In Liturghia ortodoxa, Hristos atrage si comunitatea in jertfa Sa. El este mai presus de comunitate dar si in comunitate. Pentru ca jertfa este a comunitatii, este invocat Duhul Sfant sa prefaca elementele oferite si sa le asimileze in Trupul Domnului. In Biserica Ortodoxa, epicleza euharistica, adica invocarea Duhului Sfant peste Biserica si peste darurile puse inainte, o rosteste preotul in numele lui Hristos, caci Hristos cheama pe Duhul spre a Se trimite peste daruri, iar Hristos se aduce pe Sine jertfa Tatalui prin trimiterea Duhului. Dupa primirea lui Hristos euharistie, Biserica se roaga pentru o continua inaintare si crestere in Hristos.

Romano-catolicii au acordat si ei cuvenita importanta acestui fapt, afirmand ca prin epicleza se asigura sporirea duhovniceasca a Bisericii. "Epicleza este si rugaciunea pentru efectul deplin al impartasirii adunarii din misterul lui Hristos. Biserica il roaga asadar pe Tatal sa-L trimita pe Duhul Sfant ca El sa faca din viata credinciosilor o ofranda vie adusa lui Dumnezeu prin transformarea spirituala dupa chipul lui Hristos, prin grija pentru unitatea Bisericii si prin participarea la misiunea ei cu marturia lor si cu slujirea caritatii". La protestanti s-a renuntat definitiv la epicleza, pentru ca s-a trait exclusiv din nadejdea esha-tologica a unirii cu Hristos in viata viitoare.
Inlaturarea epiclezei in cultul protestant este justificata de inexistenta preotiei sacramentale, protestantii fiind adepti si sustinatori ai preotiei universale (I Petru 2, 9). Ca urmare a acestui fapt, Euharistia este lipsita de caracterul ei esential: jertfa. In Biserica Ortodoxa, jertfa euharisitca a Sfintei Liturghii este o actualizare in forma nesangeroasa a jertfei Mantuitorului de pe Golgota si acest act al identitatii dintre cele doua jertfe se infaptuieste in momentul sfintirii darurilor, cand preotul liturghisitor rosteste rugaciunea epiclezei.

Darurile de paine si vin pot fi multe si se pot sfinti si preface de mai multe ori in functie de locul si timpul savarsirii Liturghiilor, dar toate aceste elemente naturale se prefac in unicul Trup al lui Hristos, Cel jertfit o singura data pe Golgota. Jertfirea nu are loc in paine, ci in Trupul lui Hristos, iar actul prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului ii confera Sfintei
Euharistii caracterul de jertfa reala si adevarata, identica cu unica jertfa rascumparatoare de pe Cruce. "Prefacerea constituie, deci, clipa sau punctul in care jertfele aduse in Liturghie - multiple si diferite in timp si in spatiu - se intalnesc, se unifica si se identifica cu cea adusa pe Golgota".
In protestantism, absenta preotului liturghisitor inzestrat cu harul si puterea preotiei, deci, cu puterea de a savarsi jertfa cea nesangeroasa, diminueaza valoarea Euharistiei, limitand-o la o simpla jertfa de lauda si multumire pe care comunitatea o inalta in semn de omagiu lui Dumnezeu. in acest caz nu se poate vorbi de o jertfa a lui Hristos care sa polarizeze in jurul ei jertfa comunitatii. La protestanti "nu are loc o prefacere a elementelor si o sporita asimilare a comunitatii in Trupul lui Hristos. Propriu-zis, Hristos nici nu se jertfeste, nici nu se preface in mod "substantial". Centrul de greutate al cultului cade pe propovaduirea cuvantului si predica Evangheliei. "in protestantism puterea transcendentala a cuvantului este factorul constitutiv al actiunii sacramentale". Acest concept protestant este formulat de Luther in urmatoarea paradigma: "Cand eu vestesc cuvantul lui Dumnezeu, eu sacrific, iar cand tu asculti cuvantul lui Dumnezeu, tu sacrifici cu toata inima ta; la fel cand ne rugam si facem milostenie aproapelui nostru".
In zilele noastre, teologii protestanti incearca sa recunoasca necesitatea si importanta epiclezei, argumentand acest fapt pe temeiul invataturii Sfintei Scripturi si a unor marturii din traditie, insa "nu ne putem astepta ca aceste opinii cu privire la epicleza euharistica sa corespunda intru totul vederilor noastre, date fiind propriile lor dificultati de ordin dogmatic, care le stau in cale".
