joi, 30 decembrie 2010
vineri, 24 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
Dumbraveni - biserica pazita de vulturi !
Am intrat in cel de-al treilea mileniu cu sentimentul ca timpul se comprima, ca tropaim ametitor spre un cetos „nu stiu ce“, indemnati parca de un scormonitor neastampar, orgoliosi si neglijenti. Tragem de colturile zilelor ca de niste piei de vite puse la argasit, usuratici si apatici, si numai uneori, uitandu-ne mai cu atentie in jur, descoperim cat de tristi si de straini am ajuns. Si-n toata aceasta buimaca alergare, cate un semn din veacurile trecute ne pune pe ganduri, ne tulbura, aducandu-ne aminte ce inseamna eternitatea si cat de trecatori suntem. Un asemenea sentiment am trait in fata complexului rupestru de la Dumbraveni, asezare milenara, putin cunoscuta specialistilor si total necunoscuta publicului larg. O prezentam aici cu bucuria regasirii unui trecut glorios, de care ar trebui sa fim mai interesati si mai grijulii, caci el reprezinta buletinul nostru de identitate in istorie.
„Canaraua Fetei“
Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara, „stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si-au constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru, asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc...
Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri. Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.
Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din strafunduri, interpretat de mii si mii de insecte invizibile.
Bisericuta de la etaj
Din incaperile de jos zarim partea superioara a monumentului, in care distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi: pronaosul, naosul si altarul.Improvizam o scara dintr-o ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari, urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati. Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca, avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35 de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m, plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.
Galeria cu sfinti
In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere mica, unde a fost sapata o absida orientata spre vest (contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3 dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu cenusa.
Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra sfaramata marunt (provenind fie de la excavarea galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la ultima groapa, spre est, galeria se infunda.
Scrieri nedescifrate si pietre fasonate
Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m, pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit sfarsitul in urma unui violent incendiu.
Un sistem zonal de comunitati monahale
Specialistii spun ca intre complexul de la Dumbraveni si cel de la Basarabi exista numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia ca ele ar fi contemporane, opera unor comunitati crestine din a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10). Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud. Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme) bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul asa-numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof. Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10, cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a cultului crestin.
Marturiile memoriei colective
Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva despre acele vremuri. Ajungem astfel in curtea lui Vasile Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra, din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi. Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...
Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici marturie.
„Canaraua Fetei“
Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara, „stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si-au constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru, asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc...
Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri. Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.
Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din strafunduri, interpretat de mii si mii de insecte invizibile.
Bisericuta de la etaj
Din incaperile de jos zarim partea superioara a monumentului, in care distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi: pronaosul, naosul si altarul.Improvizam o scara dintr-o ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari, urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati. Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca, avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35 de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m, plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.
Galeria cu sfinti
In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere mica, unde a fost sapata o absida orientata spre vest (contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3 dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu cenusa.
Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra sfaramata marunt (provenind fie de la excavarea galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la ultima groapa, spre est, galeria se infunda.
Scrieri nedescifrate si pietre fasonate
Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m, pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit sfarsitul in urma unui violent incendiu.
Un sistem zonal de comunitati monahale
Specialistii spun ca intre complexul de la Dumbraveni si cel de la Basarabi exista numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia ca ele ar fi contemporane, opera unor comunitati crestine din a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10). Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud. Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme) bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul asa-numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof. Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10, cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a cultului crestin.
Marturiile memoriei colective
Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva despre acele vremuri. Ajungem astfel in curtea lui Vasile Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra, din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi. Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...
Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici marturie.
Manastirea Sfantul Ioan Casian
Manastirea Sfantul Ioan Casian se afla in Dobrogea, pe locuri crestine autentice ce pastreaza inca duhul de liniste si inaltime al monahismului. Pare greu de crezut, dar in aceste locuri se aflau in secolul al IV-lea zeci de manastiri. Dobrogea era o scoala teologica inalta, locul in care renumitii calugari sciti au formulat pentru prima oara dogma teopasita, cea a patimirii lui Dumnezeu in trup.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Manastirea Sfantul Ioan Casian
Manastirea Sfantul Ioan Casian se afla in Dobrogea, pe locuri crestine autentice ce pastreaza inca duhul de liniste si inaltime al monahismului. Pare greu de crezut, dar in aceste locuri se aflau in secolul al IV-lea zeci de manastiri. Dobrogea era o scoala teologica inalta, locul in care renumitii calugari sciti au formulat pentru prima oara dogma teopasita, cea a patimirii lui Dumnezeu in trup.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor.
Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine.
Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Aici vin multi pelerini si credinciosi, care urca din greu dealul pana la pestera sfantului.
Manastirea Sfantul Ioan Casian s-a ridicat in anul 2001, prin stradania parintelui ei staret, Iustin Petre. Parintele staret are planuri mari - vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini.
La manastire se poate ajunge cu masina, plecand din localitatea Mihail Kogalniceanu, pe un drum de 11 kilometri, spre Targusor. De aici nu mai este mult pana la manastire. Drumul spre manastire inspira deja linistea ce caracterizeaza locurile de aici. Inca din-nainte de a ajunge in manastire, aceasta se face zarita - acoperisurile ei portocalii lucesc in soare.
Biserica Sfantului Ioan Casian este construita din piatra alba - calcaroasa - manopera specifica zonei. Alaturi de biserica, complexul aflat inca la inceputul sau mai detine si doua corpuri administrative, cu camere de locuit si sala de mese.
Anexele manastirii par a fi gemene, ambele avand la parter o terasa acoperita, trei coloane si trei arcade, iar la etaj un balcon acoperit cu o sarpanta triunghiulara, cu acces din exterior pe o scara din lemn.
Pestera Sfantului Ioan Casian se afla la capatul unei poteci ce pleaca din spatele manastirii. Dupa parcurgerea acesteia, trecand printr-o livada si coborand intr-o vale destul de abrupta, printre stanci si tufisuri uscate, pestera iese la iveala.
Intrarea in pestera se afla pe un perete de stanca, la o distanta de 5-6 metri fata de nivelul solului, deasupra potecii. Pentru a intra, se urca pe o scara metalica fixata pe peretele drept. Racoarea pesterii se simte imediat ce se ajunge in dreptul acesteia.
Chiar la intrare se afla o masuta cu icoane, candela si o carte de rugaciuni. In stanga se observa doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti. Intr-o latura a camerei se deschide un culoar ingust si scund, putin in panta, lung de aproximativ 5-6 metri pe care se poate inainta, in genunchi, pana la o alta incapere mult mai mica, unde se mai afla cateva icoane - aceasta este chilia sfantului.
Zidurile pesterii, de calcar lucios, mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
In 1912, invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Seremet de pe valea raului Casimcea (numit azi Casian), doua inscriptii care pomeneau de hotarele Cassienilor. Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea infatiseaza ochilor urmatoarele cuvinte: "Oroi Casianoun Kai Spilouha", adica: "Hotarele Casienilor si Pesteruca".
Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor.
Despre Sfantul Ioan Casian stim ca era de neam scit - daco-roman - nascut in provincia romana Scitia Mica, la Marea Neagra, unde locuiau mai ales daco-romani. Invatatul calugar purta numele locului natal.
Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, unde a dobandit si o pregatire teologica.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili.
Schitul Stejaru !
Datorita faptului ca in sat nu exista biserica, locuitorii din Stejaru se duceau la slujbele de duminica si de sarbatori la biserica din Satul Dulgheru, situat la 3km distanta de Stejaru. Parcurgerea celor 3km pe jos sau cu caruta, pe timp de iarna sau de ploaie constituia o problema pentru locuitorii din Satul Stejaru si dupa cativa anii i-au hotararea sa construiasca o biserica.
Satenii hotarasc formarea unei comisii care sa se ocupe de organizarea lucrarilor si constructia bisericii. Din comisie faceau parte: Parintele Oancea Mocanu, Vajiala Dumitru, Tudoran Alon, Gheorghe B. Dumitru si Nicolae Banciu, care la terminarea bisericii va devenii dascalul acesteia.
Terenul pe care este amplasata biserica, este imprejmuit cu gard de piatra, construit de locuitorii satului cu piatra scoasa de ei din cariera satului, apoi toata curtea a fost plantata cu salcami. La inceputul anului 1934 s-a inceput constructia bisericii. Constructia s-a facut din contributia locuitorilor si cu ajutorul banesc acordat de prefectura judetului Constanta. S-a stabilit amplasarea ei in partea de rasarit a satului , langa scoala, atribuindu-i-se o suprafata de 3000m.p. plantata cu salcamii.
Pentru constructia bisericii s-a folosit piatra, caramida si ciment. Biserica a fost acoperita cu tabla galvanizata si are o singura turla. Pe partea dreapta a bisericii la o distanta de 5m, este asezat clopotul pe schelet metalic. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor. Arhitectura bisericii este in stil bizantin in forma de cruce si a fost proiectata de Nicolae Panait. Sculptura catapetesmei si icoanele au fost lucrate in Tulcea , in anul 1940, de mesterul Eremia Pavaluc. Interiorul bisericii nu a fost pictat. Constructia bisericii a fost finalizata in anul 1943 si tot in acelasi an pe data de 11 iunie a fost sfintita de catre Episcopul Locotenent Eugen Laiu al eparhiei Constanta si I sa pus hramul "INALTAREA DOMNULUI”.
Biserica nu poseda obiecte de valuare artistica sau documentara. O familie credincioasa din Constanta pe nume, Apolozan Dumitru si Elisabeta au ajutat financiar la constructia bisericii si au donat icoanele, obiectele de cult si o parte din cartile pentru slujba. Preotii care au slujit la acesta biserica pe parcursul acestor ani, au fost: Oancea Mocanu, Grigorie L. , Lazarov Aurel, Sarghi Mihai si Cernescu Constantin.
Parintele AUREL LAZAROV a fost primul preot care a locuit cu familia in sat, a stat cu chirie la Boranescu Ion, a fost instalat ca preot in Satul Stejaru in anul 1946 si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand acesta din motive politice a fost arestat impreuna cu urmatorii locuitori: Nicolae Banciu, dascalul bisericii, Enache Mihalache , Corsote Gheorghe, Petre Puscasu si Radu Dobre. Dintre acestia Parintele Aurel Lazarov a trecut la cele vesnice in inchisoarea de la Aiud pe data de 6 iunie 1960. Arestarea acestora s-a produs in zorii zilei de 7 mai 1950, cand toti membrii familiei au fost scosi din case, dusi la marginea satului si tinuti culcati cu fata la pamant pana au fost adunati toti si in cele din urma i-au ales pe cei sase enumarati mai sus, i-au urcat intr-o duba iar celorlalti le-au dat drumul acasa.
Mai tarziu a urmat confiscarea averii la toti, iar membrii familiilor ramanad pe drumuri. Acesta este cel mai trist eveniment din viata satului Stejaru. In anul 1950 s-a infiintat C.A.P. Intre anii 1950-1951 ca urmare a dezvoltarii industriei in judet, multi tineri din sat parasesc satul si se stabilesc in orasele din judet si in special in Constanta. In 1954 se electrifica intreg satul iar in 1963 se construieste caminnul cultural. Din anul 1968 prin noua reforma administrativa, satul Stejaru apartine de comuna Saraiu, iar in 1964 C.P.A Stejaru a fost arondat la C.P.A Dulgheru, incep sa plece si locuitori mai varstnici, producand o depopulare masiva a satului.
Biserica nu are teren arabil in proprietatea sa. Preotii care au slujit la aceasta biserica pe parcursul acestor ani, au fost in ordine: Oancea Mocanu, Grigorie I, Lazarov Aurel, Cernescu Constantin, Sarghi Minai.
Preotul Lazarov Aurel a fost primul preot care a locuit cu familia in sat. A locuit cu chirie la familia Boranescu Ion, A fost instalat ca preot in anul 1946, si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand a fost arestat. A murit in inchisoarea din Aiud, pe 6 iunie 1960. Numele sau fiind scris pe monumentul ridicat la Aiud in memoria detinutilor decedati in timpul detentiei la aceasta inchisoare.
In perioada 1961-1969 la biserica au slujit preotii de la Rahmanu. Din anul 1969 pana la infiintarea schitului in anul 2004, la biserica au slujit preotii din Saraiu.
Paracliser la biserica a fost Tudoran A Ion pana in anul 1964 cand a decedat.
Pe partea dreapta a intrarii in biserica la 6-7 m distanta se afla clopotul bisericii. Asezat pe schelet metalic, acesta da clopotului o stabilitate buna. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor satului.
Clopotul emite un sunet foarte placut si puternic, atunci cand se bate clopotul, sunetul sau auzindu-se in satele Balgiu si Dulgheru. Acest clopot in luna decembrie 1989 a fost demontat, fara aprobarea nimanui, si s-a dus la biserica din Negru Voda. Prin informatiile culese de Costica Tudoran fiu al satului domiciliat in Dulgheru si Nicolae I Tudoran fiu al satului domiciliat in Constanta s-a depistat cine a luat clopotul si unde a fost dus.
In luna ianuarie 1991 s-au prezentat la biserica din Negru Voda, au luat clopotul si l-au adus si montat la locul sau.
La Nord-est de biserica la o distanta de 300-400 m se afla cimitirul ortodox in suprafata de 4000 metri patrati. Cimitirul este imprejmuit cu zid din piatra, avand poarta de intrare in latura estica. Din cauza ca satul s-a depopulat, nu au mai fost rude sau apropiati care sa ingrijeasca si sa curete mormintele de iarba si cimitirul, acum abia mai zaresti crucile printre tufele de buruieni.
Incepand cu data de 1 martie 2004, s-a aprobat infiintarea Schitului Stejaru. La inceput cele 3 maicute sosite aici au locuit la familia Sampetru S. Nicolae.
Pe linie ierarhica schitul este subordonat manastirii Dervent Primaria Saraiu i-a asigurat, prin donatie de la proprietarii-Dumitru Vajiala, Banciu Ion, Dragnea Gheorghe si impreuna cu curtea scolii si a bisericii, o suprafata de 4 ha, pe care a imprejmuit-o cu gard din plasa de sarma si stalpi de lemn.
Pe terenul primit de fa proprietarul Dragnea Gheorghe s-au construit de catre sponsori Chiliile in numar de 6, cuprinse intr-o constructie cu etaj, care la sfarsitul anului 2008 nu erau finisate.
In anul 2006 primaria a construit o fantana, iar in anul 2008 s-a executat alimentarea cu apa de la aceasta fantana, pe baza de hidrofor.