Miscarile harismatice contemporane in masura in care nu-si unesc glasul rugaciunii lor cu glasulrugaciunii Bisericii, ci se detaseaza de ea, nu pot pretinde ca sunt patrunse de Duhul Sfant. Numai prin Biserica ele pot afla pe "Vistierul bunatatilor si Datatorul de viata", deoarece primirea Duhului are caracter comunitar, eclezial. in acest sens, Ortodoxia are un caracter epicletic; Duhul Sfant este continuu lucrator in Biserica si in membrii ei si nu numai in actul propriu-zis al Tainelor.
Toata Liturghia ortodoxa este o epicleza, o cerere adresata lui Dumnezeu pentru ca El sa realizeze ceea ce sacrificiul Fiului Sau unic a facut posibil: venirea mantuitoare a imparatiei. Toate rugaciunile rostite de preot in timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere continua pentru trimiterea Sfantului Duh. Slujitorii se roaga sa dobandeasca vrednicia duhovniceasca a slujirii prin "salasluirea Duhului celui bun al harului peste ei, peste darurile ce sunt puse inainte". Epicleza este punctul culminant al intregului canon euharistic.
Temeiurile biblice si patristice ale epiclezei euharistice
In Liturghia romana, epicleza premerge cuvintelor de instituire, iar in Liturghia bizantina ea urmeaza acestora. Sfantul Ioan Damaschin in cap. IV al Dogmaticii sale spune ca "painea punerii inainte, vinul si apa, prin invocarea si pogorarea Sfantului Duh se prefac in chip supranatural in Trupul si Sangele lui Hristos".
Au fost si teologi romano-catolici care au recunoscut eficacitatea si necesitatea epiclezei cum ar fi preotul Eusebie Renaudot, recunoscut prin traducerea si publicarea liturghiilor orientale.
Din marturiile celor trei sfinti evanghelisti aflam ca cei doi termeni: a binecuvanta si a multumi exprima unul si acelasi lucru. Cand se descrie minunea inmultirii painilor, intr-un caz se foloseste verbul a binecuvanta (Matei 14, 19) (cand inmulteste cele 5 paini si doi pesti), iar in celalalt caz (cand inmulteste cele sapte paini) foloseste verbul a multumi (Matei 15, 36). Si intr-un caz si intr-altul efectul este acelasi: inmultirea minunata a painilor.
Aceiasi termeni ii intrebuinteaza si ceilalti doi evanghelisti, de unde rezulta ca nu exista nici o deosebire de fond si de sens intre aceste doua cuvinte.
Cand Domnul a luat painea si vinul si le-a dat Apostolilor, ele erau deja prefacute in Trupul si Sangele Lui. Deci Trupul Domnului era prezent inainte de a-L frange si atunci actul prefacerii trebuie cautat in intervalul de timp dintre "luare" si "frangere" si acesta este actul "binecuvantarii".
La fel si cu vinul din pahar s-a intamplat aceeasi situatie. Sangele Domnului a fost in pahar inainte de "dare" si prin urmare, taina prefacerii s-a produs exclusiv prin actul "binecuvantarii", respectiv al"multumirii".
Deci cuvintelor de instituire nu le revine nici o putere operativa, sfintitoare, cum sustin teologii catolici, ci numai un rol vestitor, informativ, declarativ si didactic. in concluzie, la Cina cea de Taina prefacerea a fost savarsita de catre Mantuitorul prin binecuvantare. Aceasta binecuvantare a fost insotita de cuvinte ramase necunoscute noua. Sfantul Ciprian, episcopul Cartaginei, spune ca noi nu am putea bea sangele lui Hristos daca Hristos n-ar fi baut El mai intai paharul. La fel spune si Fericitul Augustin si Teofilact al Bulgariei, Eutimie Zigabenul si Toma d'Aquino (in Summa Theologica).
Paralelismul dintre minunea intruparii si minunea prefacerii in Sfanta Euharistie il gasim exprimat cel mai plastic si mai convingator la Sfantul Ioan Damaschin: "Cum va fi mie aceasta - zice Sfanta Fecioara - de vreme ce nu stiu de barbat? Arhanghelul Gavriil raspunde: "Duhul Sfant Se va pogori peste tine..." Si acum ma intrebi cum painea se face Trupul si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt, mai presus de cuget si de cuvant".
Textul paulin care ne reda chintesenta epiclezei suna astfel: "Paharul binecuvantarii pe care il binecuvantam, nu este oare impartasirea cu Sangele lui Hristos? " (I Cor. 10, 16). Primul care ne relateaza amanunte despre ritualul Sfintei Liturghii si anume despre binecuvantarea elementelor naturale: paine, vin si apa este Sfantul Justin Martirul in Apologia I, cap. 65.
A doua marturie despre existenta rugaciunii epiclezei in cult ne-o ofera Sfantul Irineu in opera sa Adversus haereses. In aceasta lucrare el spune explicit ca "painea euharistica si vinul amestecat cu apa devin prin cuvintele invocarii adevaratul Trup si Sange al lui Hristos". La el intalnim pentru prima data termenul tehnic de epicleza. Si parintii capadocieni impreuna cu Sfantul Atanasie cel Mare fac mentiuni referitoare la epicleza.
Insa cea mai elocventa atestare documentara a epiclezei o intalnim in cele 5 cateheze mistagogice ale Sfantului Chiril al Ierusalimului si, in special, in ultima care cuprinde un scurt comentar al Liturghiei Sfantului Iacob. In aceasta din urma, el spune astfel: "Dupa ce ne-am sfintit prin aceste imne duhovnicesti, rugam pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte, spre a face painea Trup al lui Hristos, iar vinul Sange al lui Hristos. in adevar, acelea de care S-a atins Sfantul Duh s-au sfintit si s-au prefacut".
In cartea a VIII-a a Constitutiilor Apostolice unde este descrisa randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, in varianta ei siriaca (antiohiana), este consemnat integral textul epiclezei acestei Liturghii, rostit in continuarea anam-nezei: "imparate si Dumnezeule..., Te rugam sa privesti cu bunavointa spre aceste daruri... Si sa trimiti Sfantul Tau Duh, martorul patimilor Domnului Iisus, peste aceasta jertfa, ca sa lucreze, sa se arate (dovedeasca) painea aceasta ca Trup, al Hristosului Tau si paharul acesta (vinul) ca Sange al Hristosului Tau, ca cei ce gusta din ele, sa fie intariti in pietate, sa capete iertarea pacatelor, sa fie eliberati de diavolul si de ratacirea lui, sa fie plini de Duhul Sfant, sa fie vrednici de Hristosul Tau si sa dobandeasca viata vesnica.
O epicleza aproape similara cu cea anterioara o intalnim si in Liturghia de rit alexandrin a Sfantului Evanghelist Marcu. Iata un scurt rezumat al textului acestei epicleze: "Tie Doamne Dumnezeul nostru am pus inainte pe ale Tale dintru ale Tale si Te rugam si ne cucerim Tie Bunule si Iubitorule de oameni, trimite din inaltimea locasului Tau cel sfant pe Mangaietorul..., pe Sfantul Tau Duh peste noi, peste painile acestea si peste potirele acestea ca sa le sfinteasca si sa le savarseasca ca un Dumnezeu Atotputernic. Si sa faca: Painea aceasta, Trupul, iar Potirul, Sangele Legii celei Noi a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului si imparatului nostru Iisus Hristos".
Epicleza este atestata in liturghiile mozarabe, galicane si celtice. Epi-cleza o gasim prezenta si in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei (la sfarsitul sec. III). incepand din acest moment, asistam la un proces de descrestere a epiclezei in Occident, sub influenta teologiei sacramentale a Sfantului Ambrozie (De Sacramentis). Asa se face ca in liturghia milaneza desi gasim prezenta epicleza, totusi nu o intalnim sub aspectul explicit de invocare a Sfantului Duh "Epicleza exista astazi in cultul modern al vechilor catolici din Germania". In timp ce in Occident asistam la o descrestere pnevmatologica, in Orient observam o crestere a constiintei crestine fata de Persoana si actiunea Sfantului Duh in Biserica. Aceasta constiinta este marturisita clar de Sfantul Chirii al Ierusalimului si Sfantul Vasile cel Mare.
In sprijinul argumentarii teoriei scolastice, ca actul prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, s-a invocat si opinia ca aceste cuvinte ale Domnului ("Luati mancati..." si "Beti dintru acesta toti...") sunt rostite cu glas inalt, pe cand epicleza se rosteste in taina, iar cuvantul Amin, pe care poporul il repeta de fiecare data, inseamna o marturisire de credinta fata de prezenta lui Hristos euharistie.
In Liturghiile lui Nestorie si Teodor de Mopsuestia, epicleza este transferata la sfarsitul rugaciunii euharistice, iar in Liturghia Bisericii Copte exista doua epicleze: una inaintea cuvintelor de instituire si alta, mai dezvoltata, dupa anamneza. Invatatura Bisericii Ortodoxe despre puterea sfmtitoare a epiclezei este intarita de hotararea can. 32 al Sinodului VI Ecumenic.