Stareta schitului este monahia Ambrozia. Schitul este locuit de 4 calugarite. Incalzirea chiliilor este asigurata prin sobe de teracota, folosind drept combustibil lemnul.
La sfarsitul anului 2008, s-au inceput lucrarile de reparatie si consolidare a bisericii. Aceste lucrari constau in tencuirea exterioara a z.dunlor, repararea acoperisului, reparatii in interior, inlocuirea stranelor si chiar executarea in timp a picturilor in interiorul bisericii.
Satenii hotarasc formarea unei comisii care sa se ocupe de organizarea lucrarilor si constructia bisericii. Din comisie faceau parte: Parintele Oancea Mocanu, Vajiala Dumitru, Tudoran Alon, Gheorghe B. Dumitru si Nicolae Banciu, care la terminarea bisericii va devenii dascalul acesteia.
Terenul pe care este amplasata biserica, este imprejmuit cu gard de piatra, construit de locuitorii satului cu piatra scoasa de ei din cariera satului, apoi toata curtea a fost plantata cu salcami. La inceputul anului 1934 s-a inceput constructia bisericii. Constructia s-a facut din contributia locuitorilor si cu ajutorul banesc acordat de prefectura judetului Constanta. S-a stabilit amplasarea ei in partea de rasarit a satului , langa scoala, atribuindu-i-se o suprafata de 3000m.p. plantata cu salcamii.
Pentru constructia bisericii s-a folosit piatra, caramida si ciment. Biserica a fost acoperita cu tabla galvanizata si are o singura turla. Pe partea dreapta a bisericii la o distanta de 5m, este asezat clopotul pe schelet metalic. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor. Arhitectura bisericii este in stil bizantin in forma de cruce si a fost proiectata de Nicolae Panait. Sculptura catapetesmei si icoanele au fost lucrate in Tulcea , in anul 1940, de mesterul Eremia Pavaluc. Interiorul bisericii nu a fost pictat. Constructia bisericii a fost finalizata in anul 1943 si tot in acelasi an pe data de 11 iunie a fost sfintita de catre Episcopul Locotenent Eugen Laiu al eparhiei Constanta si I sa pus hramul "INALTAREA DOMNULUI”.
Biserica nu poseda obiecte de valuare artistica sau documentara. O familie credincioasa din Constanta pe nume, Apolozan Dumitru si Elisabeta au ajutat financiar la constructia bisericii si au donat icoanele, obiectele de cult si o parte din cartile pentru slujba. Preotii care au slujit la acesta biserica pe parcursul acestor ani, au fost: Oancea Mocanu, Grigorie L. , Lazarov Aurel, Sarghi Mihai si Cernescu Constantin.
Parintele AUREL LAZAROV a fost primul preot care a locuit cu familia in sat, a stat cu chirie la Boranescu Ion, a fost instalat ca preot in Satul Stejaru in anul 1946 si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand acesta din motive politice a fost arestat impreuna cu urmatorii locuitori: Nicolae Banciu, dascalul bisericii, Enache Mihalache , Corsote Gheorghe, Petre Puscasu si Radu Dobre. Dintre acestia Parintele Aurel Lazarov a trecut la cele vesnice in inchisoarea de la Aiud pe data de 6 iunie 1960. Arestarea acestora s-a produs in zorii zilei de 7 mai 1950, cand toti membrii familiei au fost scosi din case, dusi la marginea satului si tinuti culcati cu fata la pamant pana au fost adunati toti si in cele din urma i-au ales pe cei sase enumarati mai sus, i-au urcat intr-o duba iar celorlalti le-au dat drumul acasa.
Mai tarziu a urmat confiscarea averii la toti, iar membrii familiilor ramanad pe drumuri. Acesta este cel mai trist eveniment din viata satului Stejaru. In anul 1950 s-a infiintat C.A.P. Intre anii 1950-1951 ca urmare a dezvoltarii industriei in judet, multi tineri din sat parasesc satul si se stabilesc in orasele din judet si in special in Constanta. In 1954 se electrifica intreg satul iar in 1963 se construieste caminnul cultural. Din anul 1968 prin noua reforma administrativa, satul Stejaru apartine de comuna Saraiu, iar in 1964 C.P.A Stejaru a fost arondat la C.P.A Dulgheru, incep sa plece si locuitori mai varstnici, producand o depopulare masiva a satului.
Biserica nu are teren arabil in proprietatea sa. Preotii care au slujit la aceasta biserica pe parcursul acestor ani, au fost in ordine: Oancea Mocanu, Grigorie I, Lazarov Aurel, Cernescu Constantin, Sarghi Minai.
Preotul Lazarov Aurel a fost primul preot care a locuit cu familia in sat. A locuit cu chirie la familia Boranescu Ion, A fost instalat ca preot in anul 1946, si a slujit la biserica pana pe 7 mai 1950, cand a fost arestat. A murit in inchisoarea din Aiud, pe 6 iunie 1960. Numele sau fiind scris pe monumentul ridicat la Aiud in memoria detinutilor decedati in timpul detentiei la aceasta inchisoare.
In perioada 1961-1969 la biserica au slujit preotii de la Rahmanu. Din anul 1969 pana la infiintarea schitului in anul 2004, la biserica au slujit preotii din Saraiu.
Paracliser la biserica a fost Tudoran A Ion pana in anul 1964 cand a decedat.
Pe partea dreapta a intrarii in biserica la 6-7 m distanta se afla clopotul bisericii. Asezat pe schelet metalic, acesta da clopotului o stabilitate buna. Acest clopot a fost achizitionat din tara prin contributia locuitorilor satului.
Clopotul emite un sunet foarte placut si puternic, atunci cand se bate clopotul, sunetul sau auzindu-se in satele Balgiu si Dulgheru. Acest clopot in luna decembrie 1989 a fost demontat, fara aprobarea nimanui, si s-a dus la biserica din Negru Voda. Prin informatiile culese de Costica Tudoran fiu al satului domiciliat in Dulgheru si Nicolae I Tudoran fiu al satului domiciliat in Constanta s-a depistat cine a luat clopotul si unde a fost dus.
In luna ianuarie 1991 s-au prezentat la biserica din Negru Voda, au luat clopotul si l-au adus si montat la locul sau.
La Nord-est de biserica la o distanta de 300-400 m se afla cimitirul ortodox in suprafata de 4000 metri patrati. Cimitirul este imprejmuit cu zid din piatra, avand poarta de intrare in latura estica. Din cauza ca satul s-a depopulat, nu au mai fost rude sau apropiati care sa ingrijeasca si sa curete mormintele de iarba si cimitirul, acum abia mai zaresti crucile printre tufele de buruieni.
Incepand cu data de 1 martie 2004, s-a aprobat infiintarea Schitului Stejaru. La inceput cele 3 maicute sosite aici au locuit la familia Sampetru S. Nicolae.
Pe linie ierarhica schitul este subordonat manastirii Dervent Primaria Saraiu i-a asigurat, prin donatie de la proprietarii-Dumitru Vajiala, Banciu Ion, Dragnea Gheorghe si impreuna cu curtea scolii si a bisericii, o suprafata de 4 ha, pe care a imprejmuit-o cu gard din plasa de sarma si stalpi de lemn.
Pe terenul primit de fa proprietarul Dragnea Gheorghe s-au construit de catre sponsori Chiliile in numar de 6, cuprinse intr-o constructie cu etaj, care la sfarsitul anului 2008 nu erau finisate.
In anul 2006 primaria a construit o fantana, iar in anul 2008 s-a executat alimentarea cu apa de la aceasta fantana, pe baza de hidrofor.
Stareta schitului este monahia Ambrozia. Schitul este locuit de 4 calugarite. Incalzirea chiliilor este asigurata prin sobe de teracota, folosind drept combustibil lemnul.
La sfarsitul anului 2008, s-au inceput lucrarile de reparatie si consolidare a bisericii. Aceste lucrari constau in tencuirea exterioara a z.dunlor, repararea acoperisului, reparatii in interior, inlocuirea stranelor si chiar executarea in timp a picturilor in interiorul bisericii.
Manastirea Crasna !
Manastirea Crasna
Manastirea este situata la 50 km N de Ploiesti pe soseaua Ploiesti-Brasov prin Valenii de Munte-Cheia, pe raza comunei Izvoarele, fiind construita in padure, langa paraul Crasna, la poalele muntilor Ursoaia. Inceputurile vietii monahale in tinuturile Prahova - Teleajen sunt mai putin cunoscute, mai ales pentru secolele XIV-XV. Cu toate acestea, sihastri izolati s-au nevoit in zona subcarpatica pe Valea Prahovei si a Teleajenului inca din secolul XIV, insa abia la inceputul secolului XV s-au constituit in mici comunitati monahale. Aceasta retrasa asezare pustnicesca a luat fiinta la inceputul secolului XVIII, intemeiata probabil de cativa sihastri de la Valeni. Prima atestare documentara, un act de donatie in care se arata ca aici era un schit de calugari avand o biserica de lemn, dateaza din anul 1745. Biserica de lemn cu hramul "Sfintii Imparati Constantin si Elena", asezata intr-o poiana singuratica, era inconjurata de cateva chilii pustnicesti.
/home/cornel/Desktop/cr3.jpg
Proprietarul acestor locuri, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, fiul preotului Radu Potlogea din Izvoarele, hotaraste zidirea actualei biserici ca biserica de mir pentru satul Bajenari, unde se refugiasera locuitorii din imprejurimi dupa 1821, din cauza navalirii turcilor. Constructia inceputa in 1824 a durat pana in 1828 cand s-a facut sfintirea bisericii si episcopul Chesarie al Buzaului a sugerat ca acesta asezare monahala sa devina schit. Primul staret a fost chiar ctitorul Constantin Potlogea, calugarit cu numele de Chesarie. Acesta doneza schitului mosia sa si a construit chilii din lemn pe care le-a populat cu calugari adusi de la Cheia, Ciolanu.
In 1836, Nicolae, singurul fiu al staretului, se calugareste cu numele de Nil monahul si doneaza si mosia lui schitului. Staretul a infiintat aici o scoala pentru copiii din satele vecine, care, in timpul cursurilor, stateau in internatul schitului pe cheltuiala acestuia. Secularizarea averilor manastiresti in 1864, face ca schitul sa decada si cei 2-3 calugari care au mai ramas l-au inchinat manastirii Cheia si i-au schimbat si numele in schitul Crasna. In 1920, cand mai avea un singur calugar, manastirea a fost jefuita de ocnasii de la Slanic. Din 1964 schitul a inceput sa se refaca, gratie staretilor Ghedeon, Galaction, si Nicodim.
Biserica veche a schitului este in forma de cruce. Naosul este despartit de pronaos prin 4 coloane care sustin o arcada a boltei. Usa de la intrare in pronaos este din lemn sculptat. Catapeteasma lucrata la Viena, are o sculptura demna de admirat, acoperita cu foita de aur; sunt de admirat si cele doua icoane de Irineu Protcenco. Pridvorul inchis, mai jos decat restul constructiei, lasa impresia ca a fost adaugat mai tarziu. Nu este pictat ci varuit in alb. Are o singura turla mare pe naos. In exterior zidurile sunt simple, varuite in alb. Acoperisul este din sindrila, pardoseala din placi de piatra. Pictura a fost facuta in 1832-1834, de un necunoscut.
Clopotnita, la 40 m de biserica, este construita din caramida si piatra, acoperita cu sindrila. Gangul mai nou este pictat de Ioan si Daniela Moldoveanu. Intre clopotnita si biserica este construit din piatra si caramida un frumos aghiasmatar cu un acoperis de tabla. In 1983 biserica a fost renovata, iar in 1991 s-a repictat de Ioan Chiriac prin grija Prea Fericitului Patriarh Teoctist. Dupa revolutia din 1989, prin stradania PC staret Galaction Stanga (actualul Episcop al Alexandriei si Teleormanului), ajutat de obste si credinciosi, s-a construit un monument al eroilor pictat de Ioan si Daniela Moldoveanu, o cladire cu etaj pentru oaspeti, iar alaturi de ea o alta cladire masiva din caramida si piatra, cu doua etaje, cu chilii pentru calugari. S-a ridicat o noua biserica din caramida si beton, acoperita cu tabla. Este o constructie dubla, care are si un paraclis. Din anul 2001 schitul s-a transformat in manastire.
Manastirea este situata la 50 km N de Ploiesti pe soseaua Ploiesti-Brasov prin Valenii de Munte-Cheia, pe raza comunei Izvoarele, fiind construita in padure, langa paraul Crasna, la poalele muntilor Ursoaia. Inceputurile vietii monahale in tinuturile Prahova - Teleajen sunt mai putin cunoscute, mai ales pentru secolele XIV-XV. Cu toate acestea, sihastri izolati s-au nevoit in zona subcarpatica pe Valea Prahovei si a Teleajenului inca din secolul XIV, insa abia la inceputul secolului XV s-au constituit in mici comunitati monahale. Aceasta retrasa asezare pustnicesca a luat fiinta la inceputul secolului XVIII, intemeiata probabil de cativa sihastri de la Valeni. Prima atestare documentara, un act de donatie in care se arata ca aici era un schit de calugari avand o biserica de lemn, dateaza din anul 1745. Biserica de lemn cu hramul "Sfintii Imparati Constantin si Elena", asezata intr-o poiana singuratica, era inconjurata de cateva chilii pustnicesti.
/home/cornel/Desktop/cr3.jpg
Proprietarul acestor locuri, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, fiul preotului Radu Potlogea din Izvoarele, hotaraste zidirea actualei biserici ca biserica de mir pentru satul Bajenari, unde se refugiasera locuitorii din imprejurimi dupa 1821, din cauza navalirii turcilor. Constructia inceputa in 1824 a durat pana in 1828 cand s-a facut sfintirea bisericii si episcopul Chesarie al Buzaului a sugerat ca acesta asezare monahala sa devina schit. Primul staret a fost chiar ctitorul Constantin Potlogea, calugarit cu numele de Chesarie. Acesta doneza schitului mosia sa si a construit chilii din lemn pe care le-a populat cu calugari adusi de la Cheia, Ciolanu.
In 1836, Nicolae, singurul fiu al staretului, se calugareste cu numele de Nil monahul si doneaza si mosia lui schitului. Staretul a infiintat aici o scoala pentru copiii din satele vecine, care, in timpul cursurilor, stateau in internatul schitului pe cheltuiala acestuia. Secularizarea averilor manastiresti in 1864, face ca schitul sa decada si cei 2-3 calugari care au mai ramas l-au inchinat manastirii Cheia si i-au schimbat si numele in schitul Crasna. In 1920, cand mai avea un singur calugar, manastirea a fost jefuita de ocnasii de la Slanic. Din 1964 schitul a inceput sa se refaca, gratie staretilor Ghedeon, Galaction, si Nicodim.