Explicarea epiclezei dupa Nicolae Cabasila
Dupa ce a rostit epicleza, Taina sfanta s-a savarsit, darurile s-au sfintit si jertfa s-a efectuat, iar marea victima a Mielului junghiat se vede zacand pe Sfanta Masa. Acum painea nu mai este o inchipuire a Trupului Domnului, sau numai o icoana sau simbol al mantuitoarelor patimi, ci este insusi Trupul Stapanului cel atotsfant, zamislit de la Duhul Sfant, S-a nascut din Sfanta Fecioara, a fost ingropat, a inviat a treia zi, S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui, dupa cum marturisesc textele rugaciunilor: "Aducandu-ne aminte asadar de aceasta porunca mantuitoare..." (Anamneza este inclusa in epicleza) sau: "Ia aminte Doamne, din inaltimea sfantului Tau locas si vino ca sa ne sfintesti pe noi...".
Jertfa se indeplineste in clipa cand se sfintesc darurile. Sfintirea darurilor este, adica momentul in care se realizeaza, de fapt aducerea sau oferirea lor: "Caci aceasta inseamna a fi aduse darurile: a fi sfintite" - spune Cabasila. Iar sfintirea darurilor nu inseamna nimic altceva decat primirea lor de catre Mantuitorul. "Si cum primeste Hristos darurile noastre? Sfintindu-le si prefacandu-le in Trupul si Sangele Sau" - spune acelasi autor.
Cand spunem ca Mantuitorul primeste darurile noastre trebuie sa intelegem ca El accepta ca acestea sa se prefaca in Sfantul Sau Trup si Sange si le incorporeaza, adica le asimileaza la sfanta Sa umanitate cu care S-a jertfit si a patimit pentru lume. in acest sens trebuie intelese cuvintele: "Ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dansele in sfantul, cel mai presus de ceruri si dumnezeiescul Sau Jertfelnic...".
In sustinerea teoriei lor despre prefacerea cinstitelor daruri ale cuvintelor "Luati, mancati..." si "Beti dintru acesta toti...", romano-catolicii invoca un citat din Omilia I a Sfantului Ioan Gura de Aur despre tradarea lui Iuda pe care il interpreteaza tendentios ca argument impotriva epiclezei. Iata cum suna textul Omiliei: "Cuvintele: "Acesta este Trupul Meu" preface cele puse inainte, dupa cum cuvantul acela care zice: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul..." a fost rostit o singura data, dar activeaza de-a pururea". Aceasta imagine plastica este o simpla analogie a ceea ce s-a intamplat la Cina cea de Taina, dupa ce Mantuitorul a binecuvantat painea si vinul, si a ceea ce se savarseste pe Sfanta Masa in fiecare Sfanta Liturghie in momentul epiclezei.
In lumina celor expuse anterior se impun urmatoarele concluzii:
a) Epicleza este o conditie sine qua non a sfintirii darurilor, tot asa de necesara pentru acest act, ca si preotia si altarul. Este acelasi lucru care se intampla cu iertarea pacatelor, in ordinea soteriologica. Desi mantuirea a fost acordata lumii in general (si gratuit) prin moartea pe Cruce a Domnului, totusi pentru aplicarea sau insusirea ei individuala este neaparata nevoie de contributia personala a fiecaruia dintre noi, adica de "credinta lucratoare prin iubire" (Gal. V, 6), de marturisire si de rugaciune de dezlegare a pacatelor rostita de preotul duhovnic.
b) Nu trebuie sa ignoram sau sa minimalizam valoarea rugaciunii si rolul ei in cult. insasi notiunea de rugaciune presupune ca noi suntem constienti de neputinta noastra si de atotputernicia lui Dumnezeu, Caruia ne rugam. Apoi trebuie sa credem in eficacitatea rugaciunii preotesti, pentru ca in preot nu lucreaza omul, ci harul dintr-insul, adica Hristos insusi, izvorul si puterea preotiei. "De aceea, noi credem ca sfintirea darurilor se savarseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu".
c) Epicleza, ca rugaciune de invocare, o intalnim la toate Sfintele Taine si ierurgii. Daca ne indoim de efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma sa ne indoim si de efectul tuturor Tainelor si ierurgiilor care se savarsesc tot prin rugaciune. Ar trebui sa punem la indoiala eficacitatea Sfantului Mir, valabilitatea Preotiei, puterea expiatoare a Tainei Marturisirii etc.