Biserica veche a schitului este in forma de cruce. Naosul este despartit de pronaos prin 4 coloane care sustin o arcada a boltei. Usa de la intrare in pronaos este din lemn sculptat. Catapeteasma lucrata la Viena, are o sculptura demna de admirat, acoperita cu foita de aur; sunt de admirat si cele doua icoane de Irineu Protcenco. Pridvorul inchis, mai jos decat restul constructiei, lasa impresia ca a fost adaugat mai tarziu. Nu este pictat ci varuit in alb. Are o singura turla mare pe naos. In exterior zidurile sunt simple, varuite in alb. Acoperisul este din sindrila, pardoseala din placi de piatra. Pictura a fost facuta in 1832-1834, de un necunoscut.
Clopotnita, la 40 m de biserica, este construita din caramida si piatra, acoperita cu sindrila. Gangul mai nou este pictat de Ioan si Daniela Moldoveanu. Intre clopotnita si biserica este construit din piatra si caramida un frumos aghiasmatar cu un acoperis de tabla. In 1983 biserica a fost renovata, iar in 1991 s-a repictat de Ioan Chiriac prin grija Prea Fericitului Patriarh Teoctist. Dupa revolutia din 1989, prin stradania PC staret Galaction Stanga (actualul Episcop al Alexandriei si Teleormanului), ajutat de obste si credinciosi, s-a construit un monument al eroilor pictat de Ioan si Daniela Moldoveanu, o cladire cu etaj pentru oaspeti, iar alaturi de ea o alta cladire masiva din caramida si piatra, cu doua etaje, cu chilii pentru calugari. S-a ridicat o noua biserica din caramida si beton, acoperita cu tabla. Este o constructie dubla, care are si un paraclis. Din anul 2001 schitul s-a transformat in manastire.
vineri, 17 decembrie 2010
Canon de rugăciune împotriva ereziei şi apostaziei şi pentru împăcarea Bisericii !
(facere a Sfântului Ierarh Petru Movilă)
Cântarea 1, Irmos
Pe Tine, Hristoase Împărate, Care credinţa cea adevărată în Tine ai pus-o ca piatră şi temelie de nezdruncinat a Bisericii Tale, pe Tine Care ne-ai lăsat făgăduinţa neamăgitoare că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului, răscumpărând-o cu cinstitul Tău sânge, Te rugăm cu lacrimi: izbăveşte-ne grabnic de necazurile ereticeşti de acum şi de strâmtorările apostaţilor.
S-au deschis porţile iadului, buzele hulitoare de Dumnezeu, ca să înghită fără milă Sfânta Ta Biserică, dar Tu, adevăratule Împărat, Hristoase, închide-le, pune-le stavilă cu puterea Ta cea dumnezeiacă. Te rugăm cu inima înfrântă, izbăveşte Biserica de toate strâmtorările, căci ai răscumpărat-o cu sângele Tău cel curat.
Tu eşti piatra cea din capul unghiului şi Capul Trupului Tău, Capul Bisericii Tale, Hristoase Împărate. Loveşte-i cu lemnul Crucii Tale pe câinii care o tulbură şi o dezbină, iar ei dăruişte-i pace cu dumnezeiasca Ta putere, căci ai răscumpărat-o cu sângele Tău cel curat.
Pe tine, Maică binecuvântată, pântece care L-ai purtat pe Dumnezeu, chezăşie şi acoperământ al neamului creştinesc, te rugăm din inimă: ocroteşte turma Fiului tău, care este tulburată de lupii cei fioroşi, şi izbăveşte-o de năvala lor ucigătoare de suflet, căci Fiul tău şi Dumnezeul nostru a răscumpărat-o cu sângele Său cel curat.
Cântarea a 3-a, Irmos
Tu, Mântuitorule şi Iubitorule de oameni, Cel ce vezi prigonirea Bisericii Tale de către duşmanii cei vicleni, milostiveşte-Te şi ascultă rugăciunea noastră şi, milostiv fiind, izbăveşte-o degrabă de toate necazurile şi scârbele, şi întăreşte-o în pacea adâncă pe piatra mărturisirii adevărate, ca să Te slăvim cu toţii într-un gând pe Tine, Cel ce eşti Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
S-au sculat lupi grei, Doamne, speriind şi împărştiind fără milă turma Ta de oi cuvântătoare, şi încearcă să o înghită cu amăgirea cea diavolească; dar Tu, Hristoase, păstorule bun care Ţi-ai dat viaţa pentru noi, slobozeşte-ne de fiarele acestea şi izbăveşte-ne degrabă, ca să Te slăvim cu toţii într-un gând pe Tine, Cel ce eşti Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
S-au sfătuit apostaţii şi păgânii să dărâme Biserica Ta, Hristoase, cu amăgirile cuvintelor mincinoase, dar noi cu lacrimi ne rugăm Ţie: adunările acestora împrăştie-le, precum de demult ai împrăştiat adunătura de neamuri la zidirea turnului şi nimiceşte-le, ca să Te slăvim cu toţii într-un gând pe Tine, Cel ce eşti Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
Marie, Născătoare de Dumnezeu, Care L-ai născut pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii, cu rugăciunile Tale, scapă Biserica Fiului Tău de toate nenorocirile, necazurile şi vicleşugurile schismatice, ca să-L slăvim cu toţii într-un gând pe Hristos, Cel ce este Dumnezeu deofinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
Cântarea a 4-a, Irmos
Ca să izbăveşti Biserica de amăgirea duşmanului, Stăpâne Hristoase, Ţi-ai vărsat fără cruţare sângele, iar acum, Iubitor de oameni fiind, Te rugăm s-o izbăveşti de toate ereziile nou-urzite şi de amăgirile schismatice şi să o păstrezi nestricată.
Fără milă şi-au ascuţit trădătorii dinţii şi, precum fiarele, au căscat gurile ca să înghită Biserica Ta, Hristoase Împărate, dar Tu sfărâmă-le dinţii amăgitori, păzind de ei nevătămată turma Ta, ca un Iubitor de oameni.
Te rugăm cu râvnă, Mântuitorule, spre ruşinarea amăgitorilor duşmani să luminezi cu înţelepciunea Ta cea dumnezeiască inimile întâi-stătătorilor Bisericii, şi cu lumina cunoaşterii Tale sfinţeşte propovăduirea lor şi luminează-le mintea, ca un iubitor oameni, spre întărirea credinţei celei întru Tine.
Stâpână Preacurată, mintea desfrânată a celor ce s-au lepădat de Dumnezeu biruieşte-o cu puterea neadormită a rugăciunilor şi adă-i în Biserica Ortodoxă, alungă degrabă din inima lor bezna amăgirii, ca să slăvească dimpreună cu noi, cu dreaptă credinţă, pe Hristos, Iubitorul de oameni.
Cântarea a 5-a, Irmos
Hristoase, Iubitorule de oameni, dă ierarhilor Tăi şi tuturor cârmuitorului Bisericii Tale priceperea de a îndrepta cu dreptate cuvântul adevărului Tău, Mântuitorului, şi toate ereziile şi apostaziile stârpeşte-le, Binefăcătorule multmilostiv.
Ne rugăm Ţie, Hristoase, dăruieşte Bisericii Tale darul de a Te slăvi în pace, în dreaptă credinţă, Iubitorule de oameni; şi, scoţând-o degrabă din răutăţile şi prigoanele dăunătoare, izbăveşte-o de toate nevoile care vin din partea apostaţilor ce au înconjurat-o, Binefăcătorule multmilostiv.
Cu de-a sila sfâşie apostaţii amăgitori haina Bisericii Tale, Hristoase, ţesută din înalta cuvântare de Dumnezeu; dar Tu, Bunule, cu puterea Ta cea dumnezeiască, grăbeşte-Te şi scoate-o şi scap-o din cursele lor pierzătoare de suflet, Binefăcătorule multmilostiv.
Viţei graşi au înconjurat Biserica Fiului tău, Născătoare de Dumnezeu, şi, ca s-o înghită, şi-au căscat fălcile hulitoare, răcnind ca nişte lei, dar tu, Ajutătoare puternică creştinilor la nevoie fiind, vino acum şi degrabă stârpeşte-i pe ei, rugându-Te cu sârguinţă pentru noi lui Hristos, binefăcătorul cel multmilostiv.
Cântarea a 6-a, Irmos
Valurile mării amăgitoare s-au înălţat peste măsură spre înecarea Bisericii Tale, Hristoase, dar acum Tu, precum de demult sculându-Te ai oprit marea cea văzută, opreşte valurile ei, şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi izbăveşte Biserica Ta de la înecul ducător la pierzanie.
Apostaţii şi-au încordat arcul şi au scos armele ca să-i omoare pe robii Tăi săraci şi sărmani, care cred cu dreptate în Tine, dar Tu, Hristoase, cu rugăciunile tuturor Sfinţilor Tăi, fă ca armele acelora să intre în inimile lor şi arcurile lor să se frângă, iar pe noi să nu ne rănească deloc.
Din adâncul inimii, ne închinăm cu lacrimi Ţie, Hristoase Împărate, rugându-ne cu râvnă: izbăveşte Biserica Ta de aceste nenorociri şi de clevetirea grea a potrivnicilor şi păstreaz-o nevătămată şi în adâncă pace, spulberând degrabă toate ereziile şi apostaziile cu rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi.
Apostazia (lepădarea de Dumnezeu) de trei ori afurisită, Preacurată, a stârnit uneltirile amăgitoare, voind să dărâme din temelie Biserica Fiului tău, răscumpărată cu sângele Său cinstit, dar Tu grăbeşte-te, adăpost al creştinilor, şi, cu rugăciunile Tale de Maică şi ale tuturor Sfinţilor roagă-Te lui Hristos să stârpească uneltirile lor şi să aducă pace în Biserică.
Condac, glasul al 4-lea:
Grăbeşte-Te să-i spulberi pe neaşteptate, Doamne Iisuse Hristoase, ca să nu ne robească prin învăţăturile lor, căci duşmanii Te hulesc şi pe noi ne ameninţă; loveşte-i, dar, cu Crucea Ta, pe cei care se luptă cu noi şi curmă degrabă urzelile lor, ca toţi cei ce fac rău robilor Tăi să înţeleagă şi să cunoască aievea cât de puternică este, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, credinţa ortodocşilor, Unule Iubitorule de oameni.
Cântarea a 7-a, Irmos
Dumnezeule şi Răscumpărătorule, Mire al Bisericii, Te chemăm cu osârdie: scapă Mireasa Ta din mâinile nelegiuiţilor, care vor s-o nimicească, stârpeşte puterea amăgirii lor, ca să putem cânta fără încetare: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Doamne, desfă degrabă legătura amăgirii, pe care încearcă s-o ţese şarpele ispititor al Bisericii Tale, şi rupe mrejele lui, ca, fiind izbăviţi de acestea, să strigăm într-un glas: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Dă-ne răbdare bărbătească, Mântuitorule, care ne-ar scăpa de la necaz, şi nu ne duce peste puteri în ispită, ci izbăşte-ne de toate amăgirile viclene ale apostaţilor, care năvălesc peste noi, ca mereu să strigăm în Ortodoxie: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Fă rugăciune către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru, Marie, mireasă de Dumnezeu, ca, ridicându-Şi puterea Sa dumnezeiasc, să vină să scape Biserica Sa de nenorocirile pe care ni le fac apostaţii şi de ereziile păgâne şi să-i izbăvescă de amăgitori pe cei care-I cântă cu evlavie: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Cântarea a 8-a, Irmos
Mântuieşte-ne pe noi, Hristoase, Iubitoarele de oameni, care ne pierdem şi în fiecare zi ne împuţinăm din pricina amăgelii apostaziei, precum l-ai scăpat pe Petru, care se îneca în mare, întărind cu putere pe piatra adevăratei Tale mărturisiri pe cei care cântă cu credinţă dreaptă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
Latră la Biserica Ta, Hristoase, rânjind cu hulire ca leii cumpliţi, copiii trădării în curtea lor de amăgire, vrând să o fure fără cruţare. Dar Tu, Doamne, Care, Ţi-ai vărsat sângele pentru ea, nu-i lăsa în mâinile duşmanilor pe cei ce cântă cu credinţă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
Hristoase, Judecătoarele veşnic, întăreşte-i în dreapta credinţă pe ierarhii Bisericii Tale şi apără Biserica neînfrântă de porţile iadului după făgăduinţa Ta, Doamne, şi izbăveşte-ne de necazurile care ne apasă pe noi, cei ce cântăm cu credinţă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
De la Tine primind trupul, Preacurată, S-a născut Cel care prin Cuvânt dumnezeiesc le-a făcut pe toate; Te rugăm, Preacurată, din inimă: roagă-L să ne scape de înşelarea duşmănească, şi să izbăvească acum Biserica Sa de necazul ce o apasă, şi să-i mântuiască pe cei ce cântă cu credinţă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
Cântarea a 9-a, Irmos
Turma Ta cea cuvântătoare, prigonită şi tulburată de lupii cei lacomi, Hristoase, strigă cu glas tare: „Ai milă, îndură-Te şi ne izbăveşte grabnic de cursele vrăjmaşului, ca să nu pierim, ci să Te preamărim în veci pe Tine, Cel ce eşti singurul Cap al celor credincioşi".
Rugăciune
Tremurând şi temându-ne cu frică mare, căci cunoaştem păcatele noastre fără măsură, îngenunchem către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, şi Te rugăm: întăreşte-ne credinţa, linişteşte Biserica şi izbăveşte-o grabnic de amăgirile trădării apostaţilor, ca să Te preamărim în veci cu evlavie pe Tine, Cel ce eşti singurul Cap al celor credincioşi. Spulberă, Mântuitorule, amăgeală crâncenă a tuturor ereziilor şi stârpeşte din rădăcini paguba apostaziei, potoleşte sfâşierile bisericeşti, oile rătăcite adună-le şi du-le în turma Ta sfântă. Te rugăm, Hristoase Doamne, să ne linişteşti şi pe noi în Ortodoxiei, ca să Te preamărim în veci pe Tine, Care eşti singurul nostru Cap al celor credincioşi.
Roagă-te, Preacurată, Fiului şi Domnului Tău să risipească toate pâraiele amăgirii şi să le sece grabnic, iar pe cei rătăciţi să-i îndrepte spre cunoaşterea adevărului, să liniştească Biserica Sa şi pe noi toţi să ne întărească în credinţă cu dreptate. Sfântă Fecioară, pe Tine Te rugăm, ca să Te preamărim în veci cu credinţă dreaptă, ceea ce eşti cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Cântarea 1, Irmos
Pe Tine, Hristoase Împărate, Care credinţa cea adevărată în Tine ai pus-o ca piatră şi temelie de nezdruncinat a Bisericii Tale, pe Tine Care ne-ai lăsat făgăduinţa neamăgitoare că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului, răscumpărând-o cu cinstitul Tău sânge, Te rugăm cu lacrimi: izbăveşte-ne grabnic de necazurile ereticeşti de acum şi de strâmtorările apostaţilor.
S-au deschis porţile iadului, buzele hulitoare de Dumnezeu, ca să înghită fără milă Sfânta Ta Biserică, dar Tu, adevăratule Împărat, Hristoase, închide-le, pune-le stavilă cu puterea Ta cea dumnezeiacă. Te rugăm cu inima înfrântă, izbăveşte Biserica de toate strâmtorările, căci ai răscumpărat-o cu sângele Tău cel curat.
Tu eşti piatra cea din capul unghiului şi Capul Trupului Tău, Capul Bisericii Tale, Hristoase Împărate. Loveşte-i cu lemnul Crucii Tale pe câinii care o tulbură şi o dezbină, iar ei dăruişte-i pace cu dumnezeiasca Ta putere, căci ai răscumpărat-o cu sângele Tău cel curat.
Pe tine, Maică binecuvântată, pântece care L-ai purtat pe Dumnezeu, chezăşie şi acoperământ al neamului creştinesc, te rugăm din inimă: ocroteşte turma Fiului tău, care este tulburată de lupii cei fioroşi, şi izbăveşte-o de năvala lor ucigătoare de suflet, căci Fiul tău şi Dumnezeul nostru a răscumpărat-o cu sângele Său cel curat.
Cântarea a 3-a, Irmos
Tu, Mântuitorule şi Iubitorule de oameni, Cel ce vezi prigonirea Bisericii Tale de către duşmanii cei vicleni, milostiveşte-Te şi ascultă rugăciunea noastră şi, milostiv fiind, izbăveşte-o degrabă de toate necazurile şi scârbele, şi întăreşte-o în pacea adâncă pe piatra mărturisirii adevărate, ca să Te slăvim cu toţii într-un gând pe Tine, Cel ce eşti Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
S-au sculat lupi grei, Doamne, speriind şi împărştiind fără milă turma Ta de oi cuvântătoare, şi încearcă să o înghită cu amăgirea cea diavolească; dar Tu, Hristoase, păstorule bun care Ţi-ai dat viaţa pentru noi, slobozeşte-ne de fiarele acestea şi izbăveşte-ne degrabă, ca să Te slăvim cu toţii într-un gând pe Tine, Cel ce eşti Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
S-au sfătuit apostaţii şi păgânii să dărâme Biserica Ta, Hristoase, cu amăgirile cuvintelor mincinoase, dar noi cu lacrimi ne rugăm Ţie: adunările acestora împrăştie-le, precum de demult ai împrăştiat adunătura de neamuri la zidirea turnului şi nimiceşte-le, ca să Te slăvim cu toţii într-un gând pe Tine, Cel ce eşti Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
Marie, Născătoare de Dumnezeu, Care L-ai născut pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii, cu rugăciunile Tale, scapă Biserica Fiului Tău de toate nenorocirile, necazurile şi vicleşugurile schismatice, ca să-L slăvim cu toţii într-un gând pe Hristos, Cel ce este Dumnezeu deofinţă cu Tatăl şi cu Duhul.
Cântarea a 4-a, Irmos
Ca să izbăveşti Biserica de amăgirea duşmanului, Stăpâne Hristoase, Ţi-ai vărsat fără cruţare sângele, iar acum, Iubitor de oameni fiind, Te rugăm s-o izbăveşti de toate ereziile nou-urzite şi de amăgirile schismatice şi să o păstrezi nestricată.
Fără milă şi-au ascuţit trădătorii dinţii şi, precum fiarele, au căscat gurile ca să înghită Biserica Ta, Hristoase Împărate, dar Tu sfărâmă-le dinţii amăgitori, păzind de ei nevătămată turma Ta, ca un Iubitor de oameni.
Te rugăm cu râvnă, Mântuitorule, spre ruşinarea amăgitorilor duşmani să luminezi cu înţelepciunea Ta cea dumnezeiască inimile întâi-stătătorilor Bisericii, şi cu lumina cunoaşterii Tale sfinţeşte propovăduirea lor şi luminează-le mintea, ca un iubitor oameni, spre întărirea credinţei celei întru Tine.
Stâpână Preacurată, mintea desfrânată a celor ce s-au lepădat de Dumnezeu biruieşte-o cu puterea neadormită a rugăciunilor şi adă-i în Biserica Ortodoxă, alungă degrabă din inima lor bezna amăgirii, ca să slăvească dimpreună cu noi, cu dreaptă credinţă, pe Hristos, Iubitorul de oameni.
Cântarea a 5-a, Irmos
Hristoase, Iubitorule de oameni, dă ierarhilor Tăi şi tuturor cârmuitorului Bisericii Tale priceperea de a îndrepta cu dreptate cuvântul adevărului Tău, Mântuitorului, şi toate ereziile şi apostaziile stârpeşte-le, Binefăcătorule multmilostiv.
Ne rugăm Ţie, Hristoase, dăruieşte Bisericii Tale darul de a Te slăvi în pace, în dreaptă credinţă, Iubitorule de oameni; şi, scoţând-o degrabă din răutăţile şi prigoanele dăunătoare, izbăveşte-o de toate nevoile care vin din partea apostaţilor ce au înconjurat-o, Binefăcătorule multmilostiv.
Cu de-a sila sfâşie apostaţii amăgitori haina Bisericii Tale, Hristoase, ţesută din înalta cuvântare de Dumnezeu; dar Tu, Bunule, cu puterea Ta cea dumnezeiască, grăbeşte-Te şi scoate-o şi scap-o din cursele lor pierzătoare de suflet, Binefăcătorule multmilostiv.
Viţei graşi au înconjurat Biserica Fiului tău, Născătoare de Dumnezeu, şi, ca s-o înghită, şi-au căscat fălcile hulitoare, răcnind ca nişte lei, dar tu, Ajutătoare puternică creştinilor la nevoie fiind, vino acum şi degrabă stârpeşte-i pe ei, rugându-Te cu sârguinţă pentru noi lui Hristos, binefăcătorul cel multmilostiv.
Cântarea a 6-a, Irmos
Valurile mării amăgitoare s-au înălţat peste măsură spre înecarea Bisericii Tale, Hristoase, dar acum Tu, precum de demult sculându-Te ai oprit marea cea văzută, opreşte valurile ei, şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi izbăveşte Biserica Ta de la înecul ducător la pierzanie.
Apostaţii şi-au încordat arcul şi au scos armele ca să-i omoare pe robii Tăi săraci şi sărmani, care cred cu dreptate în Tine, dar Tu, Hristoase, cu rugăciunile tuturor Sfinţilor Tăi, fă ca armele acelora să intre în inimile lor şi arcurile lor să se frângă, iar pe noi să nu ne rănească deloc.
Din adâncul inimii, ne închinăm cu lacrimi Ţie, Hristoase Împărate, rugându-ne cu râvnă: izbăveşte Biserica Ta de aceste nenorociri şi de clevetirea grea a potrivnicilor şi păstreaz-o nevătămată şi în adâncă pace, spulberând degrabă toate ereziile şi apostaziile cu rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi.
Apostazia (lepădarea de Dumnezeu) de trei ori afurisită, Preacurată, a stârnit uneltirile amăgitoare, voind să dărâme din temelie Biserica Fiului tău, răscumpărată cu sângele Său cinstit, dar Tu grăbeşte-te, adăpost al creştinilor, şi, cu rugăciunile Tale de Maică şi ale tuturor Sfinţilor roagă-Te lui Hristos să stârpească uneltirile lor şi să aducă pace în Biserică.
Condac, glasul al 4-lea:
Grăbeşte-Te să-i spulberi pe neaşteptate, Doamne Iisuse Hristoase, ca să nu ne robească prin învăţăturile lor, căci duşmanii Te hulesc şi pe noi ne ameninţă; loveşte-i, dar, cu Crucea Ta, pe cei care se luptă cu noi şi curmă degrabă urzelile lor, ca toţi cei ce fac rău robilor Tăi să înţeleagă şi să cunoască aievea cât de puternică este, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, credinţa ortodocşilor, Unule Iubitorule de oameni.
Cântarea a 7-a, Irmos
Dumnezeule şi Răscumpărătorule, Mire al Bisericii, Te chemăm cu osârdie: scapă Mireasa Ta din mâinile nelegiuiţilor, care vor s-o nimicească, stârpeşte puterea amăgirii lor, ca să putem cânta fără încetare: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Doamne, desfă degrabă legătura amăgirii, pe care încearcă s-o ţese şarpele ispititor al Bisericii Tale, şi rupe mrejele lui, ca, fiind izbăviţi de acestea, să strigăm într-un glas: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Dă-ne răbdare bărbătească, Mântuitorule, care ne-ar scăpa de la necaz, şi nu ne duce peste puteri în ispită, ci izbăşte-ne de toate amăgirile viclene ale apostaţilor, care năvălesc peste noi, ca mereu să strigăm în Ortodoxie: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Fă rugăciune către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru, Marie, mireasă de Dumnezeu, ca, ridicându-Şi puterea Sa dumnezeiasc, să vină să scape Biserica Sa de nenorocirile pe care ni le fac apostaţii şi de ereziile păgâne şi să-i izbăvescă de amăgitori pe cei care-I cântă cu evlavie: „Bine eşti cuvântat Doamne".
Cântarea a 8-a, Irmos
Mântuieşte-ne pe noi, Hristoase, Iubitoarele de oameni, care ne pierdem şi în fiecare zi ne împuţinăm din pricina amăgelii apostaziei, precum l-ai scăpat pe Petru, care se îneca în mare, întărind cu putere pe piatra adevăratei Tale mărturisiri pe cei care cântă cu credinţă dreaptă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
Latră la Biserica Ta, Hristoase, rânjind cu hulire ca leii cumpliţi, copiii trădării în curtea lor de amăgire, vrând să o fure fără cruţare. Dar Tu, Doamne, Care, Ţi-ai vărsat sângele pentru ea, nu-i lăsa în mâinile duşmanilor pe cei ce cântă cu credinţă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
Hristoase, Judecătoarele veşnic, întăreşte-i în dreapta credinţă pe ierarhii Bisericii Tale şi apără Biserica neînfrântă de porţile iadului după făgăduinţa Ta, Doamne, şi izbăveşte-ne de necazurile care ne apasă pe noi, cei ce cântăm cu credinţă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
De la Tine primind trupul, Preacurată, S-a născut Cel care prin Cuvânt dumnezeiesc le-a făcut pe toate; Te rugăm, Preacurată, din inimă: roagă-L să ne scape de înşelarea duşmănească, şi să izbăvească acum Biserica Sa de necazul ce o apasă, şi să-i mântuiască pe cei ce cântă cu credinţă: „Toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci".
Cântarea a 9-a, Irmos
Turma Ta cea cuvântătoare, prigonită şi tulburată de lupii cei lacomi, Hristoase, strigă cu glas tare: „Ai milă, îndură-Te şi ne izbăveşte grabnic de cursele vrăjmaşului, ca să nu pierim, ci să Te preamărim în veci pe Tine, Cel ce eşti singurul Cap al celor credincioşi".
Rugăciune
Tremurând şi temându-ne cu frică mare, căci cunoaştem păcatele noastre fără măsură, îngenunchem către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, şi Te rugăm: întăreşte-ne credinţa, linişteşte Biserica şi izbăveşte-o grabnic de amăgirile trădării apostaţilor, ca să Te preamărim în veci cu evlavie pe Tine, Cel ce eşti singurul Cap al celor credincioşi. Spulberă, Mântuitorule, amăgeală crâncenă a tuturor ereziilor şi stârpeşte din rădăcini paguba apostaziei, potoleşte sfâşierile bisericeşti, oile rătăcite adună-le şi du-le în turma Ta sfântă. Te rugăm, Hristoase Doamne, să ne linişteşti şi pe noi în Ortodoxiei, ca să Te preamărim în veci pe Tine, Care eşti singurul nostru Cap al celor credincioşi.
Roagă-te, Preacurată, Fiului şi Domnului Tău să risipească toate pâraiele amăgirii şi să le sece grabnic, iar pe cei rătăciţi să-i îndrepte spre cunoaşterea adevărului, să liniştească Biserica Sa şi pe noi toţi să ne întărească în credinţă cu dreptate. Sfântă Fecioară, pe Tine Te rugăm, ca să Te preamărim în veci cu credinţă dreaptă, ceea ce eşti cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Dumnezeirea este necuprinsă de minte.
Dumnezeirea este necuprinsă de minte.
Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de
sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelisti
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut,
care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”55. Prin urmare,
Dumnezeirea este inefabilă [i incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte
pe Tatăl afară de Fiul [i nici pe Fiul afară de Tatăl”56. Sfântul Duh, însă,
cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte
cele ce sunt în el57. ~n afară de prima [i fericita fire58, nimeni n-a cunoscut
vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit.
Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprap ământe[ti,
adică chiar dintre Heruvimi [i Serafimi.
Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece
cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în
toţi oamenii. Pe lâng\ aceasta, însăşi creaţia, conservarea [i guvernarea
acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti59.
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l
înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui,
Unul-Născut, Domnul [i Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru aceea primim, cunoştem [i cinstim toate cele predate nouă prin lege,
prin profeţi, prin apostoli şi prin evangheli[ti şi nu cercetăm nimic mai mult
decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza atot binele [i nu este supus
nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,singura bună [i în afară de orice patimă.
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de
folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos
şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le
iubim [i în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice60 [i nedepăşind
dumnezeiasca predanie.
Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de
sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelisti
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut,
care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”55. Prin urmare,
Dumnezeirea este inefabilă [i incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte
pe Tatăl afară de Fiul [i nici pe Fiul afară de Tatăl”56. Sfântul Duh, însă,
cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte
cele ce sunt în el57. ~n afară de prima [i fericita fire58, nimeni n-a cunoscut
vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit.
Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprap ământe[ti,
adică chiar dintre Heruvimi [i Serafimi.
Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece
cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în
toţi oamenii. Pe lâng\ aceasta, însăşi creaţia, conservarea [i guvernarea
acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti59.