d) In timpul sfintirii darurilor are loc taina prefacerii - nota caracteristica a jertfei. Sinoadele Constantinopolitane de la 1156 si 1158 (acesta din urma a dat si un sinodicon) au consfintit ca jerfta de pe Cruce a fost adusa nu nu mai Tatalui si Sfantului Duh, ci Sfintei Treimi in general, deci si Fiului, iar Liturghia nu este numai o reprezentare simbolica a patimii Domnului, ci o jertfa in adevaratul sens al cuvantului, fiind in esenta ei, una si aceeasi cu jertfa de pe Cruce. Actul de jertfa are loc in clipa sfintirii darurilor.
e) Jertfa adusa in Liturghie este o jertfa adevarata si nu este deosebita de cea de pe Golgota ci identica cu ea. Aceasta jertfa consta in prefacerea painii in Mielul, Care a fost junghiat odata. Deci are loc o prefacere, iar nu o junghiere. Si in cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a facut ca in locul Mielului nejunghiat sa avem unul junghiat, iar in cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca in locul painii nejertfite sa avem trupul lui Hristos cel junghiat pe Cruce. Deci, multiplicitatea Liturghiilor nu trebuie sa ne strecoare in minte ideea ca exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Liturghiile si elementele de paine si vin pot fi multe si prefacerea poate avea loc de mai multe ori in aceeasi zi, insa Trupul lui Hristos, in care se prefac ele este totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur Trup al Domnului, tot asa exista numai o singura junghiere sau jertfire a acestui trup adica cea care a vut loc pe Cruce. Deci nu exista o noua junghiere sau jertfire sangeroasa a lui Hristos, ci actul prefacerii da Liturghiei valoarea si caracterul de jertfa adevarata. Deci este vorba de unul si acelasi dar de jertfa.
Prefacerea este clipa sau punctul culminant al Liturghiei in care jertfa liturgica se identifica in mod real cu cea de pe Golgota. Ea nu este o repetare, o reinnoire si nici o reproducere a acesteia, adica nu este un nou act de jertfire fizica si dureroasa a lui Hristos, caci, spune Sfantul Apostol Pavel, "Hristos Cel ce a inviat din morti nu mai moare" si nici o transformare mistica dar reala a lui Hristos - cum vor invata mai tarziu unii teologi apuseni, ca Joannes de Lugo si Leonardus Lessius (sec. XVII) -, ci este o actualizare in mijlocul nostru a prezentei lui Hristos cel jertfit o data ca o actualizare a faptului crucii, istoriceste, unic.
"In substanta lor, painea si vinul raman fara nici o schimbare sau modificare, numai ca nu-si mai apartin lor si nici lumii acesteia, ci preamaritului trup duhovnicesc al lui Hristos. Trupul lui Hristos, infatisandu-se in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra lumii acesteia. Painea si vinul devenind Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum transcosmi-citatii, corporalitatii Sale preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire in aceasta lume. Deci, transpunerea lor (prefacerea) nu este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limitele acestei lumi". Jertfa liturgica este identica nu numai cu Jertfa Crucii, ci si cu jertfa adusa la Cina, caci aceasta din urma nu este decat o jertfire reala - dar anticipata si mistica, in chip nesangeros - a Trupului care avea sa se jertfeasca peste putin timp in chip dureros si sangeros pe Cruce. Deci este o prezenta substantiala si obiectiva a Aceluiasi Iisus, Care se jertfeste cu adevarat: in chip nesangeros la Cina, in chip sangeros pe Cruce si iarasi in chip nesangeros in Liturghie. Intre jertfa Mantuitorului de pe Cruce si Jertfa liturgica exista deosebiri referitoare la forma, la participare si la loc si timp.
1) Ca forma: Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, iar in Liturghie se aduce in mod sacramental, nesangeros, sub infatisarea vazuta a painii si a vinului.
2) Ca participare: Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur, pentru mantuirea tuturor oamenilor, pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui, ci si din partea Bisericii sau a obstii credinciosilor.
Deci si Biserica jertfeste impreuna cu Hristos.
3) Ca loc: Jertfa de pe Cruce s-a dus intr-un singur loc si o singura data pentru totdeauna, pe cand jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi si pretutindeni pe sfintele noastre altare.
Deci, Liturghia este mijlocul de aplicare individuala a roadelor Jertfei universale si generale de pe Cruce. "Daca punem in comparatie cele doua sacrificii, putem vedea in primul radacina, sau samanta, iar in cel de-al doilea arborele provenit din samanta, nutrit cu sucurile invioratoare si producand astfel fructele mantuitoare ale vietii. Este arborele binecuvantat al vietii, plantat odinioara cu mana dumnezeiasca de pe Golgota, dar care acopera astazi cu ramurile sale mistice toata Biserica lui Dumnezeu, nutrind cu fructele sale salvatoare pe toti cei ce cauta viata eterna".

SURSA-CRESTINORTODOX.RO