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l
înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui,
Unul-Născut, Domnul [i Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru aceea primim, cunoştem [i cinstim toate cele predate nouă prin lege,
prin profeţi, prin apostoli şi prin evangheli[ti şi nu cercetăm nimic mai mult
decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza atot binele [i nu este supus
nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,singura bună [i în afară de orice patimă.
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de
folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos
şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le
iubim [i în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice60 [i nedepăşind
dumnezeiasca predanie.
Calugarii - monahii !
Monahii. O treia stare în care se pot găsi membri Bisericii este cea monahală, mai cunoscută şi sub numele de călugărie. În dreptul canonic catolic monahii mai sunt denumiţi sub titulatura de membri ai institutelor de viaţă consacrată.
Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi prin perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o categorie diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Pe scurt, un laic poate îmbrăţişa starea monahală fără a fi neapărat cleric.
Pentru a deveni monah sau membru al unui institut de viaţă consacrată,
persoana botezată valid va alege, prin propria sa voinţă, să urmeze perceptele
religioase creştine şi, mai ales, să depună cele trei voturi (sau lepădări cerute pentru a intra în cinul monahal: votul ascultării (supunerea necondiţionată voinţei superiorilor), al castităţii şi al sărăciei (renunţarea la bunurile materiale).
Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi prin perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o categorie diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Pe scurt, un laic poate îmbrăţişa starea monahală fără a fi neapărat cleric.
Pentru a deveni monah sau membru al unui institut de viaţă consacrată,
persoana botezată valid va alege, prin propria sa voinţă, să urmeze perceptele
religioase creştine şi, mai ales, să depună cele trei voturi (sau lepădări cerute pentru a intra în cinul monahal: votul ascultării (supunerea necondiţionată voinţei superiorilor), al castităţii şi al sărăciei (renunţarea la bunurile materiale).
Clerul Bisericii !
Clericii. Sub numele de cler se înţelege totalitatea preoţilor instituiţi
prin hirotonie. Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce
se numeşte, în sens larg preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Bisericii şi
anume cea formată prin conferirea harului sfinţitor într-una dintre cele trei trepte
de slujitori bisericeşti de instruire divină1.
Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală,
ierarhia în Biserică se împarte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională.
Ierarhia sacramentală se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare,
care se dau înăuntrul altarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în
afara altarului. Într-o accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei
mari categorii de instruire divină: diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând
tocmai gradele bisericeşti superioare, aşa cum sunt ele înţelese din punctul de
vedere al iearhiei sacramentale.
Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de către episcop,
prin săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac parte din clerul
propriu-zis, ca stare harică, şi de aceea sunt date în afara altarului, prin “punerea
mâinilor “ (hirotesie.)
Episcopatul. Gradul cel mai înalt în Biserică este cel de episcop, prin
faptul că puterea episcopală este moştenită de la Apostoli. Ca şi grade
administrative, din tagma episcopilor se desprind arhiepiscopii, mitropoli ţii,
patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot administra în mod plenar Sfintele
Taine /Sacramente şi au rol de conducere în unităţile de cult pe care le
păstoresc.
Episcopii administrează Taina/Sacramentul Hirotoniei diaconilor,
prezbiterilor şi episcopilor, în acest caz, pentru hirotonia în episcop sunt necesari
doi sau mai mulţi episcopi pentru a săvârşi această Taină. Pentru a accede în
stadiul episcopal se cere un stagiu monahal în Biserica Ortodoxă precum şi un
stagiu de minim cinci ani în preoţie în Biserica Catolică.
Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în
baza hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere
1 I.N.Floca, op.cit., p. 237.
40
condiţionată însă de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoniei,
dă putere membrilor lui să îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu excepţia
celor rezervate în mod special episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimiselor,
sfinţirea Sfântului Mir.
Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de instituire divină, instituit prin
hirotonie, şi are rol ajutător pe lângă episcopi şi prezbiteri în viaţa sacramentală
şi în cea administrativă.
prin hirotonie. Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce
se numeşte, în sens larg preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Bisericii şi
anume cea formată prin conferirea harului sfinţitor într-una dintre cele trei trepte
de slujitori bisericeşti de instruire divină1.
Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală,
ierarhia în Biserică se împarte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională.
Ierarhia sacramentală se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare,
care se dau înăuntrul altarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în
afara altarului. Într-o accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei
mari categorii de instruire divină: diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând
tocmai gradele bisericeşti superioare, aşa cum sunt ele înţelese din punctul de
vedere al iearhiei sacramentale.
Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de către episcop,
prin săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac parte din clerul
propriu-zis, ca stare harică, şi de aceea sunt date în afara altarului, prin “punerea
mâinilor “ (hirotesie.)
Episcopatul. Gradul cel mai înalt în Biserică este cel de episcop, prin
faptul că puterea episcopală este moştenită de la Apostoli. Ca şi grade
administrative, din tagma episcopilor se desprind arhiepiscopii, mitropoli ţii,
patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot administra în mod plenar Sfintele
Taine /Sacramente şi au rol de conducere în unităţile de cult pe care le
păstoresc.
Episcopii administrează Taina/Sacramentul Hirotoniei diaconilor,
prezbiterilor şi episcopilor, în acest caz, pentru hirotonia în episcop sunt necesari
doi sau mai mulţi episcopi pentru a săvârşi această Taină. Pentru a accede în
stadiul episcopal se cere un stagiu monahal în Biserica Ortodoxă precum şi un
stagiu de minim cinci ani în preoţie în Biserica Catolică.
Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în
baza hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere
1 I.N.Floca, op.cit., p. 237.
40
condiţionată însă de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoniei,
dă putere membrilor lui să îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu excepţia
celor rezervate în mod special episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimiselor,
sfinţirea Sfântului Mir.
Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de instituire divină, instituit prin
hirotonie, şi are rol ajutător pe lângă episcopi şi prezbiteri în viaţa sacramentală
şi în cea administrativă.
joi, 16 decembrie 2010
vineri, 3 decembrie 2010
CAPITOLUL II. Neasemuita artă .
Am în faţa ochilor o revistă, una dintre numeroasele publicaţii ce apar în zilele noastre. O deschid şi remarc două pagini cu tema «Povestea măiastră a naturii». Cel mai mult îmi atrag atenţia cele şase fotografii color.
Prima reprezintă o scoică impresionantă din Marea Cretei, destul de ciudată, lungă de 17 cm, cu spirale împodobite cu mici boabe. A doua etalează culoarea minunată şi frumuseţea pielii unei şopârle. A treia fotografie înfăţişează o omidă pe creanga unui copac, de o frumuseţe fermecătoare. Contrastul dintre petele albe şi galbenul şi roşul corpului sunt minunate. În a patra fotografie vedem o floare splendidă, sub care scrie «Acest crin minunat cu flori atârnate roşu-portocalii, creşte doar în Grecia. Cunoscut în Evia, Thessalia şi Peloponez. Se numeşte lilium chalcedo-nicum». A cincea fotografie înfăţişează o ciupercă foarte frumoasă, colorată mai mult în roşu, iar a şasea o floare minunată, dar ciudată ca formă, asemănătoare unei albine, sub care stă scris: «orhidee - plantă delicată de culoare albastră şi roşie».
Dacă privim fie şi o singură dată aceste câteva imagini, este de ajuns ca să ne împărtăşim din neîntrecutul meşteşug ce se distinge în aceste creaţii, amintindu-ne unul din versurile poetului nostru naţional:
«Farmec şi vis e natura, în frumuseţe şi graţie»
În tinereţe obişnuiam să citesc opere ale unor mari scriitori, copiind unele fragmente mai deosebite. De vreme ce vorbim despre încântătoarea frumuseţe a naturii, se cade să-l citez pe Victor Hugo:
«La prânz mii de fluturi albi zburau acolo şi, într-adevăr, era o privelişte dumnezeiască să-i priveşti învârtejindu-se ca fulgii de nea»
«Soarele aurea, înflăcăra şi împurpura lalelele, ce semănau astfel cu chipurile schimbătoare ale unei flăcări transformate înflori»
«Vântul cioplea valuri prin frunzişul falnicilor castani»
«Natura benchetuia. Creaţia şedea la masă. Două feţe de masă fuseseră aşternute: una albastră, pe cer, şi alta verde pe pământ. Soarele lumina crugul cerului, iar Dumnezeu lua prânzul»
Doar un mare scriitor poate descrie cum se cuvine măreţia şi frumuseţea naturii.
Un prieten scriitor nota undeva: «Adierea vântului prin pădure părea că atinge corzile unui instrument nevăzut ce cânta o melodie delicată glăsuind nemijlocit sufletului»
De asemenea, inimitabilul Papadiamantis, care îmbina în chip de neegalat cucernicia cu meşteşugul literar, ne-a lăsat în proza sa fragmente alese despre frumuseţile naturii.
Iată cum ne prezintă într-una din scrierile sale neasemuita frumuseţe a zilei de întâi mai:
«Au depăşit deja îngusta trecere, ajungând în câmpia reavănă, presărată cu flori. Un parfum îmbătător se ridica din nenumăratele flori, iar gardurile viilor erau verzi de viţă sălbatică, caprifoi şi tufişuri ţepoase.
Ogoarele păreau sângerii sub primele raze ale soarelui, revărsate asupra miilor de maci. La fel au înflorit româniţa, clopoţeii şi nalba. Steluţele şi gălbenelele îşi iţesc cu timiditate căpşoarele delicate în mijlocul mândrului belşug al macilor, simbolizând sângele fierbinte al verii.
Floricele neştiute, ierburi înspicate, sparanghel ţepos, crenguţe şi altele, se amestecă în necuprinsa bogăţie a vegetaţiei.
Intâiul de mai a fost dumnezeiesc, primăvara plină de viaţă, gata să înmâneze sceptrul verii secerătoare»
Muzica, imaginile, toată plăsmuirea artistică a naturii poartă asupră-le pecetea artei adevărate şi originale. Toate emană măreţie, un aer dumnezeiesc, izvorând o graţie de nedescris, care ne emoţionează profund.
Ce frumos descrie marele Papadiamantis măreţia estetică a unei nopţi pascale:
«Şi viţa-de-vie sălbatică, cu flori albe ca neaua, înveşmântată în alb, izvorâtoare de miresme, încolăcită pe garduri, dalbă şi parfumată, prăznuind învierea, iedera şi caprifoiul, mlădiţele primăverii ce-şi risipeşte pletele binemirositoare peste ţarini, toate îşi revărsau mireasma în văzduhul nopţii...
Deasupra, pulberea argintie a stelelor se-mpuţina în înalturi, pe ce se ridica luna. Privighetoarea cânta stins, în adâncul pădurii, iar huhurezul, neputând să se ia la întrecere cu surata sa delicată, îşi conteni o vreme bocetul».
Desigur, se prea poate ca şi unele opere de artă create de om să ne producă emoţii estetice şi să ne înalţe sufletul. Cu toate acestea, sunt mai prejos decât operele de artă ale naturii.
Sunt clipe când roua dimineţii, parfumul unei flori, covorul multicolor al unei livezi, cântul unei paseri, păsările plonjând într-un lac, o aripă deosebită, spicele vălurile, murmurul unui pârâiaş sau culorile măreţe ale zorilor sau ale apusului ne ridică existenţa în sfere mai înalte, în spaţiul unei bucurii şi al unei păci profunde şi negrăite, în ţara «bucuriei depline».
«O bucurie desăvârşită stăpâneşte mintea ce se ospătează din cunoaşterea naturii», scrie Sfântul Nil.
Cine cunoaşte estetica şi canoanele sale va constata că în natură sunt respectate toate regulile esteticii, fiind aplicată întocmai fiecare regulă a artei.
Linia dreaptă, ce creează forme care inspiră ceva dur, rigid şi lipsit de graţie, nu este agreată din punct de vedere estetic. Lucrurile stau cu totul altfel în ceea ce priveşte linia curbă, care este linia frumuseţii, intrând în compoziţia adevăratelor opere de artă. Este ştiut faptul că Partenonul, frumoasa compoziţie arhitecturală ce împodobeşte Acropolele , îşi datorează farmecul unic tocmai utilizării liniei curbe. Sensibilitatea artistică a arhitecţilor Ictinos şi Callicrates, a făcut ca nici o linie, nici din cele orizontale, nici din cele verticale, să nu fie cu totul dreaptă. Toate au o curbă abia sesizabilă ce dă impresia că nimic din acest templu uriaş, cu cele patruzeci şi şase de coloane dorice, nu este greoi şi apăsător ci, dimpotrivă, uşor.
Care din plajele Greciei sunt celebre pentru frumuseţea lor? De bună seamă, cele dantelate, adică cele tăiate în linii curbe.
În lumea vegetală, dar şi în cea animală, care reprezintă o mare operă de artă, stăpâneşte peste tot linia curbă.
Dacă, de exemplu, analizăm roadele plantelor, nicăieri nu vom întâlni linia dreaptă. Smochinele, perele, bananele, castanele, castraveţii, fasolea, lintea, grâul... peste tot linii curbe.
Acelaşi lucru îl întâlnim şi la toate organismele animale. Să presupunem că avem în faţă un cal frumos. Vom vedea că toată suprafaţa corpului său este curbată. Să ne gândim puţin şi la drăgălaşii delfini, care sunt alcătuiţi tot din linii curbe.
Iar unghiile oamenilor, pe care femeile cochete le vopsesc, spre a le face mai vizibile şi mai impresionante, sunt tot curbate şi ca formă şi ca suprafaţă.
De asemenea sunt foarte des întâlnite cercurile şi sferele, care sunt înrudite cu linia curbă.
În ce priveşte forma fructelor - vişine, cireşe, corcoduşe, boabe de strugure, pepeni verzi sau galbeni şi atâtea altele - este evidentă forma sferică, ce le conferă o vădită graţie estetică. Ce lipsite de farmec ar fi fost dacă erau cubice! Ce-ar fi fost să mâncăm pepeni asemănători cu nişte cutii!
Forma circulară caracterizează şi foarte multe flori, cum sunt margaretele, floarea soarelui sau crizantemele... De obicei, petalele florilor sunt dispuse în formă circulară.
Dacă tăiem o creangă sau trunchiul unui copac, putem vedea nişte inele ce alcătuiesc cercuri concentrice, din care putem deduce vârsta arborelui.
De asemenea, irisul şi pupila ochiului, care adesea ne fac să ne minunăm de frumuseţea lor, atât la om, cât şi la păsări, peşti şi alte animale, ce altceva sunt, dacă nu nişte cercuri desăvârşite!
În toate operele creaţiei este des întâlnită simetria. Nu mai trebuie să spunem în ce măsură contribuie la valoarea estetică a unui lucru, fiindcă este de la sine înţeles, fiecare dintre noi ştiind prea bine că aşa stau lucrurile.
Închipuiţi-vă cum ar fi omul, dacă ar avea un ochi mai sus şi unul mai jos, în condiţiile în care lipsa simetriei înseamnă, implicit, o imagine urâtă şi dezgustătoare.
Tocmai de aceea, remarcăm cu uşurinţă belşugul simetriei revărsat asupra celor create de Dumnezeu.
Câtă simetrie constatăm, în momentul în care o pasăre îşi desface aripile! Încă şi mai impresionantă e simetria în alcătuirea insectelor. De multe ori am admirat simetria la fluturi, mai cu seamă simetrica distribuire a aripilor, a culorilor şi a formelor, îmi .amintesc că odată am prins o gărgăriţă, acel frumos coleopter, minunându-mă de simetria formelor sale.
Dacă tăiem un fruct în două - un măr, o nucă sau o gutuie - vom constata îndată simetria celor două bucăţi.
De asemenea, florile prezintă o admirabilă dispunere simetrică a petalelor şi a sepalelor.
Simetria este uluitoare şi la scoici ce sunt adevărate minuni.
Oare corpul uman este mai prejos? De bună seamă, nu. Cât de precis sunt plasaţi pe cap ochii, sprâncenele, buzele sau urechile! Cât de simetric sunt aşezaţi dinţii în gură! Iar degetele unei mâini, cât de simetrice sunt faţă de degetele celeilalte mâini! Aceasta este minunata simetrie bilaterală ce predomină atât la oameni, cât şi în toată împărăţia animalelor.
Admirabilă este şi simetria radială. Exemple grăitoare sunt ariciul de mare, coada păunului sau salcâmul.
In lucrările marilor artişti predomină şi varietatea. Unde întâlnim monotonia, copia, imitaţia, este vorba despre o artă mediocră şi lipsită de valoare, o artă plicticoasă şi anostă.
Oricât de frumoasă ar fi o bucată muzicală, dacă se repetă în continuu, fără modificări, devine obositoare. Oricât de deosebit ar fi un discurs, când e citit monoton, fără intonaţie şi accentuări, devine plicticos.
In cadrul creaţiei, dacă ar lipsi varietatea, diversitatea, toate ar fi lipsite de graţie şi plicticoase. Insă acest lucru nu se întâmplă. Dimpotrivă, orice pagină vom răsfoi din cartea creaţiei, vom rămâne fără grai înaintea nemaiîntâlnitei sale varietăţi. O varietate neasemuită şi neîntrecută, ce ne umple ochii şi sufletul de pace şi armonie, O foarte bogată diversitate, un ocean de culori, îmbinări şi forme, ce vorbeşte, în felul său, despre marele Creator al lumii, Stăpân al unui meşteşug şi ai unei inspiraţii unice.
Pentru început vom arunca o privire în împărăţia plantelor şi vom observa frunzele feluritelor specii. S-a spus că într-o pădure nu se află două frunze identice. Nici măcar în acelaşi copac. Cercetând frunzele diferitelor plante, rămânem uimiţi de bogăţia formelor, de varietatea lor. Frunze în formă de palmă, inimă, rinichi, splină, fire, linii, ace (ca acelea ale bradului), săbii, suliţe, ulcele, burdufuri, ţevi (ca acelea ale cepei), ţepe, lopeţi, fierăstraie, aripi (ca ale ferigii), clopoţei sau evantaie. De asemenea, în funcţie de felul în care ies din tulpină, întâlnim frunze simple sau compuse din două, trei sau mai multe elemente.
Acelaşi lucru îl observăm şi la flori. Varietatea lor este neasemuită şi nemaiîntâlnită. Intâlneşti tot felul de forme, sute de mii de forme. Flori în formă de soare, stea, cruce, mărgăritar, ceas, clopoţei.* cupă, pâlnie, găleată, umbrelă, trâmbiţă, căţei, melci, albine sau coroană. In Australia se întâlneşte o orhidee (o floare foarte frumoasă şi ciudată) ce seamănă cu un om de la munte cu barbă. De aceea se şi numeşte «orhideea bărboasă». O alta seamănă cu o rată în zbor, iar a treia cu patru măgari răgind! In Panama există o floare ce seamănă cu un porumbel numit «Spirito Santo», adică Sfântul Duh.
Să privim puţin viţa-de-vie. Există aproape treizeci de soiuri, fiecare dintre ele caracterizându-se prin nenumărate varietăţi. Struguri de toate felurile, cu denumiri din cele mai felurite: trandafiriu, de sâmbătă, tămâios (alb sau negru), razachie, fragă, sultanină, siderit, gheara vulturului (alb sau negru), ceros, ovat, negrişor...
La Muntele Athos îmi amintesc că am întâlnit un soi de struguri cu gust cu totul special, numiţi struguri georgieni, adică proveniţi din Georgia (din Iviria). în insula Creta există un soi foarte înmiresmat numit karidato7, care îşi datorează denumirea boabelor sale foarte mari. Mai există un soi numit ku-mjnato, de culoare vineţie, pe care îl conservă prin uscare, în Cipru este celebru soiul numit veriko, din pronunţia alterată a expresiei «very good» (foarte bun), fiindcă se zice că aşa au spus englezii după ce l-au gustat. Aceşti struguri sunt oarecum echivalentul cireşelor pietroase printre celelalte soiuri de cireşe.
E timpul acum să vizităm împărăţia animalelor. Să ne oprim la insecte. Cine poate număra toate felurile de insecte? S-a socotit că, dacă am studia pe zi o specie de insecte, pentru a le studia pe toate am avea nevoie de aproape două mii de ani. Fiecare specie diferă de celelalte prin mărime, formă, culoare, comportament, remarcându-se astfel o «fabuloasă varietate», după cum spunea Sfântul Vasile cel Mare.
Chiar şi în cadrul aceleiaşi specii se remarcă o mulţime de diferenţe. Să luăm, de exemplu, furnicile. Unele trăiesc pe pământ, altele pe stânci, iar altele pe copaci. Unele se hrănesc cu seminţe, iar altele cu insecte. Unele sunt microscopice, aproape nevăzute, iar altele uriaşe. Diferenţieri s-au observat şi în ce priveşte organizarea lor socială. Dăm câteva exemple: mirmecociste, dorilide (este vorba despre nişte furnici luptătoare), furnici roşii, furnici cu umbrelă (acestea trăiesc în Mexic), furnicile-tîmplar... Naturaliştii au numărat peste şase mii de specii. In Europa întâlnim doar două sute.
Aceleaşi lucruri le vom observa şi în lumea mărilor. Dacă, de exemplu, am cerceta capetele peştilor, am vedea că sunt de toate mărimile şi formele. O necuprinsă varietate. Capete frumoase, elegante, simpatice, în deplină armonie cu restul trupului. Capete bizare, ciudate, voluminoase, nepotrivite ca proporţii, groase, subţiri, turtite, urâte, dezgustătoare, sălbatice, monstruoase.
Capul osos al doradei este sabatic, încruntat şi plin de amărăciune.
Capul ciudat al caponului se termină cu un bot asemănător cu un calapod. Capul peştelui-spadă seamănă oarecum cu cel al vulturului, iar capul peştelui-lună s-a contopit cu trupul.
Capul ciudat al peştelui-ciocan formează împreună cu trupul majuscula T.
Există şi capete care stârnesc râsul. Calul de mare, peştele-rândunică, zărganul şi peştele-glugă au capete caraghioase. Capete de tot soiul!
Inepuizabila varietate a creaţiei se manifestă şi în lumea zburătoarelor. Observaţi-le ciocul. Veţi vedea ciocuri din cele mai felurite: mici, mari, drepte, îndoite, năsoase, încârligate, concave sau conice. Unele sunt făcute să spargă seminţe şi fructe uscate, altele să străpungă viermi, să desfacă larve. Ciocul tucani-lor este astfel creat, încât să desfacă şi să taie fructe (tucanii ce trăiesc în pădurile din Africa Centrala şi de Sud au ciocuri uriaşe colorate). Unele ciocuri sunt făcute să străpungă lemnul, ca acela al ciocănitoarei (aceasta îşi foloseşte ciocul atât ca sfredel, cât şi ca foarfece şi secure), altele ca să sfâşie carnea, să prindă peşti, ca acela al elcovanului, iar altele ca să desfacă scoicile...
Nesecata bogăţie a Creatorului în ce priveşte varietatea este vădită şi în cuiburile păsărilor. Unele păsări îşi fac cuibul în formă de farfurie, sferă, ceaşcă sau cupă. Grangurul îşi face cuibul în formă de pungă. Grangurul, frumoasa pasăre migratoare, cu aripi aurii, îşi face cuibul asemenea unui coş de pescar. Trogloditul de cactus (ce trăieşte în nordul Mexicului), îşi face cuibul în formă de sticlă, cu un gât lung, înclinat lateral, pe unde îşi are ieşirea.
Deopotrivă de impresionante sunt cuiburile ptilinoringilor. Acestea sunt nişte păsări ce seamănă cu pasărea paradisului din Australia şi Guineea de Sud. Ele îşi construiesc cuiburile ca pe nişte mici colibe, frumos meşterite, pe care le împodobesc cu flori, scoici, sticlă şi alte obiecte strălucitoare. Primii cercetători care le-au văzut, neputându-şi închipui că au înaintea ochilor nişte cuiburi, au crezut că sunt făcute de copiii băştinaşilor.
Ne vom opri aici. Toate cele descrise până acum dovedesc cât de destoinic se dovedeşte Creatorul, în privinţa originalităţii şi a varietăţii operei Sale, nefiind înrobit de repetări monotone şi copieri lipsite de originalitate ci, dimpotrivă, extinzându-se spre mii de forme şi combinări.
Creatorul acţionează şi aici «direct şi variat», îndepărtând orice umbră de plictiseală şi monotonie. Avea dreptate Apostolul când vorbea despre «variata înţelepciune» a lui Dumnezeu.
Fie la fel de variate şi miresmele laudelor şi tămâierile slavosloviilor şi ale rugăciunilor noastre, atunci când vom vedea sau vom cugeta la toate lucrurile minunate din lumea înconjurătoare. Arhimandrit Daniil Gouvalis
Prima reprezintă o scoică impresionantă din Marea Cretei, destul de ciudată, lungă de 17 cm, cu spirale împodobite cu mici boabe. A doua etalează culoarea minunată şi frumuseţea pielii unei şopârle. A treia fotografie înfăţişează o omidă pe creanga unui copac, de o frumuseţe fermecătoare. Contrastul dintre petele albe şi galbenul şi roşul corpului sunt minunate. În a patra fotografie vedem o floare splendidă, sub care scrie «Acest crin minunat cu flori atârnate roşu-portocalii, creşte doar în Grecia. Cunoscut în Evia, Thessalia şi Peloponez. Se numeşte lilium chalcedo-nicum». A cincea fotografie înfăţişează o ciupercă foarte frumoasă, colorată mai mult în roşu, iar a şasea o floare minunată, dar ciudată ca formă, asemănătoare unei albine, sub care stă scris: «orhidee - plantă delicată de culoare albastră şi roşie».
Dacă privim fie şi o singură dată aceste câteva imagini, este de ajuns ca să ne împărtăşim din neîntrecutul meşteşug ce se distinge în aceste creaţii, amintindu-ne unul din versurile poetului nostru naţional:
«Farmec şi vis e natura, în frumuseţe şi graţie»
În tinereţe obişnuiam să citesc opere ale unor mari scriitori, copiind unele fragmente mai deosebite. De vreme ce vorbim despre încântătoarea frumuseţe a naturii, se cade să-l citez pe Victor Hugo:
«La prânz mii de fluturi albi zburau acolo şi, într-adevăr, era o privelişte dumnezeiască să-i priveşti învârtejindu-se ca fulgii de nea»
«Soarele aurea, înflăcăra şi împurpura lalelele, ce semănau astfel cu chipurile schimbătoare ale unei flăcări transformate înflori»
«Vântul cioplea valuri prin frunzişul falnicilor castani»
«Natura benchetuia. Creaţia şedea la masă. Două feţe de masă fuseseră aşternute: una albastră, pe cer, şi alta verde pe pământ. Soarele lumina crugul cerului, iar Dumnezeu lua prânzul»
Doar un mare scriitor poate descrie cum se cuvine măreţia şi frumuseţea naturii.
Un prieten scriitor nota undeva: «Adierea vântului prin pădure părea că atinge corzile unui instrument nevăzut ce cânta o melodie delicată glăsuind nemijlocit sufletului»
De asemenea, inimitabilul Papadiamantis, care îmbina în chip de neegalat cucernicia cu meşteşugul literar, ne-a lăsat în proza sa fragmente alese despre frumuseţile naturii.
Iată cum ne prezintă într-una din scrierile sale neasemuita frumuseţe a zilei de întâi mai:
«Au depăşit deja îngusta trecere, ajungând în câmpia reavănă, presărată cu flori. Un parfum îmbătător se ridica din nenumăratele flori, iar gardurile viilor erau verzi de viţă sălbatică, caprifoi şi tufişuri ţepoase.
Ogoarele păreau sângerii sub primele raze ale soarelui, revărsate asupra miilor de maci. La fel au înflorit româniţa, clopoţeii şi nalba. Steluţele şi gălbenelele îşi iţesc cu timiditate căpşoarele delicate în mijlocul mândrului belşug al macilor, simbolizând sângele fierbinte al verii.
Floricele neştiute, ierburi înspicate, sparanghel ţepos, crenguţe şi altele, se amestecă în necuprinsa bogăţie a vegetaţiei.
Intâiul de mai a fost dumnezeiesc, primăvara plină de viaţă, gata să înmâneze sceptrul verii secerătoare»
Muzica, imaginile, toată plăsmuirea artistică a naturii poartă asupră-le pecetea artei adevărate şi originale. Toate emană măreţie, un aer dumnezeiesc, izvorând o graţie de nedescris, care ne emoţionează profund.
Ce frumos descrie marele Papadiamantis măreţia estetică a unei nopţi pascale:
«Şi viţa-de-vie sălbatică, cu flori albe ca neaua, înveşmântată în alb, izvorâtoare de miresme, încolăcită pe garduri, dalbă şi parfumată, prăznuind învierea, iedera şi caprifoiul, mlădiţele primăverii ce-şi risipeşte pletele binemirositoare peste ţarini, toate îşi revărsau mireasma în văzduhul nopţii...
Deasupra, pulberea argintie a stelelor se-mpuţina în înalturi, pe ce se ridica luna. Privighetoarea cânta stins, în adâncul pădurii, iar huhurezul, neputând să se ia la întrecere cu surata sa delicată, îşi conteni o vreme bocetul».
Desigur, se prea poate ca şi unele opere de artă create de om să ne producă emoţii estetice şi să ne înalţe sufletul. Cu toate acestea, sunt mai prejos decât operele de artă ale naturii.
Sunt clipe când roua dimineţii, parfumul unei flori, covorul multicolor al unei livezi, cântul unei paseri, păsările plonjând într-un lac, o aripă deosebită, spicele vălurile, murmurul unui pârâiaş sau culorile măreţe ale zorilor sau ale apusului ne ridică existenţa în sfere mai înalte, în spaţiul unei bucurii şi al unei păci profunde şi negrăite, în ţara «bucuriei depline».
«O bucurie desăvârşită stăpâneşte mintea ce se ospătează din cunoaşterea naturii», scrie Sfântul Nil.
Cine cunoaşte estetica şi canoanele sale va constata că în natură sunt respectate toate regulile esteticii, fiind aplicată întocmai fiecare regulă a artei.
Linia dreaptă, ce creează forme care inspiră ceva dur, rigid şi lipsit de graţie, nu este agreată din punct de vedere estetic. Lucrurile stau cu totul altfel în ceea ce priveşte linia curbă, care este linia frumuseţii, intrând în compoziţia adevăratelor opere de artă. Este ştiut faptul că Partenonul, frumoasa compoziţie arhitecturală ce împodobeşte Acropolele , îşi datorează farmecul unic tocmai utilizării liniei curbe. Sensibilitatea artistică a arhitecţilor Ictinos şi Callicrates, a făcut ca nici o linie, nici din cele orizontale, nici din cele verticale, să nu fie cu totul dreaptă. Toate au o curbă abia sesizabilă ce dă impresia că nimic din acest templu uriaş, cu cele patruzeci şi şase de coloane dorice, nu este greoi şi apăsător ci, dimpotrivă, uşor.
Care din plajele Greciei sunt celebre pentru frumuseţea lor? De bună seamă, cele dantelate, adică cele tăiate în linii curbe.
În lumea vegetală, dar şi în cea animală, care reprezintă o mare operă de artă, stăpâneşte peste tot linia curbă.
Dacă, de exemplu, analizăm roadele plantelor, nicăieri nu vom întâlni linia dreaptă. Smochinele, perele, bananele, castanele, castraveţii, fasolea, lintea, grâul... peste tot linii curbe.
Acelaşi lucru îl întâlnim şi la toate organismele animale. Să presupunem că avem în faţă un cal frumos. Vom vedea că toată suprafaţa corpului său este curbată. Să ne gândim puţin şi la drăgălaşii delfini, care sunt alcătuiţi tot din linii curbe.
Iar unghiile oamenilor, pe care femeile cochete le vopsesc, spre a le face mai vizibile şi mai impresionante, sunt tot curbate şi ca formă şi ca suprafaţă.
De asemenea sunt foarte des întâlnite cercurile şi sferele, care sunt înrudite cu linia curbă.
În ce priveşte forma fructelor - vişine, cireşe, corcoduşe, boabe de strugure, pepeni verzi sau galbeni şi atâtea altele - este evidentă forma sferică, ce le conferă o vădită graţie estetică. Ce lipsite de farmec ar fi fost dacă erau cubice! Ce-ar fi fost să mâncăm pepeni asemănători cu nişte cutii!
Forma circulară caracterizează şi foarte multe flori, cum sunt margaretele, floarea soarelui sau crizantemele... De obicei, petalele florilor sunt dispuse în formă circulară.
Dacă tăiem o creangă sau trunchiul unui copac, putem vedea nişte inele ce alcătuiesc cercuri concentrice, din care putem deduce vârsta arborelui.
De asemenea, irisul şi pupila ochiului, care adesea ne fac să ne minunăm de frumuseţea lor, atât la om, cât şi la păsări, peşti şi alte animale, ce altceva sunt, dacă nu nişte cercuri desăvârşite!
În toate operele creaţiei este des întâlnită simetria. Nu mai trebuie să spunem în ce măsură contribuie la valoarea estetică a unui lucru, fiindcă este de la sine înţeles, fiecare dintre noi ştiind prea bine că aşa stau lucrurile.
Închipuiţi-vă cum ar fi omul, dacă ar avea un ochi mai sus şi unul mai jos, în condiţiile în care lipsa simetriei înseamnă, implicit, o imagine urâtă şi dezgustătoare.
Tocmai de aceea, remarcăm cu uşurinţă belşugul simetriei revărsat asupra celor create de Dumnezeu.
Câtă simetrie constatăm, în momentul în care o pasăre îşi desface aripile! Încă şi mai impresionantă e simetria în alcătuirea insectelor. De multe ori am admirat simetria la fluturi, mai cu seamă simetrica distribuire a aripilor, a culorilor şi a formelor, îmi .amintesc că odată am prins o gărgăriţă, acel frumos coleopter, minunându-mă de simetria formelor sale.
Dacă tăiem un fruct în două - un măr, o nucă sau o gutuie - vom constata îndată simetria celor două bucăţi.
De asemenea, florile prezintă o admirabilă dispunere simetrică a petalelor şi a sepalelor.
Simetria este uluitoare şi la scoici ce sunt adevărate minuni.
Oare corpul uman este mai prejos? De bună seamă, nu. Cât de precis sunt plasaţi pe cap ochii, sprâncenele, buzele sau urechile! Cât de simetric sunt aşezaţi dinţii în gură! Iar degetele unei mâini, cât de simetrice sunt faţă de degetele celeilalte mâini! Aceasta este minunata simetrie bilaterală ce predomină atât la oameni, cât şi în toată împărăţia animalelor.
Admirabilă este şi simetria radială. Exemple grăitoare sunt ariciul de mare, coada păunului sau salcâmul.
In lucrările marilor artişti predomină şi varietatea. Unde întâlnim monotonia, copia, imitaţia, este vorba despre o artă mediocră şi lipsită de valoare, o artă plicticoasă şi anostă.
Oricât de frumoasă ar fi o bucată muzicală, dacă se repetă în continuu, fără modificări, devine obositoare. Oricât de deosebit ar fi un discurs, când e citit monoton, fără intonaţie şi accentuări, devine plicticos.
In cadrul creaţiei, dacă ar lipsi varietatea, diversitatea, toate ar fi lipsite de graţie şi plicticoase. Insă acest lucru nu se întâmplă. Dimpotrivă, orice pagină vom răsfoi din cartea creaţiei, vom rămâne fără grai înaintea nemaiîntâlnitei sale varietăţi. O varietate neasemuită şi neîntrecută, ce ne umple ochii şi sufletul de pace şi armonie, O foarte bogată diversitate, un ocean de culori, îmbinări şi forme, ce vorbeşte, în felul său, despre marele Creator al lumii, Stăpân al unui meşteşug şi ai unei inspiraţii unice.
Pentru început vom arunca o privire în împărăţia plantelor şi vom observa frunzele feluritelor specii. S-a spus că într-o pădure nu se află două frunze identice. Nici măcar în acelaşi copac. Cercetând frunzele diferitelor plante, rămânem uimiţi de bogăţia formelor, de varietatea lor. Frunze în formă de palmă, inimă, rinichi, splină, fire, linii, ace (ca acelea ale bradului), săbii, suliţe, ulcele, burdufuri, ţevi (ca acelea ale cepei), ţepe, lopeţi, fierăstraie, aripi (ca ale ferigii), clopoţei sau evantaie. De asemenea, în funcţie de felul în care ies din tulpină, întâlnim frunze simple sau compuse din două, trei sau mai multe elemente.
Acelaşi lucru îl observăm şi la flori. Varietatea lor este neasemuită şi nemaiîntâlnită. Intâlneşti tot felul de forme, sute de mii de forme. Flori în formă de soare, stea, cruce, mărgăritar, ceas, clopoţei.* cupă, pâlnie, găleată, umbrelă, trâmbiţă, căţei, melci, albine sau coroană. In Australia se întâlneşte o orhidee (o floare foarte frumoasă şi ciudată) ce seamănă cu un om de la munte cu barbă. De aceea se şi numeşte «orhideea bărboasă». O alta seamănă cu o rată în zbor, iar a treia cu patru măgari răgind! In Panama există o floare ce seamănă cu un porumbel numit «Spirito Santo», adică Sfântul Duh.
Să privim puţin viţa-de-vie. Există aproape treizeci de soiuri, fiecare dintre ele caracterizându-se prin nenumărate varietăţi. Struguri de toate felurile, cu denumiri din cele mai felurite: trandafiriu, de sâmbătă, tămâios (alb sau negru), razachie, fragă, sultanină, siderit, gheara vulturului (alb sau negru), ceros, ovat, negrişor...
La Muntele Athos îmi amintesc că am întâlnit un soi de struguri cu gust cu totul special, numiţi struguri georgieni, adică proveniţi din Georgia (din Iviria). în insula Creta există un soi foarte înmiresmat numit karidato7, care îşi datorează denumirea boabelor sale foarte mari. Mai există un soi numit ku-mjnato, de culoare vineţie, pe care îl conservă prin uscare, în Cipru este celebru soiul numit veriko, din pronunţia alterată a expresiei «very good» (foarte bun), fiindcă se zice că aşa au spus englezii după ce l-au gustat. Aceşti struguri sunt oarecum echivalentul cireşelor pietroase printre celelalte soiuri de cireşe.
E timpul acum să vizităm împărăţia animalelor. Să ne oprim la insecte. Cine poate număra toate felurile de insecte? S-a socotit că, dacă am studia pe zi o specie de insecte, pentru a le studia pe toate am avea nevoie de aproape două mii de ani. Fiecare specie diferă de celelalte prin mărime, formă, culoare, comportament, remarcându-se astfel o «fabuloasă varietate», după cum spunea Sfântul Vasile cel Mare.
Chiar şi în cadrul aceleiaşi specii se remarcă o mulţime de diferenţe. Să luăm, de exemplu, furnicile. Unele trăiesc pe pământ, altele pe stânci, iar altele pe copaci. Unele se hrănesc cu seminţe, iar altele cu insecte. Unele sunt microscopice, aproape nevăzute, iar altele uriaşe. Diferenţieri s-au observat şi în ce priveşte organizarea lor socială. Dăm câteva exemple: mirmecociste, dorilide (este vorba despre nişte furnici luptătoare), furnici roşii, furnici cu umbrelă (acestea trăiesc în Mexic), furnicile-tîmplar... Naturaliştii au numărat peste şase mii de specii. In Europa întâlnim doar două sute.
Aceleaşi lucruri le vom observa şi în lumea mărilor. Dacă, de exemplu, am cerceta capetele peştilor, am vedea că sunt de toate mărimile şi formele. O necuprinsă varietate. Capete frumoase, elegante, simpatice, în deplină armonie cu restul trupului. Capete bizare, ciudate, voluminoase, nepotrivite ca proporţii, groase, subţiri, turtite, urâte, dezgustătoare, sălbatice, monstruoase.
Capul osos al doradei este sabatic, încruntat şi plin de amărăciune.
Capul ciudat al caponului se termină cu un bot asemănător cu un calapod. Capul peştelui-spadă seamănă oarecum cu cel al vulturului, iar capul peştelui-lună s-a contopit cu trupul.
Capul ciudat al peştelui-ciocan formează împreună cu trupul majuscula T.
Există şi capete care stârnesc râsul. Calul de mare, peştele-rândunică, zărganul şi peştele-glugă au capete caraghioase. Capete de tot soiul!
Inepuizabila varietate a creaţiei se manifestă şi în lumea zburătoarelor. Observaţi-le ciocul. Veţi vedea ciocuri din cele mai felurite: mici, mari, drepte, îndoite, năsoase, încârligate, concave sau conice. Unele sunt făcute să spargă seminţe şi fructe uscate, altele să străpungă viermi, să desfacă larve. Ciocul tucani-lor este astfel creat, încât să desfacă şi să taie fructe (tucanii ce trăiesc în pădurile din Africa Centrala şi de Sud au ciocuri uriaşe colorate). Unele ciocuri sunt făcute să străpungă lemnul, ca acela al ciocănitoarei (aceasta îşi foloseşte ciocul atât ca sfredel, cât şi ca foarfece şi secure), altele ca să sfâşie carnea, să prindă peşti, ca acela al elcovanului, iar altele ca să desfacă scoicile...
Nesecata bogăţie a Creatorului în ce priveşte varietatea este vădită şi în cuiburile păsărilor. Unele păsări îşi fac cuibul în formă de farfurie, sferă, ceaşcă sau cupă. Grangurul îşi face cuibul în formă de pungă. Grangurul, frumoasa pasăre migratoare, cu aripi aurii, îşi face cuibul asemenea unui coş de pescar. Trogloditul de cactus (ce trăieşte în nordul Mexicului), îşi face cuibul în formă de sticlă, cu un gât lung, înclinat lateral, pe unde îşi are ieşirea.
Deopotrivă de impresionante sunt cuiburile ptilinoringilor. Acestea sunt nişte păsări ce seamănă cu pasărea paradisului din Australia şi Guineea de Sud. Ele îşi construiesc cuiburile ca pe nişte mici colibe, frumos meşterite, pe care le împodobesc cu flori, scoici, sticlă şi alte obiecte strălucitoare. Primii cercetători care le-au văzut, neputându-şi închipui că au înaintea ochilor nişte cuiburi, au crezut că sunt făcute de copiii băştinaşilor.
Ne vom opri aici. Toate cele descrise până acum dovedesc cât de destoinic se dovedeşte Creatorul, în privinţa originalităţii şi a varietăţii operei Sale, nefiind înrobit de repetări monotone şi copieri lipsite de originalitate ci, dimpotrivă, extinzându-se spre mii de forme şi combinări.
Creatorul acţionează şi aici «direct şi variat», îndepărtând orice umbră de plictiseală şi monotonie. Avea dreptate Apostolul când vorbea despre «variata înţelepciune» a lui Dumnezeu.
Fie la fel de variate şi miresmele laudelor şi tămâierile slavosloviilor şi ale rugăciunilor noastre, atunci când vom vedea sau vom cugeta la toate lucrurile minunate din lumea înconjurătoare. Arhimandrit Daniil Gouvalis
vineri, 26 noiembrie 2010
joi, 25 noiembrie 2010
1. Cele nevăzute prin cele văzute.
«Animalele ce pot fi mâncate de altele mai uşor, nasc mai mulţi pui. Din această categorie fac parte iepurii... Astfel, această specie nu este în pericol de dispariţie, deşi este ameninţată permanent de animalele carnivore.
Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui... Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.
Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădularele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fiindcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc...
Gâtul cămilei este lung, pentru ca, ridicându-se pe picioarele sale lungi, gâtul să le fie pe potrivă, astfel încât animalul să poată ajunge la iarba cu care se hrăneşte.
Gâtul ursului însă este scurt, îndesat între umeri, ca de altminteri şi gâtul leului, a! tigrului şi al altor animale de acelaşi fel, fiindcă nu se hrănesc cu iarbă şi nici nu trebuie să sape după hrană, de vreme ce animalele carnivore se mulţumesc cu prinderea animalelor.
De ce are nevoie elefantul de trompă? Are nevoie fiindcă acest animal care este mare, cel mai mare dintre toate animalele ce trăiesc pe uscat... dacă ar fi avut gâtulla fel de lung ca picioarele, s-ar fi putut folosi cu greu de el şi, din pricina marii sale greutăţi, ar fi atârnat mereu în jos. Vedem însă că gâtul se uneşte cu coloana prin câteva vertebre, în timp ce trompa, care îndeplineşte oarecum rolul gâtului, aduce hrana la gură şi soarbe apa. De asemenea, picioarele sale nu au articulaţii, ci sunt dintr-o singură bucată, întocmai ca nişte coloane, spre a putea purta povara trupului, pentru că, dacă picioarele ar fi fost slabe şi flexibile, la ridicare şi la coborâre, articulaţiile i s-ar fi dislocat, neputând suporta o atât de mare greutate...
Astfel se adevereşte cuvântul care spune că nu poţi găsi nimic de prisos şi nimic deficitar printre cele create».
Aceste cuvinte aparţin Sfântului Vasile cel Mare care, pe când era Arhiepiscop al Cezareii, probabil în jurul anului 370 d. Hr., în perioada Postului Mare, a rostit celebrele nouă cuvinte «La Hexaemeron». Fragmentul anterior este din ultimul cuvânt, al nouălea.
Scopul acestor omilii era acela de a prezenta înţelepciunea lui Dumnezeu prin intermediul celor create, precum şi dragostea şi pronia Sa faţă de cele zidite. Vorbitorul încerca să îi convingă pe creştini să observe cu atenţie creaţia şi, prin intermediul ei, să vadă înţelepciunea, frumuseţea şi slava Creatorului.
Acelaşi este şi scopul acestei cărţi, în Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel, prezintă înţelesuri teologice adânci. Tot acolo citim următoarele: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire».
Cu alte cuvinte spune că: «Puterea lui Dumnezeu şi diferitele Sale trăsături dumnezeieşti nu le poate vedea nimeni, însă de când a fost zidită lumea, situaţia s-a schimbat. Prin intermediul creaţiei vizibile se poate vedea şi simţi măreţia nevăzută a Creatorului». Verbul «se vede» indică faptul că putem vedea foarte bine, foarte limpede măreţia dumnezeiască şi «puterea veşnică». Deşi cele zidite sunt toate supuse stricăciunii, fiind trecătoare, asupră-le strălucesc veşnica putere şi măreţia Ziditorului.
Aceasta înseamnă că omul poate teologhisi fără a ameţi studiind lucrări teologice profunde. Este îndeajuns să observe iarba, florile, păsările, peştii, animalele, oamenii, pădurile şi cerurile cu ochi firesc şi curat. Această metodă teologică nu este scumpă deloc. O floare umilă, o mică insectă, o plajă liniştită... sunt deopotrivă cu nişte texte teologice profunde.
Toate cele văzute - conform spusei Apostolului - îi vor grăi omului despre cele nevăzute. Care lucruri nevăzute? Cele nevăzute ale lui Dumnezeu: tăria lui Dumnezeu, pronia Sa, afecţiunea Sa părintească şi dragostea Sa.
Totodată, credinciosul scriitor spune undeva că, într-o tainică îmbrăţişare cu natura, a văzut «o altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare». Aşa stau lucrurile, înţelepciunea risipită peste făpturi ne arată înţelepciunea cea necuprinsă. Frumuseţile naturii ne îndrumă cugetul spre Frumuseţea Supremă. Măreţia ce se vede ne arată o Măreţie nevăzută - «mă voi înveşmânta cu slava şi măreţia». «Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit».
Cât de nimerit a exprimat aceste idei un înţelept! «Şi dacă nu întindeai asupra capetelor noastre, o, Bunătate Desăvârşită, lumile sorilor Tăi şi ale galaxiilor Tale, dacă nu grăiai de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, dacă nu îmi dezvăluiai Sfânta Ta Evanghelie... ar fi fost îndeajuns o floare, ca să mă convingă cu totul de măreţia Ta necuprinsă şi neînţeleasă».
Sunt clipe când minunile creaţiei se cutremură puternic, mişcând şi lumea noastră lăuntrică, având puterea să ne înaripeze cugetul şi să ne transforme în duhuri liturghisitoare, în «cântători ai slavei lui Dumnezeu», să ne facă să izbucnim în strigăte şi doxologii dumnezeieşti, ca acelea ale neîntrecutului psalmist al lui Israel:
«Lăudaţi-L pe Domnul...
Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare:
Lauda Lui pe pământ şi în cer»
Autor: Arhimandrit DANIIL GOUVALIS
Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui... Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.
Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădularele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fiindcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc...
Gâtul cămilei este lung, pentru ca, ridicându-se pe picioarele sale lungi, gâtul să le fie pe potrivă, astfel încât animalul să poată ajunge la iarba cu care se hrăneşte.
Gâtul ursului însă este scurt, îndesat între umeri, ca de altminteri şi gâtul leului, a! tigrului şi al altor animale de acelaşi fel, fiindcă nu se hrănesc cu iarbă şi nici nu trebuie să sape după hrană, de vreme ce animalele carnivore se mulţumesc cu prinderea animalelor.
De ce are nevoie elefantul de trompă? Are nevoie fiindcă acest animal care este mare, cel mai mare dintre toate animalele ce trăiesc pe uscat... dacă ar fi avut gâtulla fel de lung ca picioarele, s-ar fi putut folosi cu greu de el şi, din pricina marii sale greutăţi, ar fi atârnat mereu în jos. Vedem însă că gâtul se uneşte cu coloana prin câteva vertebre, în timp ce trompa, care îndeplineşte oarecum rolul gâtului, aduce hrana la gură şi soarbe apa. De asemenea, picioarele sale nu au articulaţii, ci sunt dintr-o singură bucată, întocmai ca nişte coloane, spre a putea purta povara trupului, pentru că, dacă picioarele ar fi fost slabe şi flexibile, la ridicare şi la coborâre, articulaţiile i s-ar fi dislocat, neputând suporta o atât de mare greutate...
Astfel se adevereşte cuvântul care spune că nu poţi găsi nimic de prisos şi nimic deficitar printre cele create».
Aceste cuvinte aparţin Sfântului Vasile cel Mare care, pe când era Arhiepiscop al Cezareii, probabil în jurul anului 370 d. Hr., în perioada Postului Mare, a rostit celebrele nouă cuvinte «La Hexaemeron». Fragmentul anterior este din ultimul cuvânt, al nouălea.
Scopul acestor omilii era acela de a prezenta înţelepciunea lui Dumnezeu prin intermediul celor create, precum şi dragostea şi pronia Sa faţă de cele zidite. Vorbitorul încerca să îi convingă pe creştini să observe cu atenţie creaţia şi, prin intermediul ei, să vadă înţelepciunea, frumuseţea şi slava Creatorului.
Acelaşi este şi scopul acestei cărţi, în Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel, prezintă înţelesuri teologice adânci. Tot acolo citim următoarele: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire».
Cu alte cuvinte spune că: «Puterea lui Dumnezeu şi diferitele Sale trăsături dumnezeieşti nu le poate vedea nimeni, însă de când a fost zidită lumea, situaţia s-a schimbat. Prin intermediul creaţiei vizibile se poate vedea şi simţi măreţia nevăzută a Creatorului». Verbul «se vede» indică faptul că putem vedea foarte bine, foarte limpede măreţia dumnezeiască şi «puterea veşnică». Deşi cele zidite sunt toate supuse stricăciunii, fiind trecătoare, asupră-le strălucesc veşnica putere şi măreţia Ziditorului.
Aceasta înseamnă că omul poate teologhisi fără a ameţi studiind lucrări teologice profunde. Este îndeajuns să observe iarba, florile, păsările, peştii, animalele, oamenii, pădurile şi cerurile cu ochi firesc şi curat. Această metodă teologică nu este scumpă deloc. O floare umilă, o mică insectă, o plajă liniştită... sunt deopotrivă cu nişte texte teologice profunde.
Toate cele văzute - conform spusei Apostolului - îi vor grăi omului despre cele nevăzute. Care lucruri nevăzute? Cele nevăzute ale lui Dumnezeu: tăria lui Dumnezeu, pronia Sa, afecţiunea Sa părintească şi dragostea Sa.
Totodată, credinciosul scriitor spune undeva că, într-o tainică îmbrăţişare cu natura, a văzut «o altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare». Aşa stau lucrurile, înţelepciunea risipită peste făpturi ne arată înţelepciunea cea necuprinsă. Frumuseţile naturii ne îndrumă cugetul spre Frumuseţea Supremă. Măreţia ce se vede ne arată o Măreţie nevăzută - «mă voi înveşmânta cu slava şi măreţia». «Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit».
Cât de nimerit a exprimat aceste idei un înţelept! «Şi dacă nu întindeai asupra capetelor noastre, o, Bunătate Desăvârşită, lumile sorilor Tăi şi ale galaxiilor Tale, dacă nu grăiai de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, dacă nu îmi dezvăluiai Sfânta Ta Evanghelie... ar fi fost îndeajuns o floare, ca să mă convingă cu totul de măreţia Ta necuprinsă şi neînţeleasă».
Sunt clipe când minunile creaţiei se cutremură puternic, mişcând şi lumea noastră lăuntrică, având puterea să ne înaripeze cugetul şi să ne transforme în duhuri liturghisitoare, în «cântători ai slavei lui Dumnezeu», să ne facă să izbucnim în strigăte şi doxologii dumnezeieşti, ca acelea ale neîntrecutului psalmist al lui Israel:
«Lăudaţi-L pe Domnul...
Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare:
Lauda Lui pe pământ şi în cer»
Autor: Arhimandrit DANIIL GOUVALIS
Mănăstirea Buciumeni !
Mănăstirea Buciumeni se află în judeţul Galaţi, în Episcopia Dunării de jos şi este poziţionată într-o pădure de tei şi pini, departe de zgomotul lumii şi aproape de frumuseţea naturii lui Dumnezeu. Noi am ajuns aici venind de la Tecuci spre Tişiţa vreo 7-8 km, după care am făcut la dreapta pe un drum judeţean inspre mănăstire. Locul e nemaipomenit de liniştitor şi frumos mai ales că mirosea a tei şi era seară şi puţin răcoare. Măicuţele erau la slujbă, erau flori peste tot, o curăţenie desăvârşită.
Situată într-o mirifică vatră pustnicească, bogată în vechi mărturii de viaţă creştină românească, pierdută parcă în mijlocul codrilor seculari stăpâniţi, altă dată, de cei care-şi vesteau prin bucium (de aici şi denumirea codrilor înconjurători şi a mănăstirii) bucuria şi durerea Mănăstirea Buciumeni îşi trage seva istoriei din negura vremii. Se pare că pe la 1420 - 1430 în vremea domnitorului Alexandru cel Bun, câteva călugăriţe cu ajutorul locuitorilor din satele învecinate ridică o bisericuţă de lemn cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.
Pe la 1700 vechiul locaş de închinare este refăcut de către serdarul Manolache Radovici proprietarul unei moşii în satul Buciumeni şi sfinţit de Episcopul Sava al Romanului, ce aşează în fruntea obştii pe monahia Mafta. Bisericuţa la 1750 datorită unor acuzaţii de complot pus la cale aici împotriva domnilor fanarioţi este demontată şi transportată de către monahul Isaia Orbul la nou înfiinţatul schit de la Buciumi. Însă după 130 de ani, frumoasa bisericuţă va lua din nou drumul pribegiei, fiind aşezată în cimitirul mânăstirii Bogdana de schimonahul Isaia Diaconu-Diaconescu. În 1925 această biserică va fi distrusă parţial de un incendiu, dar va fi refacută în acelaşi stil de stareţul Glicherie Lovin, mai târziu duhovnicul mânăstirii Adam.
Schitul Buciumeni în anul 1750 devine metoc al Episcopiei Romanului. Un document al vremii menţionează că hramul mânăstirii era sărbătorit a doua zi după Rusalii la sărbătoarea Sfintei Treimi.
Între 1840 - 1844 se ridică biserica din cărămidă şi clopotniţa. De-a lungul timpului bucurându-se de numeroase danii, schitul îşi sporeşte atât obştea cât şi averile. În 1860 schitul (legea secularizării averilor bisericeşti) se desfiinţează, maicile fiind trimise la mânăstirile Adam, Agapia şi Văratec, rămânând 12 monahii (cele foarte bătrâne) în chiliile lor.
Sub păstorirea marelui cărturar şi patriot Melchisedec Ştefănescu, episcop al Dunării de Jos îşi recapătă toate drepturile, iar după 1879 biserica este refăcută şi zugrăvită de Stoica Ioniţă Gheorghe (Păcătosul). Mănăstirea capătă din nou puteri, astfel în primul război mondial primeşte refugiaţi din Muntenia.
În ciuda dificultăţilor create de "liber cugetătorii" comunişti se reuşeşte restaurarea bisericii şi pictarea ei în interior în stil neobizantin de Anatolie Cudinof, între 1957-1959. După 1960, la mănăstire au rămas câteva dintre monahii, în condiţii deosebit de grele.
Viaţa monahală a fost revigorată după 1990, prin energica susţinere a P.S. Casian şi sub conducerea monahiei Macrina Huma, cu sprijinul duhovnicilor Teoctist Dobrin şi Mihail Nare, realizându-se reamanejarea întregului complex mânăstiresc, construirea unei clopotniţe, noi corpuri de chilii, anexe gospodăreşti şi împrejmuirea cu gard a incintei. Cele 40 de maici ale mănăstirii împletesc zilnic rugăciunea cu munca îngrijindu-se de prosperarea mânăstirii.
O iniţiativă deosebit de valoroasă a P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun este crearea unei tabere de tineri liceeni în mânăstire. Anual sute de tineridin judeţele Eparhiei de ziua hramului Sf. Treimi iau parte la slujbă apoi intră în dialog cu preoţii pe diverse teme de credinţă, morală şi cultură.
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
vineri, 12 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